Necazul cel mare-VII-Berth

S deschise cu piciorul uşa trenului aflat într-o goană nebună. Aerul rece al nopţii năvăli cu furie pe culoarul îngust şi slab luminat, iar S trebui să se ţină bine de mânerul ruginit al uşii acum complet deschise spre exterior. Fără a-şi lăsa faţa pradă vreunei expresii coborî pe ultima treapta şi se aruncă în gol. În urma sa uşa începu să se bălăngăne scârţâind sinistru. Trenul disparu în noapte.

Drumul cu pietre mari, şlefuite dar năpădite de buruieni şerpuia printre dealurile golaşe. Nu mai trecuse de multe vreme cineva pe acolo, iar indicatoarele prăfuite, doar printr-o minune mai stăteau drepte. Cu pas vioi şi zâmbet larg, S apăru ca din senin pe drumul pavat cu pietre.

Deşi arata la fel, înfăţişarea i se schimbase. Purta un costum negru cu tente albăstrui în lumina soarelui iar cureaua de un verde închis îi adauga supleţe şi un oarecare aer aristocrat. În mâna stângă ţinea un pumnal cu lama încovoiată spre vârf…nu apucase să îl şteargă, sau poate că nici nu-şi dorea asta…în mâna dreaptă ţinea strâns o uriaşă coadă de pisică ce încă se zbătea parcă nerealizând desparţirea de trup, sângele prelins printre degetele făcute pumn stropea regulat pietrele uscate….

Chipul său destins de o voioşie ce-ţi dădea fiori, avea o paloare nesănătoasă iar gâtul descoperit lăsa să se vadă o cicatrice veche.

“Abia aştept să-l cunosc pe Străin. Berth mi-a zis că, deşi l-a urmărit nu a reuşit decât să-l sperie…a scăpat de fiecare dată. De mine nu va scăpa….aveam nevoie de o ieşire, trenul a reuşit să mă plictisească mai repede decât m-aş fi aşteptat…da o să-l prind pe Străin şi o să stăm puţin de vorbă...poate nu trebuia să renunţ la Berth” şi privi la uriaşa coadă de pisică ce se zbătea furios în mâna sa. Zâmbi rece şi deveni meditativ.

“ Întotdeauna va fi altcineva să-i ia locul...da…Berth mă plictisea la culme, a meritat atenţia mea deplină! ” şi aruncă coada cu un gest furios…coada zbură prin aer răsucindu-se şi stropind în jur cu sânge. Un erete enorm o prinse din zbor şi plecă cu ea în cioc…

”Vadis e mulţumit acum…de mult trebuia să fac asta…”

Drumul se sfârşi brusc în faţa unei păduri cu copaci morţi ce se întindea cât vedeai cu ochii. S se înfioră.

“E aproape” gândi el, şi se afundă în pădure.