Cai albi pe campii lacustre

A venit o vara anapoda, cu zile caldute, cu ploi marunte si linii neclare pe cerul chemator dintre vale si deal.
Pasunile erau moi si fantanile tulburate, Muresul isi cata carari pe campia slabita si oamenii urcau pe coasta s-aduca apa buna.

Fata porni spre fantana lui Mitrut si inima i se ghemui ca o pasare speriata intr-un culcus cald, la gandul ca-i stie numele. Din mijlocul cerului soarele cata-n campie bucati de oglinda sparta.

L-a vazut de departe: statea nemiscat langa cumpana mica din lemn de cires si-avea in mana un manunchi de flori si iarba.
I-a dat binete si s-a apropiat de fantana cu margine joasa ca un vers dintr-o doina.

O vreme-au stat unul langa altul fara sa-si spuna nimic. Mina lui ii cobori pe obraz si ochii ei s-au inchis cuprinzand departarea: padurea, dealul, valea.
- Te-ai facut frumoasa ca dimineata…
O linie venita de nicaieri ii brazda dreapt si subtire fruntea neteda. Ochii lui erau blanzi ca o mangaiere si fata l-a privit mirata, ca pe un calator ratacit langa propria-i casa.
Cand i-a-ntins manunchiul de flori si mainile lor s-au gasit, in suflet i-a-nflorit cu zarzar mic si obrajii s-au umplut de culoarea marului, macului, vantului, cantului.

Fantana avea galeata legata cu lant subtirel.
-Ce se-aude? - intreba Mitrut cu capul ridicat a chemare
-Caii pe pasunile din vale.
Doi cai albi ca o Duminica.

Ochii ei catau in pamant o carare mai lunga si campul incepuse a avea forma inimii.
Zile-ntregi a durat fierbinteala ce-si facuse culcus in venele subtiri, in tample si-n piept. Trupul s-a topit de-atata caldura si buzele arse cautau o fantana mai buna. Pana-ntr-o zi cand a stiut.

- Dintre toate ferestrele prin care pot sa privesc lumea, cel mai mult imi plac ochii tai.
Timpul a trecut peste Mitrut, peste fata si peste fantana, lasand cercuri albastre sub ochi si sub cumpana. Copiii au crescut si-n toate verile cu ploaie multa, cand oamenii veneau dupa apa la fantana orbului, caii liberi pasteau pe campiile laustre.