-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

BUCĂŢELE DE RAHAT


de alex porc la: 08/10/2004 11:54:00
modificat la: 09/10/2004 15:43:55
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Există pe pământul ăsta al nostru mai mult sau mai puţin împuţit oameni mai mult sau mai puţin ingenioşi cu idei şi obiceiuri mai mult sau mai puţin ciudate. Despre un astfel de om cu un astfel de obicei vreau să vă vorbesc. Mai exact, despre o femeie.
Femeia despre care e vorba se numea (veţi vedea că am dreptate să folosesc imperfectul) doamna Honorescu (sau poate era cu “g”?) Clarvizia. Prietenii (culmea!) îi spuneau Clariţa. Vârsta? Circa 45 de ani. Ocupaţia? Obscură, la o firmă cel puţin aproape la fel de obscură, care se numea totuşi Geeng.
Starea civilă? Divorţată, cu doi copii, două fete, Ortansa şi Mortansa, având vârstele cuprinse între 12 şi 18 ani, eleve la şcoala generală şi, respectiv, la liceu. Clariţa (sau doamna Gonorescu, dacă vreţi) avea un apartament foarte frumos, cu patru camere, mobilă modernă, frigider, aragaz, convector, combină muzicală, covoare frumoase, computer şi câine negru fără lesă (ceea ce îi tăia orice posibilitate de a fi scos la plimbare), câine care era de sex femeiesc şi purta numele de Tansa. Şi mai avea Clariţa pe lângă toate astea un obicei destul de ciudat, şi anume acela de a colecţiona bucăţele de rahat. Vorbesc serios. Deşi acum nimeni nu se mai miră de astfel de obiceiuri. Mă mir eu. De unde le colecţiona? Avea un contract cu un vidanjor, care îi aducea zilnic câteva kilograme de rahat uscat (acesta avea un atelier unde îl prelucra dupa ce îl scotea din conductă) contra sumei de trei lei - sumă infimă, incredibil de infimă acum, dar atunci nimeni nu s-ar fi încumetat să dea vreun ban pe bucăţele de rahat, căci asemenea gesturi erau considerate iresponsabile, mai ales că oricând se pot găsi astfel de lucruri pe stradă, oamenii având câini de apartament care se uşurează afară. Deşi e mai valoros rahatul produs de om. Iar Clariţa nu se sfia să adune şi de pe străzi răhăţei. Dar unde îi aduna, pentru că trebuia să evite cumva împuţirea propriului apartament? Acest din urmă lucru nu i-a reuşit nicicum, deşi valoroasele (pentru ea erau valoroase de pe atunci) bucăţi mirositoare luau drumul unui hambar proprietate personală a Gonoreştilor de la marginea oraşului (pe vremea aceea cucoana era de-a dreptul nedivorţată; totuşi, din raţiuni obscure, ea însăşi a păstrat după divorţ numele soţului, dar nu e treaba noastră). Care oraş, mă veţi întreba? Iar eu vă voi răspunde: nu ştim şi nici nu ne interesează. Cel puţin nu pe mine, şi eu sunt Dumnezeul poveştii pe care o derulăm la viteză foarte mare.
Ar trebui explicat poate motivul acestui ciudat obicei: Clariţa avea speranţa absurdă că într-o zi, prin răsturnarea neaşteptată a bursei, bucăţelele respective vor deveni, cel puţin pentru câteva ore, foarte valoroase. Lucru care se pare că deja s-a întâmplat, dar atunci rahaţii dispuneau de ingratul statut de non-valori absolute. Oamenii întotdeauna înţeleg cu totul altceva. Prin urmare, nu prea mai are vreun rost toată risipa asta de energie. Dar suntem subvenţionaţi de Dumnezeu, care e sus şi vede, şi pe deasupra ne şi iubeşte. Îi dau votul meu de simpatie. Totul e să ştii cum să pui problema; nu e cazul meu. N-a fost niciodată. Eu mă pierd în prezenţa oricărei femei, chiar proprietate personală (noţiune supra-absurdă). Renunţaţi la averi! Cucoana în cauză în schimb avea alte păreri, făcea o mulţime de sacrificii pentru anterior menţionatele bucăţele. Aşa că revenim la subiect: doamna Gonorescu, deşi de la o vreme divorţată, era o femeie onorabilă. Prefera totuşi rahatul de câine, şi în plus limba hexagonească (de care, ce-i drept, nu prea avea habar; era însă dreptul ei de a se auto-francofona.). Pisici nu avea în casă, doar două fete pe care le iubea ca şi cum ar fi fost ale sale. Pardon, le iubea fiindcă erau ale sale. Platonic. Fiica ei cea mare, Ortansa, fiind la un liceu de artă, era o fire pro-boemă. Asculta de exemplu Pink Floyd (o trupă de muzică), purta simbolul flower-power, evazaţi, plus o căţeluşă, sfidând toate viguroasele legi, căci nu avea lesă. Drop the leash, drop the leash, get out of my lucky face! Probabil pe vremuri o fi avut lesă. Foarte demult. Atunci însă… ioc! Pur şi simplu zero.
Una dintre colegele de clasă ale Ortansei, Lidia pe nume, era o fire destul de zvăpăiată. Temperamentală, să spunem. Pe deasupra simţul dreptăţii îi era foarte dezvoltat. O dezgusta nedreptatea. O dezgustă şi acum. Se pare că era mereu nedreptăţită, în special de către gazdele la care locuia, căci nu era de loc din metropolă. Doar studia acolo, la liceul de artă. În preajma parcului (pentru o cât mai exactă localizare şi vizualizare), lângă statuia nu ştiu cărui Karoly. Neesenţial. Esenţial e faptul că într-o zi de toamnă timpurie, pe la sfârşitul lui August (din triumvirat), telefonul gonoresc făcu “ţing! ţing! ţing!” (doar de trei ori), în urma cărui fapt Ortansa (o cunoaştem deja) ridică receptorul fără deosebite speranţe de viitor. Şi când colo, ce să vezi? Însăşi Lidia era la celălalt capăt al legăturii telefonice. Însăşi Lidia mâna “în luptă vijelia-ngrozitoare” şi îi transmitea Ortansei urări de viaţă lungă şi fericită, iar pe lângă toate cele de genul ăsta şi o mică rugăminte:
Lidia: N-aş putea să locuiesc la tine până îmi găsesc o altă gazdă?
Răspuns:
Ortansa: Trebuie să vorbesc cu maică-mea [n.a. doamna G(H?)onorescu], dar nu cred să aibă ceva împotrivă; îi eşti tare dragă.
Lidia: Deci crezi că se poate?
Ortansa: Mai mult ca sigur.
Lidia: Când îmi poţi spune ceva clar?
Ortansa: Ştii ce zic eu? O să vorbesc deseară cu maică-mea, deci dacă mă suni mâine dimineaţă pot să-ţi spun sigur. E doar o formalitate, sunt sigură că o să se bucure.
Zis şi făcut. A doua zi s-au perfectat toate amănuntele, iar în cea de-a treia Lidia, împreună cu propria-i mamă, Marta Zappa (Zappa era numele lor de familie), se prezentă la uşa familiei Gonorescu (care nu avea cap) şi apăsă pe butonul soneriei, amplasat în stânga, deasupra clanţei, pe perete, sonorizarea fiind ceva de genul “cling! cling!”, spre deosebire de telefon. Locuinţa în cauză dispunea de o incomensurabilă varietate de tonalităţi, de la lătrături până la ţârâituri, pârţuri, strigături şi cântece de voie bună. De data asta Mortansa se prezentă spre dezamorsare, iar mă-sa se arătă foarte bucuroasă de această opinată vizită a unor astfel de extraordinar de dragi oaspeţi. Tonul nu e ironic absolut deloc. E o poveste, iar poveştile suferă îngrozitor de flagelul subiectivismului. Iată de ce ţin să atrag atenţia că orice asemănare cu persoane sau fapte reale s-ar putea să fie întâmplătoare.
Văzând doamna Marta atâta bucurie şi exuberantă dezgheţare a persoanelor spre dialog deschis (cu ranga), îşi spuse în sinea ei că în sfârşit Lidia îşi găsise locul, şi cu o cotizare suplimentară către veniturile gonoreşti ar putea consolida relaţiile de prietenie dintre cele două familii şi statutul de oaspete drăgălaş permanent ocupant al spaţiului intravenal din camera mică pentru Lidia. E vorba de camera cu combină muzicală, convectorul, şi, din când în când, întunecata Tansa, un câine cu nesfârşite calităţi: era de sex femeiesc, nu se uşura în casă (dar unde, vine întrebarea, dacă nu ieşea din casă? Probabil că nu mânca, ci se hrănea cu altfel de lucruri, cum ar fi de exemplu telepatia cu câinele chel chinez, rasă îndrăgită de publicul larg), latră doar cu ocazii speciale (cum ar fi venirea lui Vlad, prietenul Ortansei, sau, de la o vreme, a lui Eric, prietenul Lidiei, un tip plat, fără calităţi, la care nu se ştie ce găsea Lidia, cu excepţia ochilor lui arhi-albaştri în care se oglindeau toate lunile lui Magritte), era foarte iubitoare, şi nici părul nu îi pica aşa ca la ciobăneştii germani. Tansa era ceva maidaneză, corcitură între cocker-ul spaniel şi nu ştiu ce infecţiune fără nume menţionabil. Câinii totdeauna aduc un plus de viaţă în căminele cu pricina. Şi nici nu au de dat bac. Păzesc doar câte ceva prin casă. Ura şi înstrăinarea, eventual dragostea şi comuniunea spirituală între străini şi membrii familiei. Ce-şi zice câinele, în general? “De ce stau toţi ăştia împreună, la urma-urmei?” Câinele nu crede în nimic, niciunde în lume. Părerile contrarii sunt foarte numeroase, deci nesemnificative. Până când într-o zi câinele moare, rămânând doar ura, nepăzită.
Bagajele iau drumul dulapurilor, cămărilor, balcoanelor, colţurilor mai ferite, etc., într-un timp record: douăzeci şi şapte de minute şi treizeci şi opt de secunde. Dialoguri peste dialoguri. Cum ar fi:
Clariţa: Dacă aţi şti cât mă bucur că Lidia a venit la noi!
Marta: Şi eu mă bucur că o să stea cu Ortansa; o să stea în aceeaşi cameră?
Clariţa: Bineînţeles, au şi pat supraetajat în camera Ortansei, şi combină muzicală cu CD, şi convector, Tansa nu muşcă…
Marta: Cât timp poate Lidia să stea aici?
Clariţa: Oricât, m-aş bucura să stea cât mai mult, dar dacă îşi găseşte alt loc care să-i placă mai mult…
Marta: Şi cât trebuie să vă plătim?
Clariţa: A, nimic, oameni suntem!
Marta: Cum aşa, nimic?
Clariţa: Ştiu şi eu cât e de greu să ţii un copil la şcoală în alt oraş (n.a.: nu avea de unde să ştie, eventual doar din auzite), vă ajutăm şi noi cum putem. Nu vă faceţi probleme, Lidia deja face parte din familie.
Marta: Dar e destul de urât din partea mea să nu plătesc nimic pentru gazda fiicei mele.
Clariţa: Vai de mine, doar e ca şi cum am fi adoptat-o pe Lidia. Îi fac eu şi mâncare, dacă vrea, poate să folosească tot ce este prin casă, să cheme la ea pe cine vrea, orice vrea va primi. Aici e acum casa ei.
Marta: Totuşi am să vă trimit şi bani din când în când, să vă descurcaţi mai uşor.
Clariţa: O singură rugăminte aş avea: când merge la toaletă să facă treaba mare, să nu tragă apa şi să mă cheme pe mine sau pe oricine e acasă.
Marta: Dar de ce? E stricată toaleta?
Clariţa: Nu, nu, cum să fie stricată?
Marta: Atunci care e ideea?
Clariţa: Am să vă spun, dar vă rog să nu râdeţi de mine.
Marta: Nu râd, de ce aş râde?
Clariţa: Eu am un obicei destul de ciudat. Fac colecţie de bijuterii.
Marta: Dar nu văd care ar putea fi legătura.
Clariţa: Aşa numesc eu bucăţelele de rahat, bijuterii.
Marta: Dar la ce le folosiţi?
Clariţa: Deocamdată la nimic, e doar un mic hobby de-al meu.
Marta: În fine, nu înţeleg, dar dacă aşa vreţi, nu e nici o problemă, am să-i spun.
Clariţa: Da, mulţumesc. E mai bine să-i spuneţi dumneavoastră, decât să-i spun eu. Adică… lăsaţi că-i spun eu.
Marta: Cum doriţi.
În răstimp, şi colegele de clasă (şi de cameră deja) poartă o discuţie.
Ortansa: Îţi place camera mea?
Lidia: Da, e faină, şi îmi place inscripţia de pe uşă. Pot să pun şi eu o poză?
Ortansa: Unde?
Lidia: Pe uşă.
Ortansa: Da. Ce fel de poză?
Lidia: O prietenă.
Ortansa: N-o cunosc?
Lidia: Nu cred.
Ortansa: Cum o cheamă?
Lidia: Diana Chira. E în clasa a XII-a la limbi străine, la „Nicu Steinhardt”.
Ortansa: Nu e tipa aia care a primit o bursă de un an la Cambridge?
Lidia: Ba da.
Ortansa: Am auzit de ea.
Între timp, Lidia reuşeşte să lipească poza (cu “scotch”) pe uşă, şi apoi o contemplă.
Ortansa: Eşti lesbi?
Lidia: Eşti proastă? Ştii bine că-l iubesc pe Eric.
Ortansa: Eu îl ştiu de mult pe Eric, de când avea păr lung.
Lidia: Numai în poze l-am văzut cu păr lung. Îi stătea foarte bine aşa.
Ortansa: Şi mie îmi plăcea mai mult înainte. Nu-şi mai lasă plete?
Lidia: Eu tot încerc să-l conving, dar are tot felul de idei, care-i vin brusc şi nu ştiu de unde. Niciodată nu ştiu la ce să mă aştept de la el.
Ortansa: A, da, dacă tot am vorbit de Eric. Poate să vină pe aici oricând.
Lidia: Nu se supără maică-ta?
Ortansa: Nu. Dacă nu tragi apa după ce faci treaba mare (asta ca să vorbesc frumos), totul e în regulă. Singurul punct slab al ei e rahatul. Probabil că deja ţi-a spus.
Lidia: Nu, spune-mi tu.
Ortansa: Ea colecţionează bucăţele de rahat, de toate felurile, în ideea că precis într-o zi, prin răsturnarea bursei valorilor, vor deveni foarte valoroase.
Lidia: Şi nu râd oamenii de ea?
Ortansa: Ba da, dar asta e ideea ei fixă, aşa că nu am cum să mai redresez situaţia.
Lidia: Din câte îmi spui tu, se pare că a dat norocul peste mine de data asta. Dacă eventualele probleme viitoare ţin doar de rahat, nici o problemă. Cât pot să stau la voi?
Ortansa: Maică-mea zice că oricât, dar de la o vreme sigur o să-ţi ceară să-ţi găseşti gazdă, fiindcă nu e obişnuită decât cu patru membri ai familiei (inclusiv Tansa).
Lidia: Mai e o problemă, deşi nu cred că foarte mare. Eu mănânc foarte puţin, şi în concluzie merg destul de rar să fac treaba mare.
Ortansa: O să te înveţi să mănânci mai mult. Maică-mea are un ţel în viaţă, şi înţelege ca toată lumea să o ajute la atingerea lui.
Lidia: Şi o să se supere pe mine dacă nu o să mănânc mai mult ca de obicei? Întreb asta fiindcă maică-mea de când eram mică tot încerca să mă îndoape, fără succes. Iar acum tot timpul îmi spune că sunt slabă.
Ortansa: Nici nu se poate spune că nu eşti slabă. La noi o să te îngraşi, şi n-o să ai probleme cu digestia.
Lidia: De ce?
Ortansa: Maică-mea are un dulap plin cu purgative. Purgativele sunt specialitatea casei. Toţi oamenii care trec pe la noi prin casă devin specialişti în digestie.
Lidia: Maică-ta e profă de bio?
Ortansa: Da de unde, nu se pricepe decât la aparatul digestiv, de când cu obsesia rahatului.
Lidia: Şi cărţile pe unde să mi le pun?
Ortansa: Las’ că-ţi fac chiar acum loc prin rafturile mele. Ai multe cărţi?
Lidia: Am destule. Încă un lucru: cum de nu mi-a zis maică-ta nimic despre “shit problem”?
Ortansa: N-o fi avut timp. Dar după ce pleacă maică-ta, imediat o să purtaţi o discuţie pe tema asta. Teoretic, şi pe alte teme.
Moment în care uşa se deschide aproape brusc şi în cadrul ei apare doamna Marta Zappa, mama Lidiei, care glăsuieşte după cum urmează:
Marta: Lidia, hai să te pup, că plec.
Lidia: Cu ce pleci? Cât e ora?
Marta: E ora două (n.a.: adică paisprezece).
Lidia: Mergi cu autobuzul de trei?
Marta: Da. Să te porţi frumos, să fii respectuoasă, să nu vii târziu acasă…
Lidia: Cunosc toată povestea.
Marta: Nu fii obraznică!
Lidia: Nu-s obraznică, dar mi-ai spus toate lucrurile astea de atâtea ori!
Marta: Şi tot degeaba, că numai prostii faci!
Lidia: Iar exagerezi, mamă.
Marta: În orice caz, sper să fii cuminte.
Marta o pupă pe Lidia şi o strânge în braţe, Lidia o pupă pe Marta şi o strânge în braţe, apoi îşi conduce mama până la uşă, etc.
În altă cameră, altă scurtă conversaţie:
Clariţa: Orti, îi place Lidiei camera?
Ortansa: Da, chiar foarte mult. Trebuie să-i fac loc să-şi pună cărţile.
Clariţa: Ai unde?
Ortansa: Mă descurc eu.
Clariţa: Poţi să muţi din cărţi în biblioteca din camera mare.
Ortansa: Lasă, mamă, că am destul loc.
Clariţa: I-ai spus?
Ortansa: Ce?
Clariţa: Nu te face că nu ştii. I-ai spus cum e cu toaleta?
Ortansa: Nu, spune-i tu.
Clariţa: Aşa mă gândeam şi eu. Merg chiar acum să-i spun.
Iese din cameră, îndreptându-se spre bucătărie.
Pentru o cât mai exactă imagine, iată un mic plan al apartamentului gonoresc:


LEGENDA:

1 - cămară
2 - bucătărie
3 - cameră (dormitor)
4 - camera Clariţei (cea cu calculatorul)
5 - baie
6 - camera mare
7 - camera Ortansei (cea cu combina)
8 - WC-ul de serviciu
9 - hol (anticameră)
10 - uşa de la intrare
11 - uşă
12 - fereastră
13 - balcon
14 - balcon acoperit
Note: Discuţia Clariţei cu Marta are loc în 6.
Discuţiile Ortansei cu Lidia şi a Lidiei cu Marta au loc în 7.
Dialogul Clariţa - Ortansa are loc în 4.
În momentul de faţă Clariţa, ieşind din 4 şi trecând prin 9, ajunge în 2, unde Lidia şi Marta tocmai s-au pupat. Urmează:
Clariţa: Dar de ce şi plecaţi?
Marta: Am autobuz la trei, şi trebuie să mă grăbesc.
Clariţa: Vai, îmi pare aşa rău că plecaţi! Nici n-aţi mâncat nimic.
Marta: Nu, dar am fost la toaletă.
Clariţa: Ah, da, mulţumesc mult!
Marta: Rămâneţi cu bine! La revedere!
Clariţa: La revedere!
Ortansa şi Mortansa, în cor: Săru-mâna!
Marta: La revedere, copii! Să fii cuminte, Lidia!
Lidia: Da, mamă. Drum bun! Să mă suni!
Marta: Fii sigură că te sun. Pa!
Clariţa, Ortansa şi Mortansa, în cor: Drum bun!
Marta: Mulţumesc. La revedere!
Tansa: Hruam - hruam - hruam!
Marta iese, iar celelalte, în cor, închid uşa după ea şi cântă “Pomu’ copt şi omu’ bun”, ca să se cunoască mai bine, după capacităţile evazionale ale corzilor vocale. Lidia le dă clasă tuturor. După ce se termină concertul, e din nou rândul Clariţei să devină personaj principal:
Clariţa: Lidia, vii puţin, te rog? Am să-ţi spun ceva.
Lidia: Vin acum.
Amândouă se îndreaptă, în şir indian, spre 4, intră, după care Clariţa închide uşa. Orti şi Morti chicotesc. Inside of 4, a new dialogue:
Clariţa: Nu ştiu cum să încep, dar poate că ştii deja de la maică-ta.
Lidia: Ce să ştiu?
Clariţa: Chestia cu… bijuteriile.
Lidia: Nu mi-a spus nimic.
Clariţa: Despre bucăţelele de rahat.
Lidia (foarte veselă): A, le spuneţi bijuterii? O să ţin minte, că e o metaforă superbă, mai ales inversată. Ştiţi, prietenul meu e scriitor, sau cam aşa ceva, şi sigur o să-i placă.
Clariţa: Mai bine nu-i spune nimic. Adică, spune-i, şi cheamă-l să vină pe-aici; să-ţi spun un secret: rahaţii bărbaţilor sunt mai puţin perisabili decât orice alt fel de rahaţi.
Lidia (izbucneşte în râs, apoi se opreşte): Pardon, vă rog să mă scuzaţi, dar e atât de comic! (Râde din nou.)
Clariţa: Poţi să râzi liniştită, nu mă supăr. Ţi-a spus maică-ta de chestia cu toaleta?
Lidia: Nu, dar mi-a spus Ortansa.
Clariţa: Ce ţi-a spus?
Lidia: Să nu trag apa după ce fac treaba mare, că dumneavoastră faceţi colecţie de rahaţi în speranţa că într-o zi, prin răsturnarea bursei valorilor, vor deveni foarte valoroşi.
Clariţa: Corect. Şi mă crezi nebună?
Lidia: Nu. Doar ciudată. Dar şi Eric e foarte ciudat, chiar dacă în alt fel.
Clariţa: Eric e prietenul tău?
Lidia: Da.
Clariţa: Spune-i că poate oricând să vină să te vadă.
Lidia: Îi spun, şi o să se bucure.
Clariţa: Nu ţi-e foame?
Lidia: Nu.
Clariţa: Hai să mănânci ceva; uite, să nu-mi spui că nu-ţi place ciorba de perişoare.
Lidia: Îmi place.
Clariţa: Atunci du-te şi spală-te pe mâini şi hai la mâncare. Cheamă-le şi pe fete. Până vă spălaţi pe mâini eu pun ciorba la încălzit.
Lidia: Bine.
Ies amândouă. Clariţa merge în 2, Lidia mai întâi în 7, să le cheme pe Ortansa şi Mortansa, apoi, în ordinea M - O - L, merg în 8 să se spele pe mâini, ceea ce şi fac. În sfârşit, cu mâinile curate se deplasează toate trei în 2, se aşează în jurul mesei, după o vreme primesc ciorba de perişoare, pe care o mănâncă. Bineînţeles că mai şi vorbesc, dar nu are rost să intrăm în astfel de amănunte. Un singur lucru: vorbitul în timpul mesei, şi cel puţin o oră durata ei, este o tradiţie în familia Zappa. În familia Gonorescu nu, dar făcând o medie între cele două obişnuinţe, obţinem exact ceea ce, dar am vorbit destul.
În seara aceleiaşi zile, Lidia îi scria lui Eric o scrisoare (Eric fiind la Ubucureşti, unde dădea examen de admitere la U.A.T.C., la actorie) în care îi spunea că este foarte mulţumită de noua ei gazdă, fără să-i spună despre obiceiurile legate de rahat şi fără a uita să-i spună că îi e foarte dor de el, că îl iubeşte (ceea ce era perfect adevărat, după părerea mea), că, etc. Scrisoarea asta Eric a luat-o după două zile de la O.P. 13 Ubucu (lângă Intercontinental) şi a desfăcut plicul cu mâini tremurânde. Şi lui îi era dor de iepuraş, ca să zic aşa. Nu putea însă să meargă la el (adică la Lidia), avea de dat nişte examene. De admitere. La actorie. La Ubucureşti. La dracu’!
Toate bune, şi oarecum frumoase. Oarecum, fiindcă Eric nu a reuşit la facultate, ceea ce ar putea fi totuşi un lucru bun, dacă ne gândim că Lidia, pe care o iubea, mai avea un an de liceu în metropola lui natală. Şi se pare că şi ea voia să dea tot la teatru. Ce bine se potriveau! Bineînţeles că aveau din când în când şi mici certuri, dar pe motive lipsite de importanţă, aşa că se linişteau repede. Le era dor. El dădea admitere. Ea venise în metropolă fiindcă începea şcoala. Clasa a XII-a, foarte frumoasă pentru că era ultima clasă de liceu, groaznică pentru că avea de dat bac. Câinii nu dau bac, dar Lidia era iepuraş, oricum. Paranteză: discutam odată cu un prieten; tocmai ajunsesem la concluzia că oamenii în general îl simpatizează (mai ales fiindcă le dădea mereu ţigări). Atunci l-am întrebat dacă el se simpatizează, şi mi-a zis că da, se simpatizează uneori, şi asta atunci când uită ce fel de om e. Aşa şi Lidia, când uită în ce fel de clasă e, o simpatizează. Dar Lidia şi şcoala se întâlnesc destul de rar, nu în fiecare săptămână.
După ce Eric a reuşit să termine cu examenele (şi să cadă la a doua probă), nu îi mai rămânea nimic de făcut decât să se întoarcă acasă. Lucru destul de greu, dacă ne gândim că nu mai avea bani şi că nu prea se pricepea la hitchhiking. Trebuşoara se simplifică totuşi simţitor atunci când Eric îşi aduce aminte că acasă la Miercurea Ciuc are o mamă: un telefon cu taxă inversă la serviciul mamei, câteva lamentări scurte şi o prezentare obiectivă a situaţiei precare în care l-au adus examenele, plus un drum până la un oarecare oficiu poştal pentru a ridica banii trimişi de genitoare. Dar numai după contribuţia (la ce?) cu o semnătură. Era să uit că totdeauna Eric se ceartă cu funcţionarii (sau narele) de la poştă; cred că are şi de ce. După ce mai trage o beţie cu surplusul de bani, într-o bună dimineaţă se înfiinţează în Gara de Nord şi află că nu are tren direct la Miercurea Ciuc decât seara. Înjură. Se plimbă. Bea o bere. Bea două beri. Îşi ia bilet. Bea o cafea. Îşi cumpără apă minerală „Izvorul minunilor”, să aibă pentru drum. Mănâncă slănină cu ceapă, pe bancă în gară. Fumează. Citeşte. Etcaetereşte. Urcă în tren. Îşi caută locul. Şi-l găseşte (doar în tren). Îşi pune bagajul sus. Se aşează. Vorbeşte cu vecinii de compartiment despre situaţia agrară, alegeri, fotbal, probleme personale, artă, câini, generaţia „Pro”. Citeşte. Fumează. Mănâncă slănină cu ceapă (altceva nu mai are). Bea apă minerală. Doarme puţin. Priveşte pe geam afară. Vede pe culoar femei apetisante. Le doreşte. Ele probabil nu-l doresc. Le abordează. Se miră de succesul acţiunii. Nu-i convine că trebuie să meargă la closet cu ele (pe rând, bineînţeles), dar nu are ce face. Aşa cum cerneala penetrează această bucată de cretă. „Pe fata aceasta nu ai voie să o posezi. Tocmai de aceea nici nu poţi să o faci; dacă ai asemenea necesităţi, resemnează-te.” Ce rău îi pare! Era cea mai frumoasă din tot trenul. Dar imediat ajunge acasă la Miercurea Ciuc, unde îl aşteaptă Lidia, care îl iubeşte, pe care o iubeşte, şi care e cea mai frumoasă de pe Terra. Trenul ajunge în gară, Eric îşi ia bagajele şi coboară. Deasupra ieşirii din gară scrie „curea Ciuc”, asta fiindcă becurile de la primele litere sunt stinse, sau arse. Mai degrabă. Mmm, ce oraş frumos! Chick Corea, improvizaţiile pentru pian, ora două noaptea, Eric pe drumul spre casă, pe scurtul drum al nopţii către zi. Îi pare rău de infidelităţile de pe tren cu bacantele autohtone. S-a simţit şi el pentru o perioadă scurtă egalul lui Dyonissos, dar acum îi dau lacrimile de ciudă. A înşelat-o pe Lidia, şi ăsta e cel mai urât lucru care s-ar fi putut întâmpla.
Ajuns acasă, mănâncă o ciorbiţă de perişoare, face o baie cu apă rece şi apoi îşi înfige cornul în pernă. Nu adoarme imediat, în nări îi stăruie încă parfumurile amantelor lui feroviare, pe care probabil nu le va mai revedea. Din fericire. Şi din nou începe să plângă. Lidia nu ştie că el e deja acasă, ceea ce înseamnă că îi va face o surpriză, dar Lidia nu ştie nici că Eric a înşelat-o, şi nu cu femei pe care să le fi cunoscut dinainte, ci pur şi simplu la întâmplare, ceea ce constituie o altă surpriză, care mai bine nu s-ar fi întâmplat. Din cauza asta multe cupluri reuşite se destramă. Să sperăm că Lidia îl va ierta. Poate ca îl va ierta, dar în orice caz nu va uita. Le stă aşa de bine împreună, totuşi! Până la urmă adoarme.
Pe la amiază se trezi şi, fără a mai mânca, porni spre liceul la care învăţa Lidia, îmbrăcat cu cămaşa preferată a Lidiei, albastră, şi cu o pereche de evazaţi negri (Lidia iubeşte evazaţii). Avea lumină în ochi şi speranţă în suflet. Pe suflet mai avea şi vreo câteva kilograme de noroi concrescut. Dar spera ca într-un fel sau altul să se debaraseze de el. Lidia nu era la şcoală, Lidia era la „Castor”, barul aflat în cea mai imediată vecinătate a Liceului de Artă, unde ea îşi cizela talentul în mod obişnuit, dar îi făcea plăcere uneori să stea şi în crâşmă chiar şi cu colegii ei, pe care nu îi prea înghiţea. Din fericire, fiindcă aceşti colegi ai ei aveau şi ei părinţi, care mai mult ca sigur că s-ar fi întristat foarte tare dacă le-ar fi înghiţit cineva copiii. Punct. Ajunge cu datul pe de lături ca o vacă în trifoi! Mulţumesc.
Lidia nu-l recunoscu pe Eric în momentul în care acesta intră în crâşmă, şi îl privea cu nişte ochi cât se poate de holbaţi. Parcă ar fi fost operată de reflexe, stătea şi se uita la el, la omul pe care îl iubea, cu privirea fixă şi inexpresivă. Paranteză: Eric era proaspăt ras pe cap şi îi crescuseră ţepii pe faţă. Dar, în cele din urmă:
Eric: Salut!
Se strâng în braţe cu pasiune. Lidiei îi trosnesc nişte oase.
Lidia: Eric! Când ai venit?
Eric: Azi noapte. Apoi am mâncat ceva, am dormit până la amiază, am făcut o baie, mi-am luat haine curate şi am venit încoace.
Lidia: Ce dor mi-a fost de tine!
Eric: Te iubesc.
Lidia: Şi eu te iubesc.
Eric: De ce n-ai venit la Ubucu?
Lidia: N-am putut, că a venit maică-mea cu mine.
Eric: Puteai veni după ce a plecat.
Lidia: Nu puteam, că mă sună şi de patru ori pe zi. Ce ai făcut? Ai intrat?
Eric: Nu, am picat, dar poate că e mai bine aşa.
Lidia: Şi eu m-am gândit mult la asta; mă gândeam că poate e mai bine să nu intri anul ăsta, să rămânem amândoi în Miercurea, şi să intrăm împreună anul viitor la facultate. Nu-ţi pare rău că ai picat?
Eric: Nu, fiindcă proful care a luat clasă e un dobitoc. De aceea nici nu am dat la actorie.
Lidia: N-ai dat la actorie?!!?
Eric: Nu.
Lidia: Cum nu? Dar la ce ai dat?
Eric: La regie. E o întreagă poveste aici.
Lidia: Povesteşte-mi!
Eric: M-am înscris, bineînţeles, la actorie. Am mers în fiecare zi la cursurile alea pregătitoare şi toţi profesorii mi-au zis că sunt foarte bun, că mă descurc excelent, etc. În penultima zi de înscriere am fost din nou la un curs pregătitor, de data asta cu Pârvu, profesorul care lua clasă. Când l-am văzut cât e de dobitoc, am zis că eu la ăsta în clasă nu vreau să fiu. De fapt nici nu prea mai aveam şanse să intru la actorie, după ce i-am zis câte ceva.
Lidia: Ce i-ai zis?
Eric: Mai nimic. Pîrvu ăsta e genul de om care nu ştie prea multe, dar se crede foarte deştept, şi îşi etalează tot timpul „cunoştinţele”. La un moment dat zice individul: „Voi ştiţi că vanGogh nu a vândut nici o pânză în timpul vieţii?” De aici a început distracţia. M-am ridicat în picioare fără să mai întreb nimic şi i-am zis şi eu: „Dumneavoastră ştiţi că vanGogh a vândut totuşi o pânză în timpul vieţii, o pânză care se numea „Viţă roşie”, şi a fost cumpărată de un doctor care înţelegea la fel de mult din vanGogh ca şi dumneavoastră.” Idiotul a rămas blocat. Am terminat triumfător: „Iar doctorul respectiv, am uitat cum îl cheamă, folosea pânza cumpărată de la Vincent vanGogh pentru a acoperi o gaură în peretele din bucătărie!” Apoi am reuşit şi eu să-mi dau seama ce am făcut. Dobi şi-a revenit repede şi ne-a mai spus câte ceva despre vanGogh, printre care şi faptul că vanGogh şi-a tăiat urechea pentru că era bolnav mintal. Atât înţelegea el din vanGogh.
Lidia: I-ai zis aşa?
Eric: Da, şi m-am mai întâlnit cu el şi a doua zi, când am mers să-mi transfer dosarul de la actorie la regie. Eram proaspăt ras pe cap, îmbrăcat în alb şi cu ochelari de soare negri. Mă vede şi vine direct la mine, deşi puii lui îl aşteptau câţiva metri mai încolo. Zice: „Am auzit că... “ Zic: „Da, e adevărat, mi-am transferat dosarul la regie”. El: „Asta înseamnă că dumneata ori eşti inconştient, ori eşti geniu.” Eu: „Să nu intrăm în amănunte.” El: „Ştii, am rămas aşa, cu o tristeţe...” Eu: „Vai, îmi pare extrem de rău că v-am provocat aşa ceva!” El, foarte nervos: „Nu, nu mi-ai provocat nimic!” Eu, cu o inocenţă tulburătoare: „Cum nu, chiar adineauri ziceaţi că aţi rămas aşa, cu o tristeţe...” El: „Mă refeream la faptul că suntem consăteni.” Aşa le zice el celor din Miercurea Ciuc, deşi el nu e din oraş, ci din Lăzarea, un sat de aici de aproape. Aici am avut eu o scânteie de inspiraţie genială: „Îmi pare rău, eu m-am născut în Miercurea Ciuc, nu în Lăzarea!” A şi plecat, în mare viteză.
Lidia: Chiar i-ai spus toate astea?
Eric: Bineînţeles!
Lidia: Şi te mai miri că n-ai intrat?
Eric: Nu prea. Oricum, am dat la regie, nu la actorie.
Lidia: Stai să mă uit la tine. Nici nu te-am recunoscut când ai intrat; te-ai schimbat, sau mi se pare mie?
Eric: Ţi se pare ţie. În afară de frizură nu mi-am schimbat nimic.
Lidia: Te-ai bronzat puţin. Şi ai slăbit foarte tare.
Eric: Fii serioasă, cum să slăbesc în doar două săptămâni?
Lidia: Dacă îţi spun că ai slăbit!
Eric: Bine, dacă zici tu, atunci am slăbit. Cum te înţelegi cu gazdele?
Lidia: Excelent. Mama Ortansei de abia aşteaptă să te cunoască.
Eric: I-ai povestit ceva despre mine?
Lidia: Da.
Eric: Ce?
Lidia: Multe.
Eric: De exemplu?
Lidia: I-am spus că scrii, că ai dat la teatru de mai multe ori, i-am arătat poze de ale tale în care erai cu părul lung şi altele, mai puţin importante.
Eric: Mai spune-mi ceva.
Lidia: Ce să-ţi spun?
Eric: Spune-mi ceva frumos.
Lidia: Te iubesc. (Îl strânge cu putere în braţe.)
Eric: Şi eu te iubesc!
Lidia: Ce dor mi-a fost de tine!
Eric: Ştiu...
Lidia: De unde?
Eric: Şi mie mi-a fost foarte dor. Credeam că n-o să rezist până o să ne întâlnim din nou. Poate de asta am slăbit aşa.
Lidia: Eu n-am slăbit?
Eric: Nu prea. Tu nu mă iubeşti?
Lidia: Nu-ţi bate joc de mine, te rog.
Eric: Mai ai ore?
Lidia: Mai am o oră de istorie, dar nu stau.
Eric: De abia ai început anul şi iar vrei să îţi faci o căruţă de absenţe?
Lidia: Nu-mi fac nici o absenţă; nici nu avem catalog.
Eric: Bine, şi unde mergem?
Lidia: Mergem până la mine, ascultăm puţină muzică, stăm până vine mama Ortansei, să te cunoască, şi apoi mergem undeva să bem o bere.
Eric: La „Grajd”?
Lidia: Nu vreau acolo.
Eric: Hai, te rog, că n-am fost de mult timp la „Grajd”!
Lidia: Bine, bine. Hai să mergem.
Ceea ce au şi făcut. Ajunşi acasă, unde nu era decât Mortansa, mezina, Eric a făcut cunoştinţă cu fetiţa, iar Lidia a mers până la baie să efectueze unele treburi. Apoi au mers în camera de reşedinţă a Lidiei, adică în camera cu combina, unde au ascultat Bach timp de cinci minute, şi apoi au mers în bucătărie să mănânce vinete pane. Vorbe:
Eric: E faină camera voastră.
Lidia: Da, îmi place.
Eric: Ai voie să asculţi muzică oricând?
Lidia: Da, dar când Ortansa învaţă trebuie s-o dau foarte încet.
Eric: Se poate înregistra bine pe combina asta?
Lidia: Cred că da. O s-o întreb pe Ortansa.
Eric: Dar ea unde e? Nu vine acasă?
Lidia: Cred că e la Vlad. Dar de ce? Te-ai îndrăgostit de ea?
Eric: Nu. Întrebam doar.
Lidia: Spune sincer: îţi place Ortansa?
Eric: Puţin. Mai mult îmi place micuţa.
Lidia: Pedofilule!
Eric: Mulţumesc.
Lidia: Hai, nu te bosumfla, că am glumit.
Eric: N-ai glumit, las’ că ştiu eu!
Lidia: Ce ştii?
Eric: Nimic.
Poftă bună! ... Să le fie de bine! ... „Du-te la baie când vrei să te împuţi!” ... Şi a venit doamna Gono, mama Ortei şi a Mortei.
Eric şi Lidia: Săru’ mâna!
Clariţa: Servus toc! Aţi mâncat?
Eric şi Lidia: Da.
Clariţa (Lidiei): Tu trebuie să fii Eric!
Lidia: Nu, eu sunt Lidia, nu mă mai ţineţi minte?
Clariţa: Ba da. (Se întoarce spre Eric.) Atunci tu trebuie să fii Eric!
Eric: De data asta aţi ghicit. (Ia mâna Clariţei şi o sărută.) Îmi pare bine.
Clariţa: Mie îmi pare chiar foarte bine! Eşti un tânăr foarte chipeş.
Eric: Mulţumesc. Şi dumneavoastră vă ţineţi bine.
(Asta se cuvine să o recunoaştem: la cei 42 de ani ai săi, doamna Gonorescu era încă o femeie frumoasă, şi trebuie să-i iertăm lui Eric linguşitorul compliment de circumstanţă.)
Clariţa: Mulţumesc, mulţumesc. Să ştii că poţi veni oricând la noi, chiar dacă nu e aici Lidia.
Lidia: Pe mine vă rog să mă scuzaţi puţin, trebuie să merg până la baie. (Şi iese.)
Clariţa (cu voce scăzută): Vino la noapte după 12 la mine. Nu mai bate, îţi las uşa deschisă, vii direct la mine în dormitor. (Tare.) Te rog, hai să mănânci ceva! Ştii, eu fac colecţie de bijuterii şi de aceea la noi în casă se mănâncă foarte mult.
Eric (tare): Ce legătură are mâncarea cu bijuteriile? (Cu voce scăzută.) Târfă!
Clariţa (tare): Aşa numesc eu bucăţelele de rahat. (Încet.) Ce-ai zis?
Eric (tare): Frumoasă figură de stil. Dar de ce colecţionaţi rahat? (Încet.) Ce-ţi imaginezi, că dacă tu eşti curvă imediat o să vreau şi eu să mă culc cu tine? Eşti infectă! Nu te vezi cum arăţi?
Clariţa (tare): Toţi oamenii au obiceiuri, care de care mai ciudate, iar al meu e cel de a colecţiona bucăţele de rahat. (Încet.) Nu te prosti, cum să nu mă vrei? Sunt urâtă? Nu cred. Dimpotrivă, cred că arăt foarte bine.
Eric (tare): Obiceiul ăsta e cel mai ciudat din câte am auzit că există. (Încet.) Nu eşti urâtă, eşti foarte urâtă. (Revine Lidia.)
Clariţa: Crezi că sunt nebună?
Eric: Nu, dimpotrivă.
Discuţia de aici încolo îşi pierde cu desăvârşire importanţa, aşa că vom trece la altceva.
A urmat o lună în care buna înţelegere şi armonia au domnit rând pe rând în proaspăt completatul cămin gonoresc. Lidia s-a înţeles foarte bine cu toate membrele familiei, chiar şi cu Tansa, căţeaua. Eric deasemeni, cu un mic amendament: de câte ori prindea un moment favorabil, Clariţa revenea cu jenanta propunere de acuplare, ceea ce îi distrugea lui Eric toată buna dispoziţie, cu greu câştigată. Deşi această dorinţă urâtă, dar normală, la urma-urmei (totuşi ne-adulterină) a Clariţei avea şi consecinţe pozitive pentru Eric: putea veni aproape oricând (adică exceptând orele foarte târzii şi nopţile) în casă. De exemplu: într-una din zile tocmai se întâmpla ca Lidia să împlinească 18 ani, ceea ce îi oferea şansa de a lipsi de la şcoală cu acordul dirigintelui. Eric şi Lidia au petrecut, singuri în casă, câteva ore de neuitat în acea zi. A fost una din cele două zile când au fost singuri în acea casă străină. Eric a înregistrat pe combina gonorească câteva casete cu muzică bună (de ex. The Cure, Al. Andrieş, Grieg, Tom Waits) ba chiar şi câteva prestaţii vocale (poezii, monologuri, povestiri, cântecele vocale sau la saxofon); nu puteau să se plângă de condiţiile pe care le oferea familia Clariţei. Exceptând, bineînţeles, ... dar am mai vorbit despre asta. Şi mai e încă un lucru: după cum o avertizase Ortansa pe Lidia, după două săptămâni de convieţuire (şi de asalturi eşuate ale Clariţei asupra lui Eric) Clariţa i-a cerut să îşi caute gazdă, şi de la întâi luna următoare (octombrie, bănuiesc) să se mute. Lidia s-a întristat. Eric a râs îndelung. Lidia l-a întrebat de ce râde. Eric i-a povestit tentativele Clariţei de a avea un nou iubit în persoana lui. Lidia a râs şi ea, şi s-a bucurat că se mută, ceea ce denota că se temea ca nu cumva până la urmă Eric să-i cedeze amorezei mai în etate decât ea şi, prin urmare, mult mai experimentată într-ale amorului. Lidia era total neştiutoare, după cum se şi cădea.
Iată o listă cu oamenii care au trecut prin casă în timpul lunii petrecute acolo de Lidia (asta era una din maniile lui Eric, cea de a face liste, clasificări, cataloage, etc.): în primul rând, membrele de bază ale familiei, Clariţa, Ortansa, Mortansa şi Tansa; apoi membra secundară, Lidia; Eric, prietenul Lidiei, străin pe care mama copiilor voia să şi-l introducă parţial în familie; Vlad, prietenul Ortansei; trei până la cinci colegi de clasă de ai Ortansei; opt până la treisprezece colegi şi prieteni de ai Mortansei; Max, un câine; trei până la cinci amanţi de ai Clariţei; un instalator; trei colege de servici ale Clariţei; domnul Gonorescu, tatăl copiilor Clariţei (sau presupusul tată); mama Clariţei, o babă ramolită până la extrem.
Până în termenul fixat Lidia şi-a găsit altă gazdă: un moş şi o babă care păreau foarte de treabă. Pe întâi octombrie, la ora nouă dimineaţa, Clariţa i-a dus pe Eric şi Lidia cu maşina (cu tot cu bagaje) la noua gazdă. Ajungând la locul cu pricina, cei doi au coborât, au luat bagajele, au mulţumit frumos, Clariţa le-a spus anumite lucruri de circumstanţă, a mai aruncat o ultimă privire pofticioasă asupra lui Eric (privire care celor doi nu le-a scăpat; nici nu avea cum) şi apoi a demarat. Şi dusă a fost. Până la un moment dat. Adică până
Peste o săptămână: la şcoală, într-una dintre pauze, Ortansa a venit la Lidia cu o faţă de înmormântare şi a avut loc următorul dialog:
Ortansa: Trebuie să îţi spun ceva.
Lidia: E de rău?
Ortansa: Da.
Lidia: Spune-mi, pot suporta.
Ortansa: A zis maică-mea să vii cu Eric azi la noi să discute cu voi ceva foarte important şi urgent.
Lidia: O să venim.
Ortansa: Pe la ce oră?
Lidia: La ora la care o să avem timp.
Eric, venind să o aştepte pe Lidia când ieşea de la şcoală, a aflat de la ea această ciudată veste. Dar nu şi-a făcut probleme. Au hotărât să purceadă fără întârziere spre vizuina gonorească.
Lidia: Nu pot să-mi dau seama ce vrea să ne spună. Şi mai ales nu înţeleg de ce trebuie să mergem amândoi.
Eric: Poate mă cere de bărbat.
Lidia: Hai, Eric, te rog, n-am chef acuma de glume.
Eric: Dar nu glumesc deloc. Poate s-a hotărât în sfârşit să joace cu cărţile pe faţă. Vrea probabil să îţi spună şi ţie ce planuri are cu mine.
Lidia: Termină cu prostiile, Eric!
Eric: Bine, atunci zi tu de ce crezi că ne-a chemat?
Lidia: Nu ştiu, nu pot să-mi imaginez. Tocmai de asta sunt atât de stresată.
Eric: Eşti stresată? De ce? Nu are ce să ne spună urât. Eventual că i-am furat ceva din casă. Am mai auzit eu astfel de poveşti.
Lidia: Şi mai zici că n-am de ce să fiu stresată!
Eric: Mare lucru! Dacă zice că i-am furat ceva, trebuie să dăm o declaraţie la poliţie, şi gata.
Lidia: La poliţie? Adică o să avem cazier?
Eric: Nu, nici vorbă. N-o să avem cazier decât dacă ne găsesc vinovaţi; ceea ce nu cred să fie cazul.
Lidia: Nu, dar nu putem fi acuzaţi pe nedrept?
Eric: Ba da, dar nu putem fi închişi pe nedrept.
Lidia: Dar poate nici nu e vorba de aşa ceva. Poate vrea să ne facă o surpriză.
Eric: Cine, Clariţa? Să fim serioşi; oamenii reduşi la minte nu sunt în stare de asemenea preludii la o surpriză. La ea nu poate fi decât să ne acuze de ceva.
Lidia: Aşa mă gândeam şi eu, dar am zis că poate-poate...
Eric: Nu e cazul. Dar Ortansa nu e aşa proastă. Cu cine seamănă?
Lidia: Cu taică-său, cred. Din cât l-am văzut eu pare un tip fain. Maică-sa are un caracter foarte urât. Tot din cât am văzut-o eu.
Din vorbă în vorbă şi din presupunere în presupunere, au ajuns în faţa blocului Ortansei. Au urcat la ultimul etaj şi au sunat la uşa clariţoasă. Surpriză: însăşi matroana le-a deschis.
Clariţa (faţă de înmormântare): Salut.
Eric şi Lidia: Săru’ mâna.
Clariţa: V-a spus Orti de ce v-am chemat?
Lidia: Nu. Mi-a spus doar că e de rău.
Clariţa: Ştiţi că făceam colecţie de bucăţele de rahat.
Lidia: Nu mai faceţi?
Clariţa (început de spume la gură): Nu mă întrerupe!
Lidia: Îmi cer scuze.
Clariţa: Mi-a dispărut colecţia.
Eric: Când?
Clariţa: Nu are importanţă. Important e că am fost la poliţie şi mi-au spus să iau adresele şi numerele de telefon ale tuturor persoanelor care au fost în casă în ultima vreme.
Lidia: Şi i-aţi chemat pe toţi?
Clariţa: Deocamdată numai pe voi. Şi de fapt voi sunteţi singurii suspecţi, că nu cred să le fi furat copiii din bloc.
Eric: Cu alte cuvinte ne acuzaţi pe faţă, fără nici o dovadă.
Clariţa: Numai voi aţi rămas singuri în casă.
Eric: Sunteţi sigură?
Clariţa: Bineînţeles că sunt sigură! Şi nu mai vorbiţi obraznic cu mine!
Eric: Dar nu se poate să ne trataţi drept hoţi doar fiindcă aşa vi s-a năzărit.
Clariţa: Gata cu obrăzniciile! Hai, scrieţi-vă adresele şi numerele de telefon. Dar mai bine spuneţi acum unde sunt bucăţelele, înainte de a interveni poliţia.
Apare Ortansa.
Ortansa: Mamă, te rog!
Clariţa: Ce mă rogi? Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, tu nu ştii câte sacrificii am făcut pentru bijuteriile astea. Şi acum vin ei să mi le fure? Şi pentru cine am făcut toate sacrificiile astea? Pentru voi, nu? Eşti o nerecunoscătoare! Eu sunt deja bătrână...
Eric: Da? Atunci de ce vă credeţi încă atât de sexoasă?
Ortansa: Mamă, să nu-mi spui că te-ai culcat şi cu Eric!
Eric: Nu te stresa, Ortansa, am refuzat-o!
Ortansa iese oripilată şi oripilându-se din ce în ce mai tare.
Clariţa: Vă mai întreb o singură dată, recunoaşteţi că voi mi-aţi furat colecţia?
Eric: Cu alte cuvinte sunteţi sigură că noi v-am furat din casă! Vezi, Lidia, în ce casă ai locuit? Toţi par drăguţi doar la început, iar apoi se poartă ca nişte nesimţiţi ordinari.
Clariţa: Nu-ţi per...
Eric: Gura! Ai aici adresele şi telefoanele. Şi ai grijă ce faci, să nu ajungi de râsul lumii.
Clariţa: Câtă nesimţire! Dar la poliţie nu-ţi poţi permite obrăznicii.
Eric: Ce pot să-mi facă? Eventual să mă pupe în fund. Hai, pa! Lidia, hai să mergem.
Lidia: La revedere.
Şi plecară. Se sftuira mult, fără a ajunge la vreo soluţie viabilă. Se gândeau că ar putea intenta proces pentru calomnie, dar pentru asta trebuia aşteptat până îşi termina poliţia investigaţiile şi în plus orice proces costă bani, chiar şi cel al lui Kafka. Nu aveau altceva mai bun de făcut decât să aştepte. Şi nu aşteptară degeaba: peste trei zile amândoi fură chemaţi la o anumită secţie de poliţie din metropolis spre a dona nişte propolis (adică fiecare în parte câte o declaraţie).
Prima intră Lidia. Un locotenent fără nume (din moment ce nimeni nu l-a reţinut) o invită să se aşeze pe un scaun.
Loco: Ştiţi, cred, pentru ce vă aflaţi aici.
Lidia: Aproximativ.
Loco: Pentru ce credeţi că v-am chemat?
Lidia: Pentru a da o declaraţie în legătură cu nişte bucăţele de rahat care au dispărut, la o săptămână după ce am plecat eu de acolo, din casa în care am stat.
Loco: Nu ştiţi cine le-a luat?
Lidia: Nu, de unde să ştiu?
Loco: Nu le-aţi luat tu şi cu prietenul tău?
Lidia: Nu.
Loco: Sigur?
Lidia: Foarte sigur.
Loco: Dacă le-aţi luat, mai bine spuneţi acum, până nu începe procedura legală!
Lidia: Adică?
Loco: Adică se iau tuturor declaraţii, apoi se iau amprente la locul faptei, putând să ajungem până la proces.
Lidia: Până la proces?
Loco: Exact. Ţi-e frică?
Lidia: Da.
Loco: De asta îţi zic să mărturiseşti acum.
Lidia: Ce să mărturisesc? V-am spus deja de nu ştiu câte ori până acum că nu am furat nimic şi că femeia aia probabil nu e în toate minţile.
Loco: Asta noi o s-o descoperim în urma cercetărilor.
Lidia: Dar ce cercetări vreţi să faceţi, dacă nu am luat nimic?
Loco: Eşti sigură?
Lidia: Iar? Bine. Sunt sigură. Jur că nu am luat nimic din casa respectivă.
Loco: Bine, atunci scrie declaraţia.
Lidia: Să-mi spuneţi cum.
Loco: „Subsemnata cutare, domiciliată în..., strada..., nr..., posesoare a B.I. seria..., nr..., declar că nu am luat cutare lucru din cutare casă şi că nu ştiu nici cine le-a luat şi nici în ce scop. Menţionez că...”, şi aici urmează să spui cine a mai fost prin casă, dacă aţi rămas vreodată singuri în toată casa, etc. La sfârşit scrii data, Miercurea Ciuc, şi semnezi.
Lidia: Am înţeles. Îmi daţi o foaie de hârtie?
Loco: Da, cum să nu. (Şi îi dă o foaie de hârtie.) Scrie aici, şi dacă nu ştii ceva, mă întrebi.
Lidia începe să scrie. După o vreme:
Lidia: Am terminat.
Loco: Dă-o aici, să văd ce-ai scris. (Şi Lidia îi dă foaia scrisă. Loco o ia nerăbdător.)
Lidia: Am scris tot ce trebuia?
Loco: Stai, că încă n-am citit-o pe toată! (După o vreme, adică după 11 minute.) E bine. Poţi să pleci.
Lidia: La revedere.
Loco: La revedere. Spune-i prietenului tău să intre.
Aproape imediat după ce iese Lidia, intră Eric, foarte degajat.
Eric: Bună ziua!
The Same Loco: Bună ziua! Ştii de ce te-am chemat aici?
Eric: Da, vă plictiseaţi.
Loco: În afară de asta.
Eric: În afară de asta? Probabil trebuie să dau o declaraţie în legătură cu vestita colecţionară de anumite lucruri.
Loco: Da, asta e.
Eric: Ce vreţi să scriu, unde şi când?
Loco: Nu fii miştocar!
Eric: Dar nu sunt. Vai de mine, cum puteţi să vă închipuiţi aşa ceva?
Loco: Înainte de a scrie declaraţia, vreau să îţi atrag atenţia asupra câtorva aspecte. Dacă ai luat tu, sau a luat prietena ta bucăţelele, e mai bine să spuneţi acum, până nu începem investigaţiile.
Eric: Cu alte cuvinte, m-aţi chemat aici să mă jigniţi.
Loco: Nu. Spune, aţi luat sau n-aţi luat voi bucăţelele?
Eric: Trecând peste jignirea conţinută de întrebare, am să vă răspund: nu am luat nimănui nimic, decât eventual sub formă de împrumut.
Loco: Şi nu cumva aţi “împrumutat” şi bucăţelele?
Eric: Dacă vreţi să continuaţi aşa, eu nu mai zic nimic.
Loco: Încă un lucru: ştiu că şi tu şi prietena ta fumaţi, şi ţigările sunt scumpe. Tu nu lucrezi, ea e încă elevă, deci aţi fi putut foarte bine să furaţi...
Eric: Nu, n-am fi putut să furăm!
Loco: ...să furaţi bijuteriile doamnei Gonorescu ca să le vindeţi. Mai ales acum, când au devenit atât de valoroase.
Eric: Deci e adevărat? Bucăţelele de rahat au devenit sursă de îmbogăţire?
Loco: Da, dacă le vindeţi, sunteţi bogaţi, dar intraţi în puşcărie.
Eric: Sunteţi de-a dreptul absurd! Unde naiba am fi putut ascunde atât amar de rahat? În buzunare? În urechi? În gură? Unde?
Loco: Asta nu ştiu, dar ştiu că eşti un tip foarte inteligent, aşa că probabil ai găsit soluţia.
Eric: Dacă îmi daţi voie, vreau să vă pun şi eu o întrebare.
Loco: Spune.
Eric: De fapt, două. Prima: De ce am fost chemaţi doar noi doi să dăm declaraţii, dintre toţi cei care au trecut prin casa aia blestemată în luna septembrie?
Loco: Nu am primit decât adresele voastre până acum. Dar fii fără grijă, o să cercetăm pe toată lumea. Scrie în declaraţie pe cine ai mai văzut tu prin casă, eventual cu tot cu adrese şi numere de telefon.
Eric: De unde să ştiu eu adrese şi numere de telefon?
Loco: Dacă ştii. Care e a doua întrebare?
Eric: A fost măcar dovedită existenţa celebrei colecţii?
Loco: Nu. Vrei să zici că s-ar putea să nici nu existe?
Eric: Da.
Loco: Dar ştii bine că există, sau cel puţin exista înainte să fi fost furată.
Eric: Nu.
Loco: Nu ai văzut-o?
Eric: Nu. Am văzut doar dulapul plin cu purgative. Şi mie a vrut să îmi dea de câteva ori, dar am refuzat-o. Cu alte cuvinte, poate vrea să se răzbune pentru jignirile pe care i le-am adus.
Loco: Au mai fost şi altele?
Eric: Da, mi-a propus să mă culc cu ea şi am refuzat-o. Şi ştiţi prea bine că asta e cea mai mare jignire ce poate fi adusă unei femei.
Loco: Iată ceva extrem de interesant. Neapărat să scrii asta în declaraţie. Ştii să scrii o declaraţie?
Eric: Cred că da.
Loco: Să vedem. Uite aici foi şi pix. Scrie tot ce ştii.
Eric: O.K. Şi începu să scrie. Şi tot scrise o jumătate încheiată de oră, după care îi înmână trei pagini pline locotenentului.
Eric: E bine?
Loco: Stai să citesc.
Eric: Am scris destul de mult. Până citiţi pot să ies să fumez o ţigară?
Loco: Da, te rog.
Şi Eric ieşi. Fumă însă trei ţigări în jumătatea de oră în care Loco citi declaraţia. Lidia deja plecase, după ce aflase că tatăl ei s-a înfiinţat în metropolă. Eric era nervos. După cele trei ţigări, ieşi Loco şi:
Loco: E bine, poţi pleca.
Eric: La revedere.
Loco: Fii sigur că ne mai întâlnim. Salut!
După trei zile fură din nou chemaţi la secţie (nu secţie de votare) pentru interogatorii. Apoi, interogatoriile se succedau din zi în zi. Urmă procesul, pe care îl câştigă Clariţa. Verdictul era pentru Eric cinci ani la Gherla pentru furt calificat, iar Lidia era găsită nevinovată, din fericire. Dar câştigaseră totuşi ceva foarte important: simpatia publică. Inclusiv Loco era convins că se săvârşise o gravă eroare judiciară, drept care continuă, pe ascuns, cercetările.
În timpul detenţiei, Eric îşi făcu rost de o chitară şi împreună cu Lori, colegul său de celulă, începu să cânte blues. La patru luni de la înmatriculare, obţinu permisiunea de a susţine un concert în afara zidurilor, şi anume la Cluj la Sala Sporturilor, în deschidere la Phoenix. Trupa celor doi se numea The Great Lori Boy Enjoying Himself In The Toilet Thinking About His Big Mama Sex Machine From Saint Ana Lake. Succes colosal. Peste o lună reuşiră să obţină un contract cu Studioul de înregistrări Taurus din Cluj şi scoaseră primul lor album, “Little Shit Pieces”, reuşind apoi să vândă trei sute de mii de copii într-o singură lună. Cel de al doilea lor album, “Coughing In Prison”, se vându la fel de bine, poate chiar mai bine. Erau deja bogaţi. Din nefericire pentru Eric, Lidia plecase în Italia la două luni după ce el intrase la facultate, aşa că muzica era acum singura lui raţiune de a trăi. Dar ce importanţă ar putea avea? Problema cea mai mare: fiind închişi, nu prea aveau voie să dea concerte, iar când aveau voie, aveau doar două posibilităţi: Gherla sau Cluj, pentru a nu se îndepărta prea mult de sediul lor forţat. La doi ani de la admitere, veni vestea cea mare: Eric trebuia eliberat imediat, fiindcă se găsise adevăratul vinovat. Cine era? Mama Clariţei, care reuşise chiar să vândă aproape întreg tezaurul fără a fi prinsă, anume în Elveţia, stabilindu-se apoi la Berna. Neşansa a ajuns-o însă până la urmă din urmă: expirându-i paşaportul, fu nevoită să revină în ţară. Controlul de la graniţă a găsit în geanta ei cheile hambarului unde pe vremuri erau depozitate bucăţelele Clariţei, o bucăţică de rahat transformată în amuletă, plus şaptezeci de mii de mărci germane, şi a deferit-o justiţiei. Nerezistând presiunii psihice a anchetei, a mărturisit totul şi apoi s-a sinucis tăindu-şi jugulara cu o mică unghieră de dame. Ce tărie de caracter, nu-i aşa? A fost condamnată post-mortem să-i plătească lui Eric şaizeci de mii de mărci despăgubiri morale, restul de zece mii rămânându-i moştenire Clariţei. Şi cum o norocire nu vine niciodată singură, Lidia s-a întors din Italia tocmai la timp pentru a completa trupa de blues a lui Eric, rămasă descompletată, Lori mai având de ispăşit zece ani (omor cu premeditare). Şi-au schimbat titulatura în We Eat, Lori a recunoscut că nu are drepturi de autor asupra nici unei piese The Great Lori Boy Enjoying Himself In The Toilet Thinking About His Big Mama Sex Machine From Saint Ana Lake, mulţumindu-se cu banii câştigaţi până atunci. Iar acum opriţi-vă din lectură, mergeţi şi fumaţi o ţigară, pentru că urmează
SCENA FINALĂ
Dar mai bine o las la longitudinile fiecăreia dintre domniile voastre.
Puteţi trimite variantele la adresa de e-mail loureedpork@yahoo.com.
Sau nu.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (12):


bucatele de rahat - de camyb1981 la: 11/10/2004 16:48:00
Ai citit cumva Boris Vian?Daca da, ce anume?Merci.
#24704 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
bravo - de (anonim) la: 12/10/2004 13:25:42
te_ai gandit sa ecranizezi chestia asta?incearca protv...astora le plac chestiile iesite din comun.
#24800 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului .
da - de alex porc la: 12/10/2004 14:29:06
Am citit o carte, "Spuma zilelor".
Re-merci.
#24807 (raspuns la: #24704) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Ma gindeam eu:) - de camyb1981 la: 21/10/2004 16:54:15
Ma gindeam pentru ca pari genul care sa agreeze astfel de scrieri; din punctul meu de vedere e de bine, lucrarea mea de licenta a avut ca tema doua dintre romanele lui Vian, unul fiind cel mentionat de tine, iar al doilea "Toamna la Pekin"; imi permit sa-ti sugerez "Voi scuipa pe mormintele voastre" al aceluiasi autor, si care recent a fost tradus si la noi, nu e ceea ce criticii ar numi literatura de nivel superior, dar mie mi
s-a parut interesant.
#25809 (raspuns la: #24807) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Imi aminteste de Urmuz... - de camyb1981 la: 22/10/2004 10:03:34
"Pilnia si Stamate" e un text pe care-l recitesc cu drag la citva timp...
#25913 (raspuns la: #24807) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
caut - de alex porc la: 22/10/2004 10:55:38
De 2 ani caut "Voi scuipa pe mormintele voastre" si inca n-am gasit. Dar inca mai sper. Din cate stiu eu.
Ma bucur foarte mult cand mai gasesc cate un om caruia sa-i placa Urmuz si Vian. Chiar nadajduiesc ca-ti plac si Daniil Harms si Orkeny Istvan. Sau Alphonse Alais.
Poate vorbim pe messenger intr-o buna zi?
ID-ul meu e loureedpork.
Ce zici?
Sper ca nu am atentat la intimitatea-ti.
#25920 (raspuns la: #25809) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Voi scuipa... - de camyb1981 la: 25/10/2004 10:46:10
Din pacate, a fost destul de greu sa gasesti Vian pina acum, eu cind ma documentam pentru lucrare acum doi ani si ceva, m-a ajutat profesoara mea de literatura sa imprumut un volum de opere publicat in Franta.

Din cite stiu, doar trei din romanele lui au fost traduse la noi, cele pe care le-am mentionat. Pe cel in discutie ("Voi scuipa...") mi l-am cumparat si eu, daca vrei ti-l imprumut cu placere dupa ce il recuperez de la un prieten.

In ce-i priveste pe ceilalti autori mentionati de tine, trebuie sa recunosc cu toata rusinea aferenta ca nu pot sa ma pronunt pentru ca nu am citit nimic care sa le apartina, poate ma ajuti si tu in sensul asta.

Si nu gasesc ca e vreo atentare la intimitate faptul ca adresezi cuiva citeva vorbe de bun simt, si mai ales de interes pentru respectivul(a), adica eu in cazul asta:). Daca reusim sa ne sincronizam pe messenger, cu mare placere.

Numai bine!

#26144 (raspuns la: #25920) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Acum m-am trezit.... - de camyb1981 la: 25/10/2004 10:49:38
Daca nu esti din Bucuresti, nu prea vad cum am putea sa ne imprumutam carti... dar putem incerca sa le gasim, romanul lui Vian, de exemplu, e in librariile din Bucuresti deja de citeva luni, poate il gasesti si tu; daca nu, pot sa te ajut eu cumva...
#26145 (raspuns la: #26144) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
esti pasionata de vian? - de viana la: 23/12/2004 13:07:02
pentru ca si eu il ador...la nebunie. Maninc in fiecare zi Boris Vian. Dupa cum vezi si numele meu il indica. Sint curios la ce lucrare te referi. Ai scris ceva despre Vian? Daca imi raspunzi iti voi scpune si eu cu ce ma laud referitor la opera lui Boris Vian. Cauta in librarii s-a tradus "Elles se rendent pas compte", la editura "Univers", chiar daca sint si greseli care m-au facut sa cred ca cineva nu se ocupa de editie asa cum ar trebui.
Iti multumesc pentru a fi citit mesajul.
#32161 (raspuns la: #26144) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de Baby Mititelu la: 21/11/2009 20:16:01
Lunga cat o zi de post dar absolut bestiala!
#501280 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
zaraza!!! - de Intruder la: 01/06/2010 22:54:16
cand ai timp si daca ai chef, poate citesti textul asta...?
eu abia acum l-am descoperit si sunt curios daca-ti place si tie. :)
#546773 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
intruder - de zaraza la: 01/06/2010 23:07:25
am inceput sa citesc, am ajuns pana la momentul in care doamna gonorescu colectioneaza rahati si m-am plicitisit brusc si ireversibil. si m-a lovit o mare oboseala literara.

cred ca nu-s in forma asta seara, poate o sa citesc alta data.
#546782 (raspuns la: #546773) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...