Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

FEMFI


de alex porc la: 15/10/2004 18:11:00
modificat la: 04/07/2005 20:37:42
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Nota 1:Romanul "FEMFI" a aparut la Editura Enesis din Baia Mare, in august 2004.
Nota 2: Cartea poate fi comandata la adresa de e-mail loureedpork@yahoo.com (la pretul de 150 de mii, cu tot cu taxele postale).


-pseudoroman în 2 părţi-
Dedic această carte soţiei mele Otilia şi părinţilor noştri.

Partea întâi
Naşterea agoniei

PROLOG

“Ioana, 19 ani, doresc să corespondez cu tineri de orice vârstă, care mai iubesc evazaţii, iile înflorate şi, bineînţeles, muzica bună, mă refer în special la muzica anilor ‘60-‘70. Ştefan Ioana, str. Independenţei nr.3, Craiova, cod 1100, jud. Dolj.”

UNU

22.11.1997
Craiova
Bună!
Doru, este foarte simplu şi la îndemâna oricui să afirme ceva, dar este greu, dacă nu să dovedeşti, măcar să simţi ceea ce afirmi, să-ţi dovedeşti ţie însuţi. Apoi, mulţi o fac pentru a brava, alţii aşa, pur şi simplu, iar cei mai mulţi având totuşi un motiv, dar nu unul adevărat. În ciuda tuturor acestora, avem certitudinea că există pace şi dragoste, dar libertatea încă nu. Poate la alt nivel. Dar ce este mai frumos e că există şi oameni care să creadă în ele, în concepţia adevărată despre viaţă, aş putea s-o numesc concepţia hippie.

Prin asta am spus multe, chiar prea multe. Totuşi, împărtăşeşti aceeaşi părere? Aş vrea să ştiu.
După cum ziceam şi în anunţul din ziar (a fost o întâmplare), îmi place rock-ul vechi şi sunt adepta curentului flower-power. Dar asta nu mă împiedică să ascult şi alte stiluri. De fapt, eu consider muzică adevărată acea muzică în stare să trezească în mine sentimente adevărate. Apoi intervine analiza, etc.
Cred că am să mă opresc aici, căci dacă mai scriu nu numai că o fac superficial, dar aş scrie, poate, şi altceva, dată fiind şi ora destul de matinală (1:22 a.m.). Motivul pentru care mai scriu încă e destul de clar, cred că l-ai înţeles. Închei scrisoarea prin a-ţi ura
PACE ŢIE,
Ioana

DOI

10.01.1998
Craiova
Bună! De fapt, nu „Bună!” aş vrea să-ţi spun, ci „La mulţi ani!”. Sper ca '98 să fie un an bun pentru noi cei care avem cel puţin o pasiune, un crez aş putea să-i spun acelui ideal de viaţă care ne uneşte formând un tot. Un Mare Tot.
Scrisoarea ta mi-a dezvăluit multe lucruri în legătură cu tine, cu viaţa ta. Aflu că eşti adeptul concepţiei hippie, dar nu îţi place să şi fii catalogat astfel. De ce? Crezi că ar fi o injurie...? Cât despre “adevăraţi”, aceia sunt foarte puţini, şi majoritatea oscilează între falsitate şi aparenţă. Mediul, să fim realişti, nu este propice dezvoltării unei mişcări hippie, din mai multe motive obiective. Dar în cazul unei organizări excelente ar mai fi o şansă, doar că atunci n-ar mai putea fi vorba de hippie. Mie personal, trupele din Seattle încă îmi mai plac, mai puţin Pearl Jam. Cât despre muzica lui Peter Gabriel, nu, mulţumesc. Odată am ascultat cea mai nasoală bucată a lui, nu ştiu cum s-a nimerit că mă aflam şi într-o dispoziţie de zile mari, şi de atunci nici nu pot să-l sufăr. Îmi pare rău. Poate îmi voi schimba părerea mai târziu. La concerte nu prea am fost, dată fiind situaţia... şcoală, părinţi, etc. Dar voi recupera eu, să zicem de acum încolo, vara asta mai mult ca sigur. Că veni vorba de anotimpuri cu implicaţiile de rigoare. Tocmai m-am implicat benevol într-o răceală puternică, răceală care m-a afectat şi m-a ţinut prizonieră mai mult de o săptămână acasă, în pat. Afară e rece, e urât pentru că a nins şi s-a topit apoi zăpada, iar mie nu-mi place peisajul ăsta dezolant. Îmi aminteşte de cele ale lui Bacovia. Aproape morbide, dată fiind şi starea mea.
Eşti cumva din zodia Racului? Mă gândeam că dacă tot nu-ţi place iarna şi îngheţi mai tot timpul... Eu sunt Rac şi în permanenţă am mâinile îngheţate sau sunt răcită.
Acuma cred că am să închei rugându-te să-mi răspunzi, dacă doreşti. Să-mi scrii o scrisoare frumoasă, da? Eu îţi promit că n-am să mai întârzii răspunsul şi am să-ţi scriu imediat.
Pace, Ioana

TREI

17.03.1998
Doru, mi-e dor de tine. Sună ciudat, căci nu ne-am întâlnit încă, dar aşa simt eu în momentul ăsta. Într-adevăr, am întârziat mult cu răspunsul; asta nu pentru că nu aveam ce să-ţi scriu, sau nu aveam chef, ci pentru că nu prea ştiam cum să o fac, sau nu puteam.
Acum sunt la un curs de istoria filosofiei, dar puţin îmi pasă. Asta poate şi pentru că am băut cam mult vin. Am fost cu prietena mea Mia la mine şi am exagerat un pic, având în vedere faptul că mai aveam cursuri. Dar nu cred că şi-a dat seama cineva.
M-am bucurat enorm când am primit scrisoarea de la tine. Chiar mă gândeam că ai renunţat să-mi mai scrii, văzând că nu-ţi răspund. Vreau să te sun zilele astea, sper să fii acasă. Am vrut de multe ori s-o fac, dar n-am fost sigură că te găsesc.
Sunt cam dezorientată. Mi-e frică. Pur şi simplu mi-e frică să mă analizez, să văd clar ce este în sufletul meu. Culmea, nu mi-e frică de nimeni şi nimic altceva în afară de mine. Încerc mereu să mă cunosc şi nu ştiu dacă voi reuşi vreodată. Există ceva în mine care răbufneşte uneori şi încurcă tot ce-am stabilit până atunci. Nu ştiu, voi ajunge vreodată ce îmi doresc? Sau ştiu măcar ce-mi doresc să fiu? Poate. Dar va trebui să renunţ la multe, tot timpul trebuie să renunţ la ceva, apoi mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Aş vrea să-mi găsesc liniştea, să fiu mulţumită de mine şi ceilalţi, lucru care ar putea fi chiar imposibil.
Noaptea trecută m-am trezit la un moment dat cu sentimentul foarte puternic că eşti cu mine, că dormi undeva în cameră. Mi-am dat seama că mă înşel abia după ce am căutat prin toate colţurile. Ţin minte că aveam o privire foarte fixă, concentrată, mă străduiam să văd ceva, era un întuneric turbat. Apoi am adormit. Mai am multe să-ţi spun, o s-o fac însă doar data viitoare, că acum sunt foarte obosită.
Pace, Ioana
P.S.: Scrisorile tale nu mă plictisesc. Dimpotrivă.

PATRU

20.05.1998
Bună!
Mai întâi te rog să mă ierţi că-ţi scriu aşa de târziu, dar ştii cum e, te trezeşti că a trecut timpul şi de fapt habar n-ai cum şi când...
Săptămânile astea tot ce-am făcut a fost să mă plimb prin oraşul vechi, am profitat de soare şi-am tot mers, cred de zeci de ori în aceeaşi săptămână am bătut aceleaşi locuri... E singura parte a oraşului care-mi place şi care mă linişteşte.
Acum prin Craiova sunt mulţi hippies (?), nici nu ştiu de unde au răsărit... Tocmai vorbeam cu cineva că-n iarnă nu vedeai unul în evazaţi iar acum şi-au scos cu toţii hainele de la naftalină... Nu de alta, dar vine vara şi... trebuie să facă parada modei, să arate lumii cât de hippy sunt ei... Ştii că mi se face scârbă? Sincer. M-am şi speriat zilele trecute. Zic „dom'ne câţi hipioţi şi eu nu-i cunosc, ce naiba am făcut?”, eu ştiam doar vreo cinci sau şase în iarnă, cu care dădeam nas în nas în fiecare zi, fiecare căutând un colţ de primăvară, un om, ceva. Şi acum, să ştii că nu exagerez, sunt foarte mulţi, la un moment dat am avut impresia că-s mai mulţi hippie decât oameni normali. E ca un şoc fiindcă înainte erau zile întregi când căutam un om pe stradă şi de-abia găseam, iar acu'...
Mâine e concert John Lee Hooker. Nu mă duc. Merg însă de luni până miercuri la festivalul de jazz, adică la Keith Jarrett şi Roy Hargrove. Îmi pare atât de rău că nu puteţi veni! Însă nu-i nimic. Important e să fiţi împreună, să nu vă despărţiţi. Şi... las' că ne vedem noi, până-om muri tot avem timp, nu?
Eu vineri plec la mare. Ştii cât mă bucur? N-am mai văzut-o din septembrie şi mi-e aşa un dor de ea!!! Mă duc cu colegii din an, e un fel de petrecere vestitoare a sesiunii, şi ne-am gândit noi că n-ar fi rău s-o facem la mare. Sunt curioasă dacă o să fie careva pe-acolo. Nu de alta, dar e imediat după John Lee Hooker şi... mi-aduc aminte anul trecut, după concertul cu Page şi Plant un tip s-a dus în 2Mai crezând că şi alţii vor face ca el, vor lăsa şcoală, societate, oraş, tot, şi vor veni la mare să sărbătorească viaţa... Săracul om, n-a găsit pe nimeni!
Cam atât... Uite vine 1 Iunie, ziua noastră, aşa că vă spun ţie şi Clarei „La mulţi ani!” şi „Să creşteţi mari!”. Să nu-mi spui că nu mai eşti copil, că nu te cred.
Pace, Ioana
P.S.: M-ai întrebat când e ziua mea: 27 iunie.

CINCI

28.06.'98
Bună!
Îmi pare rău că-ţi răspund aşa de târziu, dar de când cu sesiunea asta... Nu că aş învăţa cine ştie cât, dar mai toată ziua dorm. Oricum, mai am puţin şi scap (...pentru o perioadă...).
În rest... mai nimic. Nici nu ştiu ce mai e prin oraş, deşi merg în centru o fac dimineaţa şi-atunci nu văd decât afacerişti cu diplomate, femei cu sacoşe, copii cu câini şi pletoşi cu mape... Ce să mai? Asta face oraşul ăsta jegos de-o vreme. Chiar! Nici n-am mai realizat cât de murdar e! Dimineaţa e cât de cât curăţel...
Sunt curioasă dacă MTV-ul va fi codat de pe 1 iulie. Asta ar însemna chiar să nu mă mai uit la televizor. Şi dacă tot e vorba de asta, a fost aseară la cinematecă un film superb, “Alegerea Sophiei” cu Meryl Streep. L-ai văzut? Îmi place la nebunie femeia asta, şi e ca şi cu Al Pacino, în orice film joacă e clar că nu e o porcărie.
Am văzut săptămâna trecută un film aparte (măcar pentru peisaj şi e magnific) – „Legendele toamnei”. Dacă ai ocazia, n-o lăsa să treacă, e un film deosebit, nu are nimic din toate prostiile astea care rulează, cu Stallone, VanDamme sau Sharon Stone.
Tu ce mai faci? De fapt, ce mai faceţi? Mergeţi undeva vara asta? Noi vrem să mergem în Vama Veche. Tocmai mă apucase râsul, m-am întâlnit cu o tipă şi mă tot întreba când plecăm la mare, nu de alta dar „să mergem cu toţii-n 2Mai”. „Hai că vine şi Dan (de la Survolaj) şi A.G. Weinberger, ăia de la Quo Vadis”, tralala. Ce era să-i zic? Că anu' trecut după 2Mai era să mă arunc în mare şi că mi se făcuse scârbă? Iar despre “ăia” de la Quo Vadis, nu zic, cântă bine, dar îmi ajunge o noapte-n “Big Mamou” (în Bucureşti) lângă ei... Decât să văd realitatea mai bine îmi închipui că sunt altfel şi că tot ce transmit ei prin muzică e ceea ce simt mereu nu numai când se îmbată şi-i aplaudă lumea...
Ai auzit cât e un bilet la concertul Joe Cocker şi Rod Stewart (că restu' nu mă interesează)? 300000! Sau, mă rog, dacă vrei să stai în tribune 400000! Îi bag undeva! Mi-ar fi plăcut să mă duc, da' n-o să mă dau cu capul de pereţi. De fapt, eu stau destul de aproape de stadion şi noaptea se aude perfect. Ţin minte că la concertul cu Madonna închisesem toate geamurile şi tot nu puteam dormi de strigăturile şi ţipetele ălora. Până la urmă am lăsat-o baltă şi am ascultat şi eu. Nu-ţi zic că de pe bloc se vedeau pe cer luminile, şi-apoi artificiile... Aşa că adios Joe Cocker şi Rod Stewart. Mă întreb pe cine vor aduce la Sighişoara. Până-n august nici nu mai este aşa mult timp.
Vremea e atât de capricioasă pe-aici, nici nu ştii când plouă şi când e soare. Nu-mi place aşa. Ori, ori. Să se hotărască odată! Nu ştiu ce să-ţi mai scriu aşa că mă opresc aici.
Sănătate şi pace!
Ioana

ŞASE

Liberă. E ca şi cum abia m-am născut. Am în jur şi-n mine numai VERDE. De data asta n-am să-i mai dau drumul. Acum vezi cum arată lumea mea-vis, lumea simplă a unei căsuţe. Nu e imposibil. Ai grijă de tine şi... eu sunt aici no matter what .
Ioana
Sinaia, 12.09.1998

ŞAPTE

4.10.'98
Craiova
Bună, Doru!
Ştii care-i culmea? A fost o perioadă când m-am gândit că te-ai supărat pe mine fiindcă nu am fost acasă când ai trecut tu prin Craiova. Mi-a spus mama că ai sunat şi-mi venea să-mi dau cu pumnii-n cap, fiindcă eu plecasem la mare cu vreo trei zile înainte. Şi-apoi... la mare nu am stat decât în Vamă, mă gândeam că tu treci prin Costineşti iar mie, crede-mă, mi-e scârbă de staţiunea aia unde nu eşti lăsat deloc în pace. Într-un fel îmi pare bine că n-ai fost la mare -să nu crezi că sunt răutăcioasă- dar m-aş fi simţit oribil să ştiu că am fi fost despărţiţi doar de câţiva kilometri. Însă îmi pare rău că n-ai văzut marea. Ştii ce? Uite, îţi trimit o poză pe care-am făcut-o la un răsărit ca să nu uiţi cât de frumoasă e. Da?
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s, /Adevăratele înfrângeri/ Sunt renunţările la vis”.
A fost frumos în Vamă. Am stat trei săptămâni (cu o întrerupere de câteva zile) şi ne-am simţit ca-n Rai. Nu ştiu, erai atât de liber, nu era un poliţai pe-acolo şi era linişte... Iar în plus, îţi trăgeai un cearşaf pe tine şi n-aveai treabă. Şi noaptea se auzea din cămăruţă (am stat la gazdă) marea. Îmi pare rău că n-ai venit şi tu, dar ştii ce? La anu' mergem împreună. Vedem noi, poate avem noroc să fie vremea frumoasă în aprilie, ca anul ăsta. Mergem la mare şi rămânem acolo toată vara, ne descurcăm noi... Anul trecut am cunoscut un hippie care-a stat la mare de la începutul lui mai până la sfârşitul lui septembrie. Întotdeauna l-am admirat.
Pe-aici e soare, e frumos, deşi oraşul în sine e de nesuportat. Oamenii-s ocupaţi şi nu au timp să se uite la soare, cred că se simte atât de singur... Hippioţii-s toţi beţi, odată ce-au început cursurile au început şi beţiile. Au început cursurile şi mi-e atât de urât, mâine trebuie să merg iar şi nu îmi plac deloc colegii mei. Mă simt ca un gândac ajuns acolo nu ştiu prin ce împrejurare şi simt că dacă stau mult mă vor sfărâma, mă vor schimba, mă vor preface în unul de-al lor, ştii tu, „normal”. Vreau să renunţ. Mai stau câteva săptămâni să nu zică ai mei ceva şi-apoi pa. Cui îi spun asta zice că-s nebună. „Cum, ai intrat la Filosofie când a fost concurenţă mare şi te laşi?...” Probabil că nu m-aş fi gândit la asta (că tot îmi urează toţi succes în carieră), dar prietena mea Mia n-a intrat şi noi una afară alta înăuntru nu putem. Aşa că ne-am gândit noi bine şi am zis că terminăm cu căutatul acelor oameni minunaţi („şi maşinile lor zburătoare”) şi ne facem noi o cocioabă undeva, sau strângem bani să cumpărăm una. Să ştii Doru că nu glumesc. Pe zi ce trece îmi dau seama că sunt atât de altfel încât am ajuns să-mi doresc să mă urc pe munte şi să rămân acolo. Însă n-o să fac asta. O să ne angajăm undeva şi în câţiva ani vom strânge noi ceva bani pentru o cocioabă. Nu contează. N-are rost să mă amăgesc patru ani, să-mi tocesc nervii aşteptând şi căutând. Am şi puterea să renunţ la tot fiindcă Dumnezeu ne-a unit pe amândouă în aceeaşi nebunie-vis. Şi ştii care-i chestia? Cu cât citesc mai mult Biblia cu atât găsesc acolo sprijin pentru ce vrem noi să facem. Şi pot să ne ducă ăştia şi la spitalul de nebuni, dar noi tot nu o să ne irosim viaţa. Dacă ei au dreptul la bani şi cariere noi de ce să nu avem drept la iubire şi libertate, la o căsuţă mică şi la flori? Să nu crezi că-s copilării, Doru, te rog. Tu ştii prea bine chinul de a fi altfel. Şi să ştii că oricând vei vrea poţi veni cu noi, întotdeauna o să las uşa de la căsuţa-vis ori realitate deschisă ca să poţi intra. Numai dacă ne gândim c-am putea noi ăştia altfel să fim împreună înseamnă ceva, îţi dai seama dacă am fi împreună cu adevărat ce-am putea face? Mie-mi dă putere chiar şi numai faptul să te ştiu acolo unde eşti, departe, e adevărat, dar ştiu că exişti. Tu şi alţi câţiva oameni deosebiţi. Trebuie să existe. Dacă am fi împreună nu am mai cunoaşte bariere şi teamă. Am fi cu adevărat noi.
Clara... Nu-ţi spune că ai să uiţi fiindcă ştim amândoi că e o minciună. Ştiu eu ce să zic? Într-un fel am trecut şi eu prin asta. Spun „într-un fel” pentru că eu şi Marius nu eram atât de apropiaţi. Asta a fost acum doi ani şi nu-ţi spun cum m-am simţit când l-am văzut la un concert cu o altă tipă, era din oraşul lui. Eu m-am dat la o parte (nici nu aveam ce să zic, aşa credeam) şi Dumnezeu doar ştie prin ce-am trecut. Şi eu mă îmbătam uneori şi-l înjuram până mă dureau fălcile, alteori plângeam până simţeam că mă sufoc şi de cele mai multe ori priveam în gol şi era de parcă nici nu-mi păsa de mine, putea să mi se întâmple orice că undeva mă durea. Eram lipsită de viaţă. Ultima oară când l-am văzut (prin primăvară) era cu prietena lui şi nici nu ne-am vorbit fiindcă eram unii pe un trotuar şi alţii pe celălalt iar bulevardele din Craiova sunt... groaznice. Aşa că ne-am salutat şi... Şi-apoi a fost festivalul ăla cu Keith Jarrett şi Roy Hargrove. Ne-am văzut şi... nici măcar nu ne-am spus „bună”. El fiindcă era cu prietena şi probabil nu voia s-o supere iar eu... eram deja moartă. Ce vreau eu de fapt să-ţi spun e că, deşi suntem unul hăis şi altul cea, eu îl iubesc, şi chiar foarte mult. Mi-am dat seama că nu are rost să vreau să uit pentru că el m-a ajutat atunci să înfloresc şi îmi place să cred că am păstrat în mine acel atunci. Pentru mine nu e sfârşitul. Totul se schimbă. Aşa că pe Clara iubeşte-o în continuare şi gândeşte-te cât bine ţi-a făcut. Şi poate cândva veţi fi iar împreună, după ce vă veţi fi dat seama (de fapt mai mult ea are nevoie). Eu am o idee, poate ţi se pare ciudată: Dumnezeu nu dă oamenilor iubire pentru a le-o lua apoi. Ori amândoi ştim să iubim, nu să înşelăm. Asta înseamnă că din moment ce Clara şi Marius au fost oamenii „aceia” aşa şi vor rămâne. Poate că toate pe care le trăim acum sunt doar „băgări de codiţă” ale drăcuşorului şi noi prin iubire trebuie să trecem de hopul ăsta. Oamenii spun că n-au noroc în dragoste fiindcă în general nu trag de un om, nu fac TOTUL ca să-l ţină aproape, cum se ceartă un pic cum pa! Ori asta... nu ştiu ce viaţă mai e.
Acuma hai să-ţi spun ceva. Tu ştii câtă sevă trag eu din Biblie, mai precis din Noul Testament? Descopăr că viaţa nu trebuie petrecută aşa cum ne-o înfăţişează unii preoţi, în posturi negre şi parastasuri... Poate pare aiurea, dar găsesc în carte atâta bucurie de viaţă şi-atâta linişte, ceva ce n-aş putea să descriu vreodată. Mă apucă aşa uneori seara şi citesc din ea. Şi a doua zi simt că iubesc toţi oamenii din jurul meu şi cu atât mai mult pe voi, voi ce-mi daţi putere şi speranţă. Şi zâmbesc când văd că oamenii se uită ciudat la mine şi la Mia când ne luăm în braţe sau când ne jucăm pe stradă. Mulţi ne fac lesbiene şi nu mă deranjează atât ideea că suntem făcute aşa, cât faptul că ei nu pot înţelege cum să iubeşti un om atât de mult încât să uiţi de tine şi de ceilalţi.
Ţin minte că anul trecut am cunoscut la mare un hippie, un om foarte frumos şi liber, şi că m-a întrebat despre iubire şi fericire şi după ce i-am vorbit mi-a zis că prima lui impresie a fost c-aş fi pocăită. Îţi dai seama că m-a bufnit râsul, vorba aia, eu trăiesc fără să urmez canoanele astea ortodoxe sau cum or fi, numa' o viaţă de pocăită nu duc. Norocul meu a fost c-am vorbit mai mult cu el şi până la urmă am rămas împreună cât am stat la mare, altfel n-aş fi ştiut ce om nebun şi frumos e. Dar asta e altceva.
Zilele astea este aici la Craiova un festival internaţional rock. O porcărie. Cu Iron Maiden şi Sodom. Dintre trupele româneşti vin Quo Vadis şi Nightlosers, dar sincer nu ştiu ce fel de oameni sunt dacă acceptă să cânte cu trupe de acestea metalice şi mai sus. Şi vin şi Cuvintele însă din păcate la ei nu ştii la ce să te aştepţi, o dau pe muzică dură când ţi-e lumea mai dragă. Aşa că la 100 şi 120 de mii biletul nu mă duc.
Uite că s-a făcut târziu şi mi-e somn, şi-apoi am scris şi cam mult şi mă doare mâna... Somn uşor şi ţie şi... să visezi frumos de tot!
Ioana

OPT

25.10.1998
Craiova
Ştii ce te rog? Te rog mult să nu te mai gândeşti la sinucidere. Mie una mi-e atât de frică de cuvântul ăsta, e tare urât şi rău, nici n-ar trebui să existe. O singură dată am vrut şi eu să plec, să trec “dincolo”. N-am să uit senzaţia aceea niciodată, eram la mare şi valurile alea care se spărgeau de pietre, se retrăgeau şi veneau... Mi-aş fi dorit să mă prefac în spumă. Părea totul atât de uşor, în clipa aceea îmi doream să zbor şi chiar aveam impresia că voi reuşi... Era însă cineva cu mine şi ştiam câtă nevoie are de mine. De-atunci mi-e frică. Zilele trecute un tânăr s-a aruncat în faţa tramvaiului... Şi acum simt mirosul disperării. Astăzi, lângă Jiu era un tip, probabil student, şi citea ceva. Mă crezi că prima dată m-am gândit că vrea să se arunce în apă? Iartă-mă că încep aşa scrisoarea, dar m-ai speriat mult, mult.
Şi eu mă târăsc de pe-o zi pe alta, tot aştept să se întâmple ceva, cred că-s depresivă. Mai am un pic şi înnebunesc. Dar ca ei tot nu o dau. Nu ştiu ce să mai fac, cum să-mi spun că totul o să fie bine. Era o perioadă când îmi spuneam asta în fiecare clipă şi cu-atât îmi dădeam seama ce era de fapt... Acum am altă expresie: “o s-o scoatem noi la capăt”. Tre' să fii tâmpit să încerci să fii hippy! Ţin minte că anul trecut la John Mayall a venit un tip, cred că era trash-er sau death-er, oricum, şi mi-a zis ceva de genul “Bă, hipioţii-s proşti, să ştii de la mine”. De atunci îi tot dau dreptate...
Ăştia pe-aici sunt în grevă. Adică şi eu ar trebui să fiu, numai că n-are rost să merg, nu cred să mai stau în facultate până-n sesiunea din iarnă... Am fost la Predeal săptămâna trecută, nu de alta, dar cu Iron Maiden se umpluse oraşul de “înrăiţi”, aşa că... Acuma e iar plină Craiova. De studenţi. Să fie sănătoşi.
Ascult Bob Marley. Ţi-am spus vreodată cât de mult îl iubesc pe omul ăsta? E atât de frumos, nu cred că am văzut pe altcineva să aibă atâta iubire în el! Când îl ascult e ca şi cum aş avea în faţă un ocean de iubire şi zâmbet. Nu ştiu, pentru mine Bob Marley e... omul miracol. Şi pe cuvânt, eu nu am văzut zâmbet mai frumos ca al lui, e atât de deschis şi curat, parcă ar fi o floare. Cât despre muzică, nu mai zic nimic, de câte ori îmi lipseşte pacea sau iubirea trebuie doar să-l ascult pe el.
Iartă-mă dacă te plictisesc, dar în nebunia asta din jur, în goana asta după nimic, în lumea asta atât de... bulversată îţi găseşti uneori o oază. Chiar şi pentru 3-4 minute. Ea îţi dă însă puterea să mai rezişti o zi-două. Uite de exemplu mă uit la MTV-ul ăsta, toată ziua numai porcării bagă. Dar numai tâmpenii. Şi hai, nu zic să bage trupe vechi, dar măcar Black Crowes sau Jamiroquai; sau mai nou este o trupă, Dodgy parcă. Ar avea ce... Mai degrabă prind ceva la postul ăla franţuzesc MCM, că la MTV mă bucur şi eu de un... Clawfinger! Să ştii că-mi plac. Ăştia şi Rage Against The Machine sunt singurele trupe mai dure care-mi plac. Bine, nici nu prea ascult eu, dar în general oricât aş încerca... degeaba.
Mâine începe festivalul de jazz. Mi-aş fi dorit să merg doar vineri pentru Mike Stern, mă gândeam şi eu că dacă abonamentul e 120 de mii pe trei zile atunci o seară o să fie maximum 50 de mii. Aiurea! Exact vineri e 80 de mii biletul, iar restul serilor... 40 de mii. Nu ştiu, dar mi se cam face scârbă. Pe cuvânt. Am să trec totuşi pe-acolo, poate reuşesc să intru cu cineva sau prin spate, ca anul trecut. Aş fi vrut însă să-mi pot permite un bilet, m-am săturat să mă tot rog de unii şi de alţii, majoritatea au impresia că din moment ce te ajută le aparţii. Mi-e lehamite.
O să încerc să strâng nişte bani pentru Al Di Meola, vine la sfârşitul lui noiembrie şi asta chiar că nu pot să pierd!
Cam asta e. Pe-aici vremea e tare urâtă, plouă, e frig, bate vântul... Cred că şi la tine e la fel. Cert e că vremea asta se potriveşte cu starea mea de spirit de acum. Cât despre partea fizică, mă doare capul, am probleme cu o măsea, fierea mă termină, stomacul nu mai zic... Ce să mai! Sunt bună de aruncat la gunoi. În rest... aştept. Să-mi revin. Şi e cam greu, că nu prea mi se dă voie.
Până la urmă tot se va întâmpla ceva.
Da... O prietenă pleacă la... San Francisco! De tot. Normal ar trebui să mă bucur, dar de fapt îmi dau seama că aici se termină şi fărâma aia pe care o împărţeam...
M-aş urca în tren şi-aş pleca departe de tot. Dar bineînţeles că nu se poate fiindcă toţi banii mei de o săptămână şi pentru încă una sunt 15 mii. Mă apucă şi râsul. Ce să fac cu ei? Nici de ţigări nu-mi ajung. Drăguţ, n-am ce zice.
Uite c-am trecut de la una la alta aşa, cam brutal. Nici nu ştiu ce ţi-am scris. E totul o aiureală în mine, cam de o săptămână şi ceva mă simt oribil şi-mi vine să distrug totul, mă simt vinovată pentru orice şi aş face orice numai să mă lase în PACE. Cred că mă chinui singură şi poate e timpul să-mi trag două palme. Sau să-mi cumpăr flori. Flori nu mi-am mai luat de un an şi ceva. Poate e timpul să-mi arăt că totuşi mă iubesc, că nu m-am uitat.
Am obosit.
Să nu te mai gândeşti că nu te iubeşte nimeni. Te iubesc eu. Şi cei ca mine, cei doi-trei prieteni pe care-i am, şi ei te iubesc. Şi ceilalţi, EI, chiar dacă nu te cunosc, ei te iubesc în visele lor. Şi în fiecare seară, când rostim rugăciunea de iubire şi pace tu eşti cu noi şi noi cu tine.
Pace, Ioana
P.S.: Ai văzut ce pisoi frumoşi am? Adică... au foile astea...

NOUĂ

10.11.'98
Bună, Doru!
Ai dreptate: mă ajută mult să te ştiu bine. Aşa că acum, numai pentru asta şi tot mi-e bine. Ce să-ţi spun? Am ajuns în starea în care râd de toate tâmpeniile ce mi se întâmplă. Ştii, e un trecut dureros pe care nu-l pot lăsa acolo unde îi e locul, ceva care mă doboară pur şi simplu numai dacă mă gândesc o secundă. Şi la un moment dat reuşisem să scap de obsesia acelui anume timp trecut, ca acum să am la facultate un coleg care numai prin simpla prezenţă (sărăcuţul...) îmi dă fiorii aceia urâţi, teama că nu voi scăpa niciodată... Mie îmi vine totuşi să râd, probabil asta şi trebuie să fac...
Da, acum mă simt mult mai bine. Aveam nevoie de pace şi mi-am regăsit-o. De fapt disperarea de care dealtfel ai pomenit şi tu mă învăluie uneori din toate părţile şi atunci reacţionez de parcă aş fi într-o cuşcă şi tot încerc să rup gratiile. Eu cam asta sunt pentru că nu-s nici ceea ce-mi doresc, dar nici nu mă pot schimba în ei, ceilalţi. Sunt undeva la mijloc. Şi nimicul ăsta, fiindcă nu aparţin nimănui, mă înnebuneşte. Şi da, e disperare pentru că simt cum trece timpul şi eu tot prinsă la mijloc sunt, nu-mi dau drumul ei, cei ce nu pot înţelege, îmi spun că mă iubesc şi-i cred. De-asta mi-e atât de greu, fiindcă odată ce dau drumul sălbaticului din mine, îi rănesc. Dacă aleg binele şi adevărul aleg neînţelesul şi răul pentru ei. Şi disperarea e atunci când efectiv nu mai pot, când mă trec toţi fiorii şi n-am stare şi-aş vrea să plec şi ei nu mă lasă... E atât de greu să vrei să pleci şi ei să-ţi spună “nu, că te iubim”, deşi ştiu atât de bine că nu e vorba de iubirea aceea..., că limitele există pentru ei chiar şi când e vorba de iubire...
Of, iartă-mă, mă lungesc atâta şi te plictisesc. Adevărul e că toate chestiile astea fac parte din mine şi te-aş minţi dacă ţi-aş spune că sunt numai nişte vorbe. Ştii ce-am descoperit, Doru? Sunt unii oameni care scriu foarte frumos, te rup, te ridică în cer cu frumuseţea vorbelor lor, când îi întâlneşti însă descoperi că tu nu ai fost decât un cobai(n) pe care ei încercaseră un anume stil... Pe cuvânt!... Să te fereşti de ei. Sunt mincinoşi, sunt cei care spun că totul e O.K. când de fapt sunt atât de murdari... Poate-s cam dură, dar eu am dat peste astfel de ‘specimene’ şi prin ce-am trecut..., nu vreau să păţeşti şi tu la fel, acum sau oricând.
Acuma, eu ce să zic? Poate că ea e într-adevăr ceea ce pare. Ar fi minunat să poţi găsi un OM, şi apoi... ai obosit şi tu poate de atâta căutare (inconştientă sau nu). Mi-aş dori atât de mult să ai pe cineva acolo, lângă tine, în care să te regăseşti şi de care să nu te ascunzi. Poate că ea e. Eu ce să-ţi mai spun decât... să fii atent, un pic, acolo, dar să fii.
Facultatea aia e aşa o aiureală! Colegii mei scumpi şi dragi se auto-numesc deja filosofi şi-şi iau “aerele” cuvenite. E haioasă ipocrizia asta, păcat de cei câţiva care îşi doresc facultatea asta ca mijloc de a atinge un nivel, spiritual, zic ei, doar cultural, cred eu. Oricum, întotdeauna am crezut că prea multă seriozitate strică. De fapt, trebuie să recunosc, merg şi eu odată pe săptămână la un curs: etică. Şi asta în principal din cauza profesorului. Îmi place profesorul de etică. Da, poţi să râzi, dar omul ăsta are o fizionomie şi o mimică... foarte rare, şi apoi... zâmbeşte. Şi nu ca un prost. Omul ăsta chiar zâmbeşte. Hai că o iau razna, adevărul e că îmi place şi cum vorbeşte şi ce (mai ales). Nu, eu am vrut să-ţi spun că am găsit un punct de atracţie la, hm, facultatea asta a mea!
Uite acum ascult Free. Înţelegi tu restul...
Că tot veni vorba de Free adică, mă rog, mi-am adus aminte de Survolaj. Prin câte au trecut săracii, era şi normal (oare de ce a trebuit???) să se despartă. Era singura trupă de la noi după care m-aş fi dus oriunde ştiind că-mi vor dărui sublimul... Aşa, nu mai e nimic. NIMIC. Trupe multe, nimic să te întoarcă pe dos. Nu zic, sunt Quo Vadis, dar nu ştiu, ori mi se pare mie ori în ultimul timp (datorită vieţii de Bucureşti) s-au schimbat. Îi ţin minte când i-am văzut prima dată (la Bucureşti), au fost fantastici, aveau nerv şi... blues în ei. Acum... Îţi spun sincer, tot ce ajunge la Bucureşti se strică. Survolaj era altceva. Până şi numele grăieşte. Fericiţi cei cu ambele discuri în casă!
Am impresia că nici n-am avut toamnă, frigul a venit aşa de repede, şi mie nu-mi place iarna. Îmi place doar albul ei, în rest... Oare când o veni vara? Mi-e aşa un dor de ea... Bine, eu când zic vară zic mare aşa că acum am albastru în ochi. Mi se par atât de departe zilele când stăteam pe mal de dimineaţa pînă seara şi nu-mi trebuia nimic, parcă aş avea 40 de ani şi-mi aduc aminte ce făceam la 20. Pare totul atât de vechi!
Sunt cam supărată, adică tristă mai bine zis. S-ar putea să nu mai vină Al Di Meola... Dacă ai şti cât m-am bucurat!!... Mă gândeam că poate ai fi venit şi tu, ar fi fost ceva cu totul şi cu totul deosebit. Până pe 28 mai e puţin, cine ştie de unde sare iepurele.
Ţi-am spus că-mi plac tipii de la Sarmalele Reci? Muzica e bine gândită şi de cele mai multe ori distractivă, iar ei sunt de treabă. Şi au un atu care în ochii mei valorează muuult: nu prea beau, adică nu-s beţivani, şi nu consideră asta o lipsă. Ceea ce prin lumea bună a muzicii noastre (mai puţin bune) e considerat lipsă de inteligenţă!!! Crede-mă că eu spun asta din proprie experienţă, am avut nenorocul să nimeresc în locuri populate de “muzicienii patriei” (şi nu mă refer la cei cu muzicile uşurele) şi în afară de curvari şi beţivani nu i-aş numi şi altfel. Cam asta cu personalităţile. Uite de asta mi-ar plăcea mie să stau măcar într-un orăşel, dacă nu undeva la ţară. Dacă aş vedea pe vreunul dintre “muzicanţii” ăştia aş zâmbi şi m-aş gândi că e ceva de capul lor. Aşa, ei zâmbesc, mie mi se face silă, şi din păcate uneori mă mai şi strâmb (în loc să le cer autograf!?). Şi când e vorba de strâmbături iese copilul din mine şi-şi face de cap.
Vorbesc (adică scriu) cam multe prostioare, nu-i aşa? E semnul oboselii. Toată ziua am umblat în frig, poate n-ar trebui să spun fiindcă un om normal nu procedează aşa, dar... m-am plimbat. Pe străduţele vechi din oraş. Şi frig mi-a fost, vorba aceea, până am îngheţat! Tu ai dealurile, eu mă mulţumesc cu străduţele vechi. Păi vezi, să mai zici că e dreptate! Nu vrei să-mi trimiţi prin poştă un deal de-al tău? Unul mic, să intre-n plic (deja “compun” şi versuri). Iartă-mă, chiar am obosit.
Îţi mai spun încă o dată că mă bucur că eşti bine şi că-s şi eu la fel de bine. Uite-aşa, uşor-uşor, azi bucuroşi, mâine fericiţi. Cine ştie ce face timpul din noi?
Pace, Ioana

ZECE

“Neg totul în afara iubirii
Puntea dintre noi şi ei n-a existat niciodată
Şi chiar de-ar fi
Eu o distrug
Căci ce-ating ei e palidă durere
Lăsaţi-ne aici, copii nebuni şi frumoşi
Mai frumoşi decât aţi putea fi voi vreodată
Lăsaţi-ne...
Şi poate, într-o zi, vă vom lăsa
Să ne priviţi paşii
Ce nu seamănă cu ai voştri... “
Nu mă-ntreba de ce, poate pentru că exişti şi-mi dai speranţă... Azi mi-a zâmbit soarele. Trecuse atâta vreme... M-am uitat la el şi m-am gândit la tine. Şi-aş fi vrut să-ţi dau atâtea flori încât să nu le poţi cuprinde în braţe... O floare pentru fiecare clipă în care ai crezut că nu mai are rost, că totul s-a terminat, pentru fiecare lacrimă, plânsă sau nu.
Miroase a primăvară, simţi? Nu e deloc departe, aşa cum zic ei, cei care ne arată iarna cu degetul şi speră că vom îngheţa... Dar vezi, ei nici până acum n-au învăţat că florile nu mor niciodată...
Pace, Ioana

UNSPREZECE

E totul ca o poveste, prin geam poţi vedea ochii mari ai copiilor peste care ninge, peste care Dumnezeu lasă vălul a tot ce e mai pur.
Mulţi poate că nu înţeleg sensul Crăciunului şi poate că nu au ochi pentru Miracol, poate că sufletele lor s-au pierdut puţin... Nu, nu e vina lor, aşa cum nu e nici vina noastră că nu avem putere decât împreună. Căci “împreună” devine într-un timp ca acesta totul şi acum mai mult ca niciodată înţelegem de ce “împreună”, de ce unii fără alţii nu suntem, de ce fără EI nu mai ştim de noi... Cei din jur ne spun mereu că fiecare om trebuie să-şi “clădească viitorul de unul singur” şi să aibă propriul drum. Şi uită ce înseamnă “sfânt” şi se-nchină banilor... Poate ACUM îşi deschid ochii. N-ar fi o minune? Ar înţelege şi ei că Isus s-a născut pentru acest “împreună” - zdrobire a singurătăţii. Şi dacă Isus a venit printre oameni tocmai pentru “împreună” cu noi, atunci de ce ei ne condamnă?
Hai să încercăm să le-arătăm Altfel-ul şi poate ne vor înţelege...
...Şi nu avem dreptul la nici un gând murdar, la nici o privire urâtă, la nici o atingere rece. Acum e speranţă şi din ea ne tragem seva pentru încă o vreme, pentru contra-morţii..., pentru atunci când ne vom întoarce privirea spre alte zări ce nu ne aparţin, pentru secundele în care am vrea să zbierăm că nu mai putem aşa, că nu mai vrem, pentru clipele de îndoială în care credem că ar fi mai bine să renunţăm şi să fim cum ne vor ei... Acum, acum, acum... Sunt fericită şi viaţa se naşte din ea însăşi iar, totul e nou, adevărat, frumos. Şi toate astea pentru că e... Iubirea.
Cuvinte n-am să-ţi urez pentru că ele n-ar cuprinde tu-omul, mă aplec în faţa Speranţei tale şi-ntr-o rugăciune-cânt mă prefac pentru ca toată puritatea, toată speranţa, toată iubirea şi viaţa să se reverse asupra ta în... fulgi de nea.
Sărbători fericite!
Ioana
dec. '98
“Not to touch the Earth
Not to see the Sun
Nothing left to do but run run run... “
Numai primăvara mi-ar da puterea să plec. De fapt, nu ştiu de ce n-am plecat încă, nu ştiu ce e în capul meu, la ce mai pot spera de la ei.
Probabil mi-e teamă să nu îngheţ pe drumul atâtor speranţe ce nici măcar nu s-au ivit, atâtor gânduri nerostite şi lacrimi neplânse de teama celorlalţi...
E totuşi Crăciunul şi ştiu că-ţi plac brazii neîmpodobiţi şi acel duo-om: tu şi cu tine. Vorbeşte-ţi...
Tot eu

DOISPREZECE

Mă aflu între Seri, între muzică şi vis şi poate, dar poate, între oameni. Sunt la Bucureşti, şi e festivalul de muzică folk “Om bun” la un teatru din oraş. În seara asta merg iar. Vine Pro Musica... Dar nu asta contează cel mai mult, ci faptul că pe scena aceea oamenii trăiesc, şi unele “cântări” sunt atât de...eu. Aş fi vrut, da, aş fi vrut să fii acolo lângă mine şi să te bucuri şi să plângi în acelaşi timp... să-ţi văd ochii fericiţi şi mâinile tremurânde de atâta dorinţă şi poate de împlinire. Şi totuşi tu ai fost acolo, te-am simţit cu mine, ai văzut toţi oamenii aceia bucuroşi şi-ai cântat cu Poesis, Vali Sterian, Mircea Bodolan, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş şi Doamne, toţi, toţi au fost atât de deosebiţi!
Când mă gândesc ce minuni fac unii cu o chitară, un flaut şi o vioară... Ei sunt oamenii binecuvântaţi, înzestraţi cu harul de-a ne face pe noi, ăştia pierduţii “niciunde” să ne regăsim un pic.
A fost tare frumos aseară deşi (oare de ce trebuie să existe acest “deşi”?) atmosfera creată de unii dintre rock-erii de-acolo a fost de groază. Ştii că eu am un fix cu băutura atât timp cât îi deranjează pe alţii. Majoritatea rock-erilor şi hipioţilor (sau cum le-o mai zice, că eu nu pricep) erau beţi, şi bineînţeles că au început să “facă show”, vorba unui amic. Pur şi simplu te simţi frustrat. Muzica te înalţă şi simţi că pluteşti şi când mai ai un pic apare un deştept şi-ţi ţipă în cap (asta în cel mai bun caz). Mi-a fost frică aseară fiindcă o clipă am urât un tip după ce reuşise să-mi distrugă micul paradis într-un colţ al teatrului, totul fum de ţigară... Nici nu mai pot lega cuvintele. Nu am înţeles ce avea cu mine, nu stăteam într-un punct “strategic”, n-aveam nimic cu nimeni, şi totuşi a trebuit să vină. De-asta l-am urât şi în clipa aceea aş fi vrut să-i lipesc una pe faţa lui tâmpă. Acum a trecut, e departe, probabil dacă nu era Mia cu mine izbucneam. De fapt mi-am dat seama că îmi pierd din linişte şi din răbdare şi că-s în stare să sar la oricine vrea să-mi distrugă visul. Nu mai pot să-i privesc cum ne calcă în picioare. Uneori simt că nu-i mai pot înţelege şi “lasă că sunt şi ei dezorientaţi” nu mai are sens. Poate devin egoistă, dar vreau să încep să trăiesc şi pentru noi şi să-i lăsăm la o parte. Deşi... nu ne lasă ei.
Îmi aduc aminte de un film pe care l-am văzut pe Antena 1, din seria aceea, “Tineri şi rebeli”. Era prin anii '50 şi filmul se termina cu doi oameni care se urcă pe o motocicletă şi pleacă pur şi simplu în Mexic. Unul din prieteni îi întreabă de ce fac asta, la care răspunsul vine atât de simplu: “Can't you see we're desperate?” . Ai văzut filmul? Mi-a plăcut la nebunie.
Uite că şi eu mă simt bine din toate punctele de vedere. Stările de nesiguranţă care duc la un fel de nervozitate trec repede (fiindcă trebuie să recunosc că le am). Azi de dimineaţă am plâns. Ştii de ce? De... fericire. Şi ca întotdeauna nu am un motiv... totul e motivul.
Mi-am adus aminte. Oare ţi-am spus? Mie mi-o spune cineva din interiorul meu în fiecare zi. Vocalul de la Blind Melon, Shannon Hoon, s-a sinucis... Dar lasă, trec peste asta fiindcă oricum e de parcă n-ar fi adevărat...
Vorbeai de maturizare... Hai să ne gândim la altceva, să ne gândim că eşti tot copil, dar un copil pe care mămica l-a învăţat să se ferească de oamenii răi. Să nu crezi c-o iau razna, comparaţia poate nu e cea mai bună, dar eu aşa văd lucrurile. Şi poate aşa e mai bine, un picuţ mai bine. De multe ori de la distanţă întrezăreşti cel mai bine omul, ţi-s ochii limpezi şi vezi ceea ce este. Şi-apoi, dacă peste această distanţă de care vorbeşti reuşeşte să treacă acea chemare înseamnă că e atât de puternică şi de adevărată încât... o să poţi să ai încredere orbeşte în ea. Pe urmă mai e ceva: tu eşti un om-iubire şi distanţa n-o să te poată pătrunde în aşa fel încât să te facă să uiţi că pentru iubire te-ai născut şi pentru ea trăieşti. Nu, Doru, nu te-ai maturizat, încerci doar să mai ai grijă şi de tine un pic, să nu mai dai cu ochii de deziluzie şi tristeţe, de fals... Maturizare înseamnă să nu mai ai încredere în tine, să uiţi să mai visezi şi să zâmbeşti cu adevărat, să declari că ai anumite responsabilităţi, să-mi spui că în ce credem noi şi ce sperăm e o prostie. Asta e maturizare.
Da, îmi plac U2, nu aşa de mult dar îmi plac. Am văzut zilele astea la MTV un clip de-al lor cu Pavarotti, parcă “Miss Sarajevo” îi spune melodiei, şi m-a impresionat. De fapt, eu am un fix (iar...) pe o melodie de-a lor, “Lemon” , îmi place atât de mult...
Mi-am luat brăduţ. De-abia aştept să-l împodobesc. Numai eu. Probabil sunt un pic răsfăţată (că deh!, sunt singurul copil), dar obraznică nu-s, i-am spus-o şi lui Moş Crăciun...
Închei aici, trebuie să plec la festival. Să ştii că te iau şi azi cu mine.
Pace, Ioana

TREISPREZECE

10.01.'99
Craiova
Nu contează când dai un semn de viaţă atât timp cât uite, îmi spui un lucru minunat. Şi dacă mi-ai scrie de-acum în nu ştiu câţi ani şi mi-ai spune că ai Paradisul împrejur cred că aş fi mai fericită ca oricând. Mi se umple sufletul când te văd aşa. Îndrăgostit. Acum un an şi ceva a fost singura oară în viaţă când am vorbit cu un prieten despre cum e să fii îndrăgostit. Adevărat. Şi-aşa lumină în ochii lui, şi asemenea zâmbet frumos n-am mai văzut. Deşi pentru el trecuse, încă trăia clipa, pe care şi-o transformase în iubită. Cred că îi semeni, şi dacă m-aş uita în ochii tăi sunt sigură că aş vedea aceeaşi bucurie în care m-am pierdut atunci. Şi te iubesc mai mult fiindcă nu păstrezi totul pentru tine, bucuria ta nu e una egoistă, individualistă. Înţelegi ce vreau să spun? Am persoane în jur care-mi declară solemn că-s îndrăgostite, şi se bucură, dar nu dau afară, nu împart trăirea lor şi cu ceilalţi. Şi după ce vorbesc cu ei, după ce mă bucur pe moment pentru ei, uit, căci acea bucurie vine din mine, nu e ceva care să mă inunde. Tu eşti altfel şi oricum m-aş simţi nu contează când te citesc, tu pecetluieşti fiecare cuvânt cu tine.
Ştii care-i culmea? Zilele până să primesc scrisoarea ta au fost aproape de disperare. Cuvântul ăsta pot spune că m-a hăituit de când a început anul. Nu te mint dacă-ţi spun că de data asta s-ar putea să fi căzut mult prea jos. Mai pe româneşte, am intrat în rahat. Ca să vezi! Tocmai acum când nu mai am orgoliu... sau e prea puţin. Ei bine, după ce am citit scrisoarea ta am simţit că nu mă mai deranjează nimic. Şi pentru a nu ştiu câta oară speranţa mea, deşi dispărută raţional, e prezentă acolo unde de fapt trebuie s-o caut. În suflet. Îţi mulţumesc mult.
De fapt, cred că văd în tine puterea pe care eu n-o mai am, sau n-am căutat-o îndeajuns. Spuneai că vrei să te gândeşti la ea fără să faci nimic altceva. Doamne, ce dor îmi e de senzaţia asta...
Da, urmeaz-o până la capătul lumii cu ochii închişi. Ştii cum văd eu capătul a tot? Ascultând Santana cu tălpile goale în nisip şi privind cum mângâie luna valurile... E capătul... Toate intră în tine şi fiinţa ta e o parte din toate, e o împletire de dor cu vis, e nebunie... Mă trec fiorii când mă gândesc... Te las acum. Visează şi trăieşte. Împletirea e... totul!
Pace, Ioana
P.S.: Floricica pe care ţi-am trimis-o e un mic cadou pentru primăvara din inimioara ta.

PAISPREZECE

De multe ori cred că nu mai am nimic să-ţi spun, că ţi-aş fi împărtăşit totul, şi totuşi mi-au rămas numai mie atâtea şi atâtea... De fapt cred că asta e o caracteristică a omului, întotdeauna să mai aibă ceva nerostit înăuntru, ori pentru că nu găseşte cuvinte, ori că pur şi simplu nu poate. E un mister... Pe mine misterul începe să mă agaseze de la un moment dat. Adică, nici nu cred că există mister, ci doar o limită a gândului, a înţelesului... Îmi place uneori să-mi dau drumul aşa, să aiurez, să mă las să curg pur şi simplu şi să nu mă mai controlez. Asta îţi dai seama că se întâmplă tuturor. Numai că e aici o chestie pe care, sincer ţi-o spun, o consider extraordinară. Nu trec de limite decât dacă e înspre bine. Nu că fac eu acuma o teorie despre Bine şi Rău, dar uite, chiar zilele trecute am realizat ceva. Iubesc dincolo de limitele acceptate şi o recunosc până la nesimţire, şi tot până la nesimţire nu-mi pasă de ce spune lumea, dat fiind că sunt conştientă că vorbele lor nu au nici o valoare pentru mine. În afară de voi, cei în care mă regăsesc şi pe care-i găsesc în mine, restul nu au nici o influenţă asupra mea. Cum să-ţi spun, am momente în care simt că nu mă pot opri, însă dacă stau şi mă gândesc, pe urmă îmi dau seama că nu au prezentat nici un pericol (moral sau de orice fel). Eh, altfel e cu băutura. Mi s-a întâmplat de câteva ori să beau încât să nu mai stau în picioare. Însă totdeauna am luat beţia ca o răzbunare pe trup, fiindcă în acelaşi timp eu eram conştientă de starea mea şi mintea mea era cu totul detaşată. E ca şi cum sunt beată şi totuşi foarte trează. Atât timp cât băutura nu reprezintă un real pericol, totul e O.K. - de asta n-am intrat vreodată în comă. A, spun numai tâmpenii! Ce m-o fi apucat nu ştiu. De fapt cred că ştiu. Prietena mea are nişte probleme (vechi, dealtfel) cu părinţii, şi spune că nu mai poate, că e disperată şi aşa mai departe. Am încercat s-o ajut, dar mi-a zis că nu se poate. Problema e, de fapt, că nu vrea, şi bea toată ziua şi-mi cere şi mie acelaşi lucru. Iar eu atitudinea asta n-o suport. Adică să nu încerci tu să faci ceva să scapi din situaţia asta, deşi ai putea măcar să încerci, şi-n acelaşi timp să ceri ajutor celor din jur şi să nu-l primeşti fiindcă nu are rost? Mă macină chestiile de genul ăsta.
Cred că ţi-am mai spus eu de treaba asta, că durează de ceva timp. Pe de o parte îmi spune că mă iubeşte, dar pe de altă parte nu mă lasă s-o ajut, preferă băutura. Şi pe bune că-s proastă fiindcă nu înţeleg. Nu ştiu, eu întotdeauna m-am agăţat de cineva sau ceva, dar sperând spre bine. Chiar şi în momentele grele realizez dacă mă poate ajuta cineva sau ceva cu adevărat, sau nu. În fond, timp aş avea, nu?
Dacă nonsensul are vreun sens, ei bine, eu cred că încep să-l pierd. Şi asta nu fiindcă mă cred superioară, şi dacă sunt ca şi ceilalţi, ei de ce nu încearcă?
Asta e o problemă cu care am avut de-a face mult timp (şi încă...). Mi s-a reproşat că m-aş crede superioară şi că de asta gândesc aşa, tocmai pentru a face diferenţa între mine şi ceilalţi. Să vezi ironie. Eu mă întreb de chestiile astea fiindcă nu le înţeleg, iar ei mă fac superioară...
Sunt aiurită. Nu-i nici o problemă dacă treci peste foile astea ca gâsca prin apă (sau raţa?). Oricum, Laura e un nume foarte frumos. Mă crezi sau nu eu tot ţi-o spun. Întotdeauna m-am gândit că dacă aş avea un băieţel şi o fetiţă i-aş numi Doru şi Laura (sau Maria). Pe bune!
Apropo de nume. Totdeauna când m-a strigat cineva Maria m-a dat peste cap, e ca şi cum purtând numele acesta mi-e imposibil să gândesc măcar ceva murdar, e ca o purificare. Ciudat, nu? De fapt... NU. E ca o legătură directă cu spiritul.
Daaa... Când mi-ai zis că o cheamă Laura am zâmbit şi parcă o linişte s-a strecurat în mine. Căci Doru şi Laura pentru mine sunt nume legate. Nu-s nebună, dar să ştii că nu e o coincidenţă. Să fie semn? Doru şi Laura pentru mine înseamnă împreună. Măi, măi! Nici nu-ţi închipui câte luminiţe am în cap acum! Doru şi Laura. Doru şi Laura. E extraordinar. Ţi-am zis, eu nu cred în coincidenţe, nu există aşa ceva. Înseamnă, înseamnă... Am luat-o razna.
Tu ştii că iubirea-tu e exact iubirea-eu? “Nu mă deranjează foarte tare dacă ea nu mă iubeşte, e aşa, ca şi cum iubirea mea mi-ar fi de ajuns". Asta eşti tu. Şi acestea au fost (şi sunt) cuvintele pentru care de un an şi ceva cei din jur mă făceau nebună, fanatică. Nici nu-ţi dai seama ce am simţit când am citit cuvintele astea, Ai şters toată tristeţea şi durerea provocate de neînţelegerea celor pe care eu îi consideram asemenea. Nimeni, nimeni nu m-a înţeles. Iar tu nu numai că înţelegi, dar chiar simţi la fel... Mă crezi că nu mai am cuvinte? Ale tale au spus totul...
Pace, Ioana
26.01.'99
Craiova
P.S.: Iartă-mă că am trecut aşa brusc de la una la alta, aşa sunt eu uneori, foarte zăpăcită...

CINCISPREZECE

Doare. Şi teama de care-ţi spuneam, aş fi vrut să nu fie aşa, dar nu ştiu cum naibii se face că am dreptate când mi-e frică... Am fost dată la o parte, mi s-a întors spatele... După doi ani de încredere oarbă, prietena mea, eul meu, omul spre care mi-am deschis prima dată ochii, pentru care m-aş fi lăsat de facultate, m-aş fi certat cu ai mei, fiindcă NOI eram altfel, pentru că împreună treceam de toţi... S-a ajuns până la urmă la confort... Eu nu am cum să-i asigur casă şi masă, bani de băutură nici atât, şi până la urmă şi-a dat seama că sărăcia nu-i bună, şi acum stă în mijlocul unor copii de bani gata cu banii doldora, care-şi spun nebuni şi neînţeleşi... Rebeli cu situaţia deja ştiută... Nu ştiu dacă ai ascultat Sarmalele Reci –“Balada băiatului sărac” (sau blues-ul, mă rog), exact despre asta e vorba. Şi toată iubirea mea pe care o credeam realitate a fost o încercare. Mi s-a mai întâmplat... Uneori am impresia că oamenii mă folosesc, mor de curiozitate să vadă pe cineva topindu-se după ei, şi mă găsesc pe mine...
M-a zdruncinat rău de tot, şi nu ştiu de ce vreau să fug, simt nevoia să scap de locurile astea, e dintr-o dată totul atât de străin şi fără sens. Mă crezi că nu ştiu dacă mai sunt în stare de ceva? Înăuntru totul e dărâmat şi zbiară, iar afară zâmbesc şi-mi spun că trebuie să trec peste asta. Pot oare??... Şi ce mă doare cu adevărat e că m-a lăsat în ploaie, ca pe un rahat, ştii, pentru, pentru... bani, băutură. Şi dacă n-aş fi căutat-o ca nebuna nici măcar acum nu mi-ar fi spus nimic. Pentru bani, Doru, bani...Pur şi simplu şi-a bătut joc de mine... Cinism, pentru că mă pierdeam ca proasta într-un “te iubesc”, în dorinţa unui om-om, era prea frumos...
Îmi pare rău, Doru, că-ţi spun toate astea, n-am nici un drept să încerc să-ţi fur din fericire, însă tu eşti singurul om pe care-l mai simt acuma, şi numai de tine mă pot agăţa. Am nevoie de tine, am nevoie de puterea ta, de adevărul tău, de sensul tău... Eu nu mai am nimic acum, arată-mi te rog unde să-mi ridic ochii... Şi iartă-mă.
Ioana

ŞAISPREZECE

Eşti ca un înger pentru mine şi nu ştiu fără tine cum... Căci spre tine îmi înalţ privirea, şi de fiecare dată îţi văd zâmbetul şi te simt atât de aproape. Eşti binecuvântat, Doru, fiindcă fără tine aş fi murit. Da, mi-am dat seama că singură m-aş fi pierdut în uitare...
Eşti ca un drog pentru mine...
Eşti altfelul care calcă peste moartea din mine...
Esti atât de om, Doru! Omul adevărat după care mă uitam disperată în jur şi nu găseam decât fărâme în ceilalţi.
Pot simţi primăvara fiindcă seva şi bunătatea ta mi-au prins capul în mâini şi mi l-au ridicat spre soare... Şi să ţin cu dinţii de drumul meu, să nu mă mai pierd, să nu-i mai las să se uite spre mine cu mila lor prefăcută, să nu mai aibă satisfacţia că le aparţin...
Eşti atât de eu încât mă sperii... şi cu atât mai mult îţi mulţumesc pentru tot, tot, tot...
Simt că mă vindec uşor-uşor. A trebuit să-mi privesc durerea în suflet şi să o accept, ba chiar mai mult, să mă cufund în ea. Ştiam că n-o să mă laşi în adâncuri, de-asta ţi-am strigat numele.
A fost ca un făcut saptămâna trecută, adică am primit câte un zâmbet de unde nu mă aşteptam. M-am întâlnit cu foşti colegi de liceu şi cu nişte prieteni, şi toţi au avut o vorbă bună pentru mine, de parcă ar fi simţit ceva, deşi eu n-am scos un cuvânt. M-a bufnit râsul când cineva mi-a şi dat întâlnire în 2 Mai sau în Vama Veche pe 1 mai, şi era de abia februarie!... Probabil că din Oradea se-ajunge mult prea greu pentru a se transforma în obicei, dar pe-aici e o tradiţie să mergem la mare de 1 mai, în... 2 Mai. Eu n-am prea respectat-o, însă întotdeauna am spus că merg. Nici acum nu ştiu de ce mint, pentru că uneori ştiu că nu voi ajunge acolo, şi totuşi spun “da, domnule, ne întâlnim”. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu conştientă că nu voi merge undeva sau că nu mă voi întoarce într-un anumit loc, şi totuşi am minţit. Poate nu e bine, dar în unele momente bucuria din ochii celorlalţi a contat mai mult decât adevărul. Ţi s-a întâmplat?
Şi mi s-a mai întâmplat să nu-mi ajungă iubirea mea şi să mă revolt până la ceruri, să nu vreau să fiu martiră, ci un om simplu, simplu, pentru care iubirea e şi răspuns. Uneori oricât ai da te umpli cu mai multă iubire, alteori însă rămâi gol pe dinăuntru... Şi vezi adevărul iubirii, şi-atunci te întrebi “de ce aşa? de ce trebuie să fiu altfel până în străfundurile fiinţei mele...?” Ştii, vorbeai despre iubirea pentru Laura ca o închipuire. Chiar dacă ajută să treci mai uşor, nu-i aşa că doare al naibii de mult să-ţi spui că e o închipuire, când de fapt e mai adevărat, mai real ca orice?... ORICE...
Totuşi, e soare, mă inundă lumina. Nu ne-a uitat lumina, ne iubeşte încă! Mă uit la cerul ăsta atât de senin şi nu-mi vine să cred, aproape uitasem cât de frumos e, şi mi-era aşa un dor...
Mulţumesc.
Pace, Ioana

ŞAPTESPREZECE

3.03.1999
Unele piese Black Sabbath mă înspăimântă, au ceva distrugător, totuşi dacă mă întreabă cineva de-mi place trupa, spun că da fiindcă aşa este. Ozzy n-am ascultat prea mult. Poate că e un pic cam dur pentru mine, însă vocea omului ăsta e... tulburătoare! Chiar zilele astea am ascultat o piesă, ceva cu “I'll see you on the other side” , şi mi-a plăcut mult. Asta fiindcă m-ai întrebat de el.
De fapt Black Sabbath mi-aduce aminte de un tip din Sibiu care mi-a zis că fusese hippie, însă s-a săturat să mănânce rahat (...!), şi când l-am cunoscut eu era thrash-er. Probabil că prezenţa mea îl inhiba (dealtfel am aflat că era un tip taaare talentos), şi a găsit o metodă de a mi-o întoarce. Avea la el nişte albume Sabbath şi a început să pună nişte cântece şi să mă întrebe în ce ani au fost lansate ca să vadă cât de hippy eram eu!! Ştiu că am bufnit în râs şi i-am zis că nici albumele Zeppelin nu ştiu exact când au apărut. Şi tipul a tras concluzia: îl iau de sus, deci mă cred superioară...! Mai sunt şi d'ăştia, vorba aceea, ce ne-am face fără ei?
Mă simt bine, chiar minunat. Şi să ştii că nu ai dreptate, singură nu m-aş fi descurcat. Până să-ţi scriu m-am jucat cu soarele, de fapt cam el s-a jucat cu mine. Îi place să se tot furişeze după nori, şi aşteaptă să-l rog să se uite iar la mine. Şmecher.
Aş vrea să văd un film, “The Bridges Of Madison County” cu Meryl Streep şi Clint Eastwood. Nu ştiu exact cum, dar simt nevoia să mă plimb (chiar şi pe vremea asta instabilă), să privesc oamenii în ochi şi să le spun “vedeţi că n-am murit?”. Ştiu eu câţiva care s-ar fi bucurat să mă vadă ştearsă, ca să mă “împodobească” ei cu ale lor ţinte înalte. Şi să-mi spună “vai, ce bine că ţi-a venit mintea la cap”. Oameni care mă privesc şi-mi spun că aş fi putut face atâtea lucruri interesante(!), însă mă “stric”.
Dar ei nu contează, cred că ei nu ne-ar înţelege niciodată, aşa cum nu înţeleg de ce trăim prin soare, de ce sărutăm florile, de ce iubim iarba, de ce ne dăruim mării, de ce vorbim vântului, de ce ne iubim atât de mult, de ce nu trăim pentru noi, ci pentru cei ca noi. Nu înţeleg... Habar n-au ce e dăruirea, habar n-au ce e chinul, speranţa, oboseala... Lor nu le vine niciodată să urle de atâta negru, nu s-au contopit cu nimeni niciodată, sunt doar ei. Mulţi şi singuri.
Şi nici cât de mult te iubesc n-au să înţeleagă vreodată. Dar ştii ce? Nu-mi pasă.
Cu câteva zile în urmă am primit de la cineva câteva rânduri. Aproape m-a şocat, fiindcă îl ştiu pe tip de câţiva ani, însă nu-l credeam asemeni nouă. Îmi aduceam aminte de un singur lucru despre el, că purta evazaţi acum câţiva ani, când toată lumea se lua de hainele mele. Nu că ar conta îmbrăcămintea, însă pe bune, când vedeam nişte evazaţi era soare!! E cam la fel ca acum. A trecut moda, şi n-am mai văzut nişte evazaţi de nu ştiu când. Oricum, vreau să-ţi dau ţie rândurile astea. Au în ele iubirea a doi oameni, dăruirea a doi oameni.
Prietene, noi suntem cei mai mari visători,
mergem singuri pe străzi
ascultând în dosul pereţilor marea,
sângerând pe pietrele cuvintelor, seara,
Oamenii treceau prin sufletul nostru
cu trupul arzând
eram fericiţi şi visam,
visam până la ultima picătură de sânge.
Nu ştiu ale cui sunt de fapt versurile astea, nici nu contează, cert e că pe mine m-au şocat. Sunt superbe.
Când eram mai mică cică scriam şi eu poezii. De fapt, cred că fiecare om are o perioadă când încearcă să scrie. Pe urmă, am început să primesc de la cei din jur poezii, şi am lăsat-o baltă. Sincer, cred că am făcut bine...
Hai să-ţi zic o poantă: ascult “Stairway To Heaven” şi nu e pe amărâtul ăla de casetofon, e pe CD. Prietenii (...) fac mereu mişto de mine: “Hippie, hippie, da’ ai CD...”. Vezi dacă am intrat la facultate? Mi-a luat tata o combină cu de toate... Hai că m-am scrântit. Nu ştiu de ce-ţi zic tâmpenia asta cu CD-ul. Cred că mă autoironizez. Sau sunt şi eu şmecheră ca soarele. Sau poate am vrut doar să te fac să zâmbeşti... Cine ştie?...
Şi încă un lucru! De ce stai tu tocmai acolo, în capătul ţării? Adică, eu obişnuiam pe vremuri (...) să mă urc în tren şi-n câteva ore eram la munte. Mă întorceam seara şi le spuneam alor mei că am fost în centru. Dar Oradea? Păi până acolo îmi piere tot cheful, şi când mă întorc acasă trebuie să le spun alor mei că nu am fost departe, decât până la Paris, sau ceva de genul ăsta. Da. Aşa că, să aşteptăm să vină căldura, că pe urmă vedem noi ce facem...
Mă simt atât de bine... şi mă întreb iar: ce m-aş fi făcut fără tine?
Pace, Ioana
P.S.: Ştii, albumul “Amorica” al celor de la Black Crowes pe care-l căutam de vreo trei ani... De-abia acum o lună mi-am luat caseta, o ţineam în mână şi nu-mi venea să cred. Poate că tu ai ascultat albumul mai demult... Te întoarce pe dos, nu alta! E SUPERB!

OPTSPREZECE

27.03.’99
Craiova
Ascult Free şi... înţelegi tu. Mă gândeam cât de influenţabilă sunt. M-am dus ieri în centru să caut nişte cărţi şi la Universitate am văzut un tip şi o tipă îmbrăcaţi hippy. Nici nu am apucat să îi privesc bine, că m-am şi strâns; aveau nişte priviri atât de tăioase... Şi uite aşa mi-au “mâncat” ziua de ieri. La început mi-a fost frică de ei, pe urmă, pe măsură ce mă gândeam la ei mi s-a făcut scârbă. Şi mă gândeam ce semizei trebuie să se creadă asemenea oameni. Pe urmă mi s-a făcut milă. Mi-am spus că tipi ca ăştia nu vor ajunge niciodată nicăieri, nu vor descoperi nimic, nu vor înţelege nimic. Acum îmi sunt indiferenţi. Ca să ajung însă la stadiul ăsta mi-a trebuit o zi şi ceva. Aşa sunt eu. Întorc lucrurile pe toate părţile şi pe urmă le privesc din unghiul care îmi convine.
Să ştii că mă duc să caut ceva de Mother Love Bone, şi asta neapărat. Dacă îţi plac atât de mult trebuie să-i “încerc” şi eu.
Ştii despre cine nu mi-ai mai vorbit tu? Despre Laura. De fapt, mi-ai spus, numai că nu mă pot obişnui cu gândul şi nu ştiu de ce, dar aştept. Da. Am un sentiment ciudat. Tot aştept să-mi spui că te iubeşte. De fapt, eu nu m-am obişnuit cu gândul cum de unii oameni pot fi atât de laşi, de fricoşi, de... Nu ştiu, şi asta e o problemă cu care mă confrunt în fiecare zi.
Azi l-am văzut pe Marius. Am stat şi m-am gândit serios, adică nu serios, numai că am privit lucrurile lucid. Am ajuns la concluzia simplă că m-am îndrăgostit de o imagine a lui, sau de el când eram împreună, şi că de fapt el e altfel. Mă uitam la el şi îmi spuneam: da, domnule, arată a el, dar nu e. Sau nu mai e. Ştii ce sentiment aiurea e? Te simţi detaşat şi, poate sună ciudat, dar chiar liber. Pentru că ştii şi tu cum e să iubeşti atât de mult pe cineva şi în acelaşi timp să fii conştient că niciodată nu vei putea dărui totul pentru că nu vei fi înţeles. Şi mergeam şi îmi spuneam “pot şi fără el!...” Mă bucur că nu mai am iubirea aceea tremurândă şi că îl pot iubi şi de la distanţă, că nu mai spun “carrying a heavyload...” Asta fiindcă îl am în cap pe Paul Rodgers. Mi-am luat şi walkman. Hai că-ţi fac un inventar. De fapt, l-am primit. Să vezi chestie, mătuşă-mea mi-a făcut cadou de ziua ei o “sculiţă” d’asta de cântat! E mătuşa mea preferată, şi în special fiindcă are 24 de ani.
Uite că tot sar de la una la alta. E afară un soare... şi e de abia 9 dimineaţa... Unii copaci au deja muguraşi. De abia aştept să ne întâlnim şi să îţi fac o coroniţă de flori... Nu ţi-am mai spus de mult timp cât te iubesc, măi copilule măi. Când eram mică le spuneam alor mei că-i iubesc cât un cer. Nu mai ştiu ce era în capul meu atunci, dar pe tine chiar că te iubesc cât un cer! Şi dacă va încerca vreodată un gând-zmeu să te fure să-l dai la o parte cu iubirea mea, da?
Da’ chiar că e ciudată chestia cu sinuciderea! Şi de ce voiai tu să o faci la 27 de ani? Săraca fată... o cam înţeleg. Pe mine una mă îngrozeşte un gând ca ăsta. Două dintre prietenele mele (de fapt foste) au încercat să îşi ia vieţile, însă din fericire (şi privit şi din punctul lor de vedere) nu au reuşit. Una şi-a tăiat venele şi alta a dat drumul la gaze... Eu nu m-am gândit niciodată la sinucidere. O singură dată mi-am dorit să mă sfârşesc, dar voiam să mă prefac în asfalt... Da! Ţin minte că era vreo 3 noaptea, mergeam pe stradă şi mă rugam de asfalt să mă facă una cu el. Acum îmi vine să râd. Atunci voiam ceva umilitor pentru mine, şi asta mi se păruse soluţia cea mai bună. Adică, eram într-o perioadă când nu mai eram în stare să simt nimic, nu mai înţelegeam ce înseamnă să iubeşti, să trăieşti. Eram un... zombie . Mergeam oriunde cu orice om care îmi zâmbea, mergeam ore întregi şi nu scoteam o vorbă. Nici măcar “la revedere” nu ne luam... Nu mi se întâmplase niciodată să bat străzile cu cineva despre care nu ştiam nimic şi nici nu voiam să aflu, până atunci. Acum, când mă gândesc mă trec fiorii. Mi-e teamă de starea aceea.
Mâine... mâine am de făcut ceva foarte important. Dacă reuşesc o să afli, dacă nu, nu. Adică ba da, tot o să afli: vreau să-ţi cumpăr şi ţie caseta cu Black Crowes - “Amorica”.
Duminică s-ar putea să mă duc la clubul lui Pittiş. Ar fi eveniment! N-am mai fost de aproape 2 ani. Încerc să-mi refac părerea despre el (deşi se anunţă o treabă grea!!!!), şi localul ăla al lui din Bucureşti ar fi un prim pas. Chiar! Am mai descoperit un club de jazz şi blues, şi e aranjat “meseriaş”. Bine, m-am speriat rău de preţuri, dar pe urmă mi-am zis că tot e ceva bun: n-o să am nici o şansă să mă îmbăt, fiindcă n-o să-mi permită buzunarul... Deşi tot se găseşte cineva să-mi dea de băut.
Aşa ţi-ai imaginat tu că arăt? Păi eşti pe aproape. Cum se spune la jocul acela?... “Călduţ”. Asta pentru că ochii îi am mari doar când mă mir, înaltă sunt când port tocuri, iar părul nu îl am lung-lung, e doar lung. Te-am lămurit! De fapt tu nu ştii cam cum arăt eu. Eu măcar ştiu că ai părul blond şi ochii negri. La mine e invers: ochii sunt albaştri, iar culoarea părului e închisă. Asta ca să nu-ţi mai fie teamă că poate trecem unul pe lângă celălalt... Deşi ştim amândoi că nu se poate, ne-am simţi oricum. Nu, nu cred că am putea fi unul lângă celălalt fără a fi.
Mai e puţin şi vine Paştele. De abia aştept să iau lumină şi să-mi miroase camera a lumânări şi a... primăvară. Să-ţi fie bine!
Pace, Ioana

NOUĂSPREZECE

Eşti cel mai frumos copilaş pe care l-am văzut vreodată. Dar ştii ce? E şi normal, pentru că tu eşti de fapt copilul meu.
E noapte. Ăştia de la radio au un “party” , ceva, şi pun numai muzici d’astea sportive... E de parcă s-ar auzi de undeva, departe, un zgomot ciudat, făcut de nişte maşinării... E interesant cât de insensibil te poate lăsa un cântec. E grav de fapt, dar, la urma-urmei, ce contează? Fiecare cu ale lui.
De-acuma cred că ai primit caseta (adică sper din tot sufletul!). M-am tot gândit cum să te bucur de Sărbători, măcar un pic de tot... şi bucuria poartă numele “Amorica”. Asta era o jumătate din treaba importantă despre care îţi vorbeam, fiindcă nu înţeleg de ce, dar chiar şi albumul ăsta e greu, foarte greu de găsit.
A doua jumătate era în legătură cu o slujbă. Poanta tare e că tocmai m-am angajat! M-am gândit că dacă mă descurc e O.K., un ban e binevenit mereu (mai ales în cazul meu!...). Şi apoi, nu am un program... E cam aiureală, chef nu prea am, dar ţi-am spus, încerc. Mă folosesc cum pot de sistem ca să mă ajut... Poate mai uit de uitare, de chin, de întrebări... Nu ştiu. Îmi vine să râd. În ultimul timp râd aşa, din orice, şi-mi place... Mi se pare că totul e de râs, totul în afară de OAMENI. Situaţiile însă sunt atât de penibile... E încurcată rău viaţa asta din noi... Stau şi mă întreb cum de reuşesc să mă calmez când îmi dau seama că nu eşti aici, pentru că îmi vine să urlu! Pentru că mă amăgesc când îmi spun că e bine că exişti. Nu, la naiba, nu e de ajuns! Tu nu eşti un om de care să mă mulţumesc doar că există undeva şi că asta e situaţia... Să-ţi dau telefon o dată la nu ştiu câte luni, să-mi spui că eşti bine, eu să te mint la fel... Eu aşa o văd, ca o minciună, aşa o simt. Sunt “bine” pentru că nu vreau să-mi fie rău, dar nu pentru că aşa simt. Şi o s-o tot duc aşa, cât timp tu vei fi într-un loc, eu într-altul şi ei în altul... M-am întrebat de ce nu am plecat până acum şi mi-am dat seama că din cauza părinţilor. Dintr-odată ar fi prea greu pentru ei, şi nu pot. Aşa că de ceva timp i-am luat încet-încet, le-am spus clar ce vreau, şi cred că au început să se obişnuiască totuşi cu ideea că eu chiar sunt altfel, şi că n-o să ajung niciodată ca şi cei de vârsta mea de pe aici...
Mai e puţin până pe 1. Aş vrea şi n-aş vrea să mă duc la mare. N-aş vrea pentru că inevitabil voi da de nişte “prieteni” mult prea “iubitori” pentru mine, şi acu’ sunt a naibii de vulnerabilă. Pe de altă parte ar însemna să văd nişte oameni de care nu mai ştiu aproape nimic de multă vreme. Ştii, mă izolasem aproape când era Mia cu mine. Ea e un om posesiv şi eu practic nu aveam cum să mă ataşez de cineva pentru că se supăra, spunea că o dau la o parte. Şi atunci mi-am întors privirea numai spre ea, dând explicaţii absurde celorlalţi. Atunci însă nu mi-am dat seama de prostie, nu mi-am dat seama că întorceam spatele unor oameni care aveau nevoie de mine, sau pur şi simplu ar fi vrut să mă cunoască. A fost cea mai mare tâmpenie, să renunţ la un om pentru alt om, aşa văd lucrurile acum, atunci însă aş fi făcut orice să nu o pierd. Poate de asta a şi plecat. Ştii ce mi-a spus ultima oară? Mi-e şi ruşine, pe bune, n-am mai auzit aşa ceva în veci. Mi-a spus că eu îi aduc prea mult aminte de ea, că mă iubeşte mai mult ca viaţa, dar că sunt prea sus, n-am înţeles ce a vrut să zică... Şi că a trebuit să se chinuie să-mi inventeze nu ştiu ce răutăţi ca să se poată desprinde de mine, să îşi arate că de fapt sunt ca oricare altă persoană.
De la oricine altcineva aş fi luat vorbele ca pe o batjocură şi undeva m-ar fi durut. Dar pe ea o cunosc şi nu înţeleg cum, când a ajuns să gândească în felul ăsta. Să te desparţi de cineva de teamă că iubirea a ajuns la un nivel pe care nu îl mai înţelegi... Dar nu asta căutăm? Să ne pierdem în Iubire, în ceilalţi, să trecem dincolo de conştient, de normal, de... tot. Atunci ce altceva?
Oricum, pornisem de la mare pentru că adevăratul motiv e ea. Mi-e aşa un dor de Vamă... Ce să-ţi spun, ce să-ţi mai spun...? Hai încearcă să ajungi şi tu de 1 Mai... Ar fi aşa frumos... Cu ce să te ademenesc eu pe tine? Gata, ştiu! O să te învăţ să faci coroniţe de flori, o să-ţi fac un colier de melcişori şi o să îmi vezi puiul meu de jucărie... Nici nu ştii cât de mare şi frumos e...
Vine Paştele. Pacea.
Hristos a înviat!
Ioana
P.S.: Ştii ce îmi doresc cel mai mult? Să te găsească fericit Paştele şi să râzi cu sufletul, să-ţi curgă lacrimi-miere de atâta zbor...
Pentru lumina din noi,
Pentru speranţă,
Dăruire,
Adevăr,
Altfel,
Vis,
Iubire.
...Zbor. Culoare. Nebunie. Surâs.
Pentru tine.
Ioana

DOUĂZECI

26.04.1999
În ultima vreme am ascultat aproape numai Zepp. E un fel de terapie pentru mine, pe cuvânt. Dar cred că şi un fel de drog în acelaşi timp, fiindcă dacă simt nevoia de Zeppelin şi nu am la îndemână nimic de al lor e rău de tot. Acum câtva timp fusese o perioadă când mă durea muzica lor, fiindcă o găseam atât de aproape de perfecţiune... Şi nu puteam să îmi închipui cum poate cineva să scoată din el aşa ceva, mă tot întrebam din ce colţişor au scos ei toate comorile astea... Bine, nici acum nu-s mai lămurită, dar m-am oprit să mă tot întreb, acum doar mulţumesc.
De Paşte am tras o sperietură... când am văzut zăpadă, şi mai ales când mi-am dat seama că afară viscoleşte şi nu avea de gând să se oprească. Mă blocasem, mai ales că tata mă întreba unde aveam eu de gând să merg de 1 Mai, că el nu mai ţinea minte... Acum a trecut, e aşa frumos!
Să ştii că nu ai exagerat deloc în privinţa relaţiei oameni-animale. Aceeaşi chestie o simt şi eu. Sunt momente când îmi aduc aminte de săracele găini pe care le fugărea naşă-mea la ţară să le taie. Pentru majoritatea oamenilor e ceva foarte normal să “iei gâtul” unui pui sau unui porc. O singură dată, când eram mică, am văzut o găină fără cap zbătându-se, şi atâta mi-a fost de ajuns! Nu vreau să crezi că-s ipocrită zicând vai ce crimă şi-n acelaşi timp să mănânc carne, numai că mă pot lipsi de ea foarte uşor. Chiar mă gândeam cu ceva timp în urmă că dacă aş avea o gospodărie, nu aş creşte animale decât pentru lapte.
Bine, uneori cam exagerez eu, dar... Mi s-a întâmplat să-mi fac nişte ouă şi pe urmă să-mi imaginez, ca-n desenele animate, nişte pui în locul lor, din aceia mici şi pufoşi... Cât despre miei şi ieduţi i-aş ţine doar să mă joc cu ei. De fapt, anul ăsta nici nu am mâncat carne de miel...
Hai că te-am adormit. Cert e că în ziua în care am primit scrisoarea de la tine avusesem un curs şi venise vorba de crimele pe care le săvârşesc oamenii asupra animalelor şi de dreptul arbitrar pe care şi-l iau. Şi pe urmă tu mi-ai “spus” aceeaşi chestie. Subject Closed (de fapt e “Closed Subject” , dar nu am mai făcut engleză de doi ani şi... înţelegi tu!).
Telefonul, da, ştiu ce simţi pentru că şi mie mi-a făcut mama o fază asemănătoare, a început să comenteze ce spusesem eu la telefon. Şi la mine mai e şi altceva. Toate lucrurile pe care mi le-a spus Mia ultima oară au fost la telefon. Nu am putut s-o iau de mână, s-o privesc în ochi... Mai încercase ea “fente”, dar lucrurile ţineau până mă uitam în ochii ei, ori de data asta n-o mai simţeam şi nu aveam cum să-i arăt că nu ţine treaba, nu-i merge. Am pierdut-o, nu-mi dau seama dacă de tot, poate se întoarce peste o lună sau peste ani de zile, poate nu...
De atunci mă inhibă telefonul şi, drept să-ţi spun, mă mai şi enervează: ba hârâie, ba ţârâie, ba ridică cuplajul telefonul şi începe cu “don’şoară, io când mai vorbesc?”, ba îmi fac ai mei semn că mai au şi ei probleme de discutat, şi uite aşa. Pe de altă parte însă mă bucur enorm că îl am, fiindcă îţi aud vocea, şi oricum, nu contează ce vorbim, important e să te aud, e ca şi cum te-aş avea lângă mine.
Îţi place Melanie? Eu am “prins” câteva melodii de la Woodstock şi nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile, e o coborâre în mine, în visuri, în inocenţă, în frumos, în ceilalţi... Înainte nu ascultasem decât “Ruby Tuesday” , îmi plăcuse mult şi atunci, e adevărat, dar nu-mi puteam închipui că o să ajung să-i respir vocea şi chitara...
Cât despre Mother Love Bone, nu ştie nimeni nimic, e un vid total în privinţa asta prin toate magazinele de muzică. M-am şi distrat un pic. Să fi văzut tot felul de rock-eri respectabili, mai tineri sau mai copţi, chinuindu-se să pronunţe numele, şi pe urmă dând din umeri “n-aaam auzit!...” Un tip, cred că era hippie, nu ştiu, se simţea complexat... L-am liniştit spunându-i că sunt la acelaşi nivel cu el, şi atunci l-a bufnit râsul. Aşa că - două puncte - te rog eu mult să iei şi caseta cu pricina (să nu îmi zici că ai mai multe, că nu te cred!!...) când vii la mare. Şi fiindcă tot am ajuns aici. Mai e un pic şi o să fim împreună. Până acolo e mai greu, dar pe urmă nu mai contează... Ştiu că pentru tine e aşa de departe încât nu ştiu ce să spun. Înţeleg că ţie ţi-e mai greu să ajungi la mare decât îmi e mie şi dacă nu... promit să mă arunc în mare! Oricum, asta e o posibilitate la care fără să vreau m-am gândit. M-am gândit însă degeaba, nu? De fapt, nu ştiu ce mi-a venit. Lasă că te sun eu luni. Miercurea viitoare îşi aniversează ai mei 20 de ani de “convieţuire”, şi dacă nu au ei să-mi dea nişte bani, poate găsesc eu printre “invitaţi” nişte oameni dispuşi să mă ajute. Asta fiindcă blatul până în Mangalia n-a mers niciodată, din câte ştiu eu... Şi poate fac rost şi de un cort mai mic, altfel nu mai iau nici un cort, ultima oară mi-a rupt spatele. Cred că ai observat că mă obsedează problema cortului. Dar să ştii că e o treabă justificabilă: nu vreau să dorm în 2Mai, ori toată lumea pe care o ştiu eu acolo trage. Poate reuşesc. Cine mai ştie?
De fapt, nu înţeleg de ce mă agit. Îmi e de ajuns să ştiu că vreau să merg în Vamă din tot sufletul şi că o să stăm împreună. Mă doare-n cot dacă ninge sau dacă plouă, atâta timp cât eşti lângă mine, la ce-mi mai trebuie alt soare?
Mai e un pic. Mai e un pic şi o să-mi înfrâng dorul de tine. Dar de ce mi se pare atât de mult?... Ba nu, e puţin... Ultima oară când am vorbit la telefon, după câteva minute am vrut să te sun iar, nu pentru un lucru sau altul, voiam pur şi simplu să te mai aud, dar mi-am spus că poate o să crezi că-s sărită... Dar chiar mi-era dor de tine, să ştii.
Ştii ceva? Chiar a venit primăvara!
Ioana

DOUĂZECI ŞI UNU

Mi-e frică, iubire, mi-e aşa de frică... de distanţă, de ce-o să fie înăuntrul tău şi la fel, în mine... Dar cred că e bine, e mult mai bine aşa. Cel puţin eu o să mă apăr de răul-ei cu frica de schimbare...
Te-am sunat acum câteva minute, dar sună ocupat. De fapt, de vreo oră încerc, dar... cine ştie? Aşa că îţi scriu... I’m missing you the way I’m missing rain ... E Survolaj, ştii că-mi place mult...
Am uitat în gară să îţi mulţumesc pentru... tine. De fapt, am uitat să rostesc. Acuma mă învinovăţesc fiindcă ţi-am spus atâtea lucruri numai în mine, ar fi trebuit să le rostesc, poate de asta ţi-a fost aşa de frică atunci... Ştiu că pur şi simplu ţi-e frică, şi mie îmi este, numai că aş vrea să-mi dai tot răul şi toată teama mie. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte ce mi-ai spus în ziua cu miriapodul, dar să ştii că eu mă bucur că te-ai îmbătat (!!!) şi mi-ai spus toate lucrurile alea... În câteva minute am reuşit să te cunosc aşa cum nu reuşisem în atâta timp de când ne scriem... Da’ chiar, nu ţi-am spus, însă înainte cu vreo oră să vină Ştefan şi să-mi spună că n-ai vrut să vii acasă, am simţit că o să se întâmple aşa ceva... Eu mă aşteptam să trebuiască să vin în 2Mai să te iau de acolo, pe cuvântul meu...
Şi încă o presimţire care s-a dovedit a fi bună. Am făcut bine că n-am venit la mine acasă, cu siguranţă că ai mei ar fi sărit pe tine... Mi-e frică de ei, că zilele astea s-au purtat ciudat cu mine... S-au supărat că nu i-am sunat şi tata a zis că prea mi-o iau în cap... chestii d’astea. De fapt, nu mie mi-a zis, ci mamei, însă am simţit de cum am intrat pe uşă că e ceva în neregulă. Nici nu le-am spus că eu eram în Craiova de dimineaţă... Dar să lăsăm asta. Cert e că trebuie să iau toate examenele să-i închid gura lui tata...
Şi vreau să-ţi mai spun ceva. Vreau să-mi cer iertare pentru clipele în care, fără să vreau, m-am depărtat de tine... Have mercy babe ... Mă pierd undeva în mine şi uit, mă fură ceva şi nu pot spune nimic... Sunt destule lucruri pe care nu ţi le-am spus, dar nu-i nimic, avem o viaţă întreagă. Şi dacă tot am ajuns la “dacă” pe care îl spuneai eu ştiu că şi Clara şi Laura te-au lovit şi că acuma urmez eu, însă NU. Şi lăsând modestia la o parte, sau alte chestii d’astea, eu chiar sunt altfel, şi ca om şi ca femeie. Mi-am dat seama acum câţiva ani că tot ce cer de la viaţă e iubire. Şi de asta am vrut să mă las de şcoală în clasa a XII-a, făceam ceva pe aşa-zisa inteligenţă “propovăduită” în cercurile înalte... Şi dacă aş fi fost declarată oficial cea mai proastă, undeva m-ar fi durut. Şi acuma e cam la fel... Hai să zic că am mai învăţat câte ceva, însă cred că ai observat, nu-mi place să discut “chestiuni” filosofice. Nu-mi place fiindcă ori ajung la concluzia că-s vorbe goale, ori mă pierd în ele, şi atunci e grav... Numai cu Noemi mai vorbesc aşa ceva, şi asta fiindcă suntem pe aceeaşi undă... Iubirea pentru mine are chipul tău, să ştii... Ar fi o prostie să-ţi spun că te voi iubi pe vecie, n-am de unde să ştiu... Vecia însă e în mine acum, şi simt că o să fie şi mâine... Mâine o voi simţi iar sau nu... Dacă mi-aş aparţine ţi-aş spune sigur că o să te iubesc mereu. Acuma ştiu doar că te iubesc. Acum. Şi acum eşti în mine şi pentru ieri şi pentru mâine... Pot să-ţi spun însă un lucru, eu n-am să te lovesc, chiar de va creşte răul în mine, pentru tine am să fac lucrurile uşor... Şi dacă va fi, n-o să fie că nu te voi mai iubi, ci că mi s-ar schimba iubirea, ar căpăta alt înţeles... Fiindcă eu chiar aşa sunt, nu glumesc, eu îi iubesc pe toţi cei din jur, chiar şi pe cei care şi-au bătut joc de iubirea mea, eu tot îi iubesc. De ce n-aş face-o?
Ţi-am spus, sunt multe lucruri nerostite de mine, mi-a fost frică să nu te sperii... Şi să nu crezi că acum ţi-am scris lucrurile astea fiindcă s-a întâmplat ceva cu mine. Am făcut-o pentru că de acum îţi cunosc frica şi pentru că vreau să fiu sinceră cu tine. Şi să ştii că sunt câţiva oameni frumoşi pe care îi iubesc şi le dau şi lor din mine atât cât pot... Aşa că, dacă vom fi vreodată împreună undeva şi mă voi ridica de lângă tine şi voi pleca spre o ea sau un el, nu va fi pentru a rămîne acolo, ci pentru a ţi-i aduce ţie... Asta fiindcă vreau să-ţi dau toată iubirea mea, şi ea nu stă numai în mine, stă şi în acei câţiva oameni de lângă mine... E pe Jefferson o piesă “Triad” , şi mie îmi spune multe... Aşa e firea mea: mă dăruiesc tuturor celor pe care-i iubesc, numai că întru totul numai ţie... Înţelegi ce vreau să spun, nu-i aşa? Şi să ştii că nu te-am minţit deloc...
Hai să-ţi spun o fază tare: azi nu m-am dus la şcoală fiindcă m-a încuiat mama în casă şi cheile mele erau tot la ea... I-am telefonat lui Noemi şi i-am spus că-s prizonieră în propria mea casă...
În rest... mi-e dor de tine, dar rezist pe baricade! I’m a brave girl ... Ştii ce-mi place mie cel mai mult de pe “Amorica”? Cursed Diamond . Şi vocea lui Chris mă dă peste cap... Mamă, dacă ar fi să vină în concert... L-aş lăsa să se pişe pe mine, dar ştii de ce? Fiindcă ştiu că n-ar face-o...
Acuma te pup dulce şi... cu Dumnezeu înainte! Adică trei pe bicicletă...
Pace, Ioana

DOUĂZECI ŞI DOI

E devreme, e de abia 14 mai, şi totuşi vocea din mine îmi spune deja că nu, n-am să pot ajunge pe 30. Poate că ştiam asta de atunci din gară, dar n-am vrut să ascult, sau poate că nici acum nu ştiu de fapt... ce se petrece?
Raţiunea se pare că a adormit, tocmai acum în perioada examenelor... Trăiesc numai din senzaţii şi e minunat. Vorbesc cu pomii şi florile, cu iarba şi insectele, cred că peste ceva timp n-o să mai fiu în stare să scot un cuvânt, am să le pierd înţelesul... Şi aşa mi-s uneori atât de străine... E linişte, e atât de linişte... Ţi-am furat din linişte, să ştii... Am luat mai mult decât ai fi vrut să-mi dai tu poate, şi îmi aparţine mai mult decât aş fi putut crede vreodată... Am momente în care parcă aş fi un călugăr budist, simt cum toate lucrurile se îndepărtează de mine şi rămâne numai Iubire. Comunic mult mai bine cu Dumnezeu, Îl simt mult mai în mine, şi eu parcă aş creşte, parcă am un rost, o viaţă... Chiar, noi despre asta nu am vorbit. De fapt, sunt destule lucruri pe care nu le-am împărţit cu adevărat încă. Acum n-am avut timp, însă la vară de abia aştept să ne aşezăm pe mal şi să vorbim, să spunem tot, zile, nopţi, nu contează cât, să dăm totul afară, şi apoi să ne umplem cu o singură fiinţă: noi.
Tu ştii cât de mult te iubesc, my child ? Nu ştii, n-ai cum să ştii cât, nici eu nu mi-am dat seama, n-am cum nici eu. Trece de mine, trece dincolo de capacitatea mea de a o înţelege, de a o cuprinde, de a o simţi... iubirea de tine... Cred că dacă aş fi conştientă, dacă aş putea să îmi dau seama cât de mult de iubesc, m-aş rupe în bucăţi, aş muri de atâta intensitate. Şi de asta mi-e frică uneori să-mi las gândurile-tine să mă cuprindă cu totul, pentru că simt că mă sufoc.
I’m going slightly mad ... Şi am 5 examene pe care nu ştiu cum, dar o să le iau... Ziua nu pot să-nvăţ fiindcă vin păsărele la geam şi-mi cântă... ţi-am zis că acum trăiesc din senzaţii... orice e viu mă fură. Bine, cu excepţia oamenilor, care oricum sunt cam duşi... Iar noaptea, după ce se culcă ai mei şi liniştea se lasă (ca-n poeziile lui Eminescu) îmi vin toate gândurile-n cap, şi pe urmă să le mai scot din creier dacă pot... Şi e aşa de fain... A început să-mi placă “fain”-ul ăsta. Noemi tot “fain” spune, şi zilele trecute m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu care, nu ştiu de unde, tot cu “fain” îi dădea înainte... Aşa că...
Acum ascult Purple - “Living Wreck ”. Nu ştiu cum naibii se face, dar Deep Purple am numai pe CD-uri! Că şi rău îmi pare! A! Şi “Child In Time ” pe CD, mamă mamă!!
M-am tot gândit zilele astea la chestia cu armata. Că majoritatea se întorc îndobitociţi e deja la ordinea zilei, însă eu am altceva în cap. Ştiam un OM şi, cum să-ţi zic, până să-l cunosc mă feream să spun despre cineva că se apropie de ce însemna hippie pentru mine... Ei bine, pentru mine omul ăsta era hippie, şi nu vorbind convenţional. Nu. Pur şi simplu hippie. Şi trăia la sat şi nu avea nici o facultate şi nu se bătea cu pumnii în piept. Şi până la urmă a trebuit să plece în armată. Şi îi era frică, dar a zis că rezistă. Şi a rezistat până nu a mai putut... L-au omorât. Acu’ e alt om, de fapt nici nu mai e. Şi nici nu vrea să spună ce şi cum. E mort. Simplu. Absurd. Tâmpit... Până la omul ăsta mă durea în cot de armată, de atunci însă mi-e aşa de scârbă... Aşa că eu îţi spun sincer, n-am să te las să pleci în armată, nu vreau să te schimbe, nu pot să te las să te duci spre închisoare. Fiindcă asta e porcăria numită armată, o încleştare, o tâmpenie, o... Şi apoi, îţi dai seama ce chin ar fi pentru noi? Nu... nu... tu trebuie să stai lângă mine, nu lângă sârmele lor ghimpate...
Alunec uşor-uşor în crezuta uitată nebunie... Şi mi-e străină armonia, căci mă zbat între eu-tu şi eu-eu. Vorbeai de plecare... Ştii, ironie, chiar înainte de zilele-zbor din Vamă mi-am dat seama că s-a petrecut ceva în mine, ca şi cum s-ar fi deschis o fereastră neştiută spre un tărâm nebănuit... Am lăsat deoparte întrebarea şi am mers la mare... Apoi, miercurea trecută am fost la un curs al lui Liiceanu: iarăşi acel ceva. Astăzi m-am surprins sorbind o carte pentru un examen, şi în momentul acela mi-am dat seama că acel “ceva” era nevoia de filosofie. Sunt multe lucruri de care fug în facultatea asta, însă tot aici am găsit şi părţi din mine, am început să învăţ să rostesc întrebări pe care le intuiam doar...
Te-aş minţi dacă aş spune “da” acum, m-aş întoarce, ştiu sigur că m-aş întoarce, fiindcă deschiderea s-a produs. Am început să mă întreb dacă intrarea mea la facultatea asta a fost pentru că am avut noroc, aşa cum spuneam înainte, sau pentru că trebuia? Vreau să văd. Sunt în mine nişte lucruri şi vreau să le verific.
Şi apoi, mai e şi teama... Ţi-am spus, eu am mai vrut să plec de două ori, o dată am plecat şi m-am întors, altădată m-am prăbuşit pur şi simplu. Cred că de singurătate. Mă uitam în jurul meu la toţi hippioţii ăştia sau ce-or fi, şi erau atât de preocupaţi... “Prietenii” se angajaseră şi ţipau că 400 de mii pe lună-s bani puţini şi că ei nu se pot descurca aşa, d’apăi să plece... Eram singură şi m-am rupt şi mi-am zis că n-o să mă adun niciodată, că n-are rost... Acum sunt tot împrăştiată, şi de asta îţi spun că acum nu pot.
Ţi se pare ciudat, nu? Poate crezi că-s superficială. Cum naibii spun că te iubesc dincolo de mine, şi când îmi vorbeşti de plecare mă codesc? Aşa gândeşti, nu? Şi ai avea dreptate, lumina mea... Nici eu nu înţeleg, şi de aici porneşte nebunia. Nu pricep cum de nu pot, când eu de fapt am aşteptam cu atâta freamăt să-mi spui “hai să fugim... hai lasă, ce-ţi mai pasă?...”. Dacă nu m-ar fi azvârlit Mia în februarie, acum am fi fost duşi, ne-am fi scufundat în noi... Ştii, în general, pe cei din jur ştiu cât îi iubesc şi cam ce aş face pentru ei, cam până unde m-ar putea purta în visul lor, însă de voi nu pot să mă satur. Şi deşi Mia şi-a întors privirea spre alţi oameni o iubesc şi acum la fel de necuminte şi de ciudat, la fel de tremurândă... Voi sunteţi ochii mei, numai că unul s-a închis... Şi tu va trebui să mă iubeşti cu ciudat cu tot, cu chin, cu tăcere, fiindcă sunt părţi din mine. Însă eu nu-mi dau seama, şi având să-ţi dărui tot ce e în mine, am să-ţi dau poate şi din ele... Am să fiu şi noapte, nu numai zi, copilul meu, ai să înţelegi de ce ei se feresc să mă audă... Dar TU..., căci eşti şi tu un altfel, dintre toţi numai tu m-ai putea înţelege şi mi-ai accepta ciudăţeniile... Ştiu...
...Sau ştiu şi eu? Poate că mă atrage filosofia acum fiindcă, în fond, am examenele astea, şi ştii şi tu că fără să intri într-o carte, nu poţi citi filosofie. Darmite învăţa... Nu mai ştiu nici eu, deocamdată văd că se derulează în mine un proces de autocunoaştere, de fapt nu, cunoaştere de sine. Aşa că aştept, şi aşa în perioada asta sunt obligată să stau locului. Dar vine ea vara, şi cine ştie, poate reuşim să transformăm tot anul în vară...
Poate te superi pe mine, însă eu ţi-am mai spus că n-am să te mint niciodată, oricare ar fi adevărul... Ei spun că există situaţii în care mai bine minţi, eu însă am trăit un an şi ceva minţindu-mă, şi când mi-am dat seama..., nu vreau să-mi aduc aminte... Mâine poate am să privesc lucrurile altfel, poate o să am putere... Ştiu şi eu, mi-am spus întotdeauna că n-am să mă forţez, şi nici n-am să-i forţez pe cei din jur, la ceva, chiar dacă ar fi important... Nu ştiu dacă ţi-am zis, însă un an şi ceva am cărat în spate vina celor din jur, mi se inoculase sentimentul vinovăţiei de nişte oameni pe care îi iubeam, şi cu greu am scăpat de el. M-am săturat de atâta vină, străină în fond, şi de asta vreau să fiu sigură că vreau ceva cu adevărat, şi că la sfârşit n-o să mi se spună “din cauza ta” iar... fără ca ăsta să fie adevărul.
Scrisoarea asta e cam aiurea, dar de fapt exprimă exact stările prin care trec, una albă, una neagră... Cam aşa simt. Ba pace, ba nebunie... Ba-s fericită, ba mă gândesc că o să te supăr şi o să pleci... pe urmă iarăşi simt c-o să fii al meu mereu şi tot aşa... Echilibru? Cred că nu am avut parte prea mult de el de când mă ştiu...
Ţi-am trimis poza asta că-i din Vamă şi se vede şi iahtul meu... S-ar putea să-ţi mai trimit una făcută acu’ o lună la Noemi în curte cu pisoiul ăla negru cu care te-ai jucat tu... Numai să văd dacă au ieşit pozele...
Acum mă simt bine (...). În ultimul timp am ascultat Canned Heat toată ziua, şi deja îi iubesc pe oamenii ăştia...
Noapte bună, copilul meu bălai...
Pace, Ioana

DOUĂZECI ŞI TREI

23.06.’99
I wanna paint rainbows all over your blue ...
De vreo cinci minute caut în caietul ăsta o foaie care să îmi placă... Mă gândeam că pe căldura asta nu ar fi rea o îngheţată!
E duminică noaptea şi reuşesc să scriu ceva. Habar n-am când o să-ţi trimit ceva, probabil după ce voi încheia sesiunea. Eu însă îţi scriu, chiar dacă nu sunt sigură că vei citi vreodată rândurile astea. Şi nu pentru că asta simt, nu, numai că ţi-am scris de atâtea ori, fără să-ţi fi trimis de fapt, atâtea şi atâtea gânduri... Nu-mi dau seama de ce, poate de cele mai multe ori din orgoliu... Îţi spuneam de atâtea ori că te iubesc, că mi-e aşa un dor de tine, că mi-e greu să rezist... Am fost învăţată de lume că trebuie să fiu stăpână pe mine... Ştiu că e o tâmpenie, însă din pricina asta nu ţi-am trimis unele rânduri. Mă speria gândul că tot ce eram eu, tot Universul meu se reducea la dorinţa de tine. La început mi-a fost chiar ciudă pe mine, cum adică eu, eu să nu mai vreau altceva decât un om... Am fost altfel... mă legam uşor de oameni, dar la fel de lin le spuneam “la revedere”, şi peste o săptămână uitam de ei. Nu că nu ţineam la ei, dar nu depindeam de nimeni, de parcă eu singură mi-aş fi fost într-un fel de ajuns... Şi cu Marius cam la fel a fost şi nu a reuşit să priceapă ce e cu mine. Mă ridicam de lângă el şi plecam, ca să mă întorc peste un sfert de oră sau câteva zile... Şi nu mă alarmam când vedeam tipe făcându-i ochi dulci sau chestii de genul ăsta... Şi asta nu pentru că eram sigură că ţinea la mine (...!), pur şi simplu nu mă interesa atât de mult. Acum e altceva. Chiar zilele trecute m-a bufnit râsul: chiar şi în baie tot la tine mă gândesc, aşternuturile nu le-am schimbat, fotoliul pat nu l-am strâns... Şi e de parcă în orice clipă intri în dormitor, bucuros că ai găsit ţigări jos... E plină cu tine camera asta, să ştii, e atât de vie...
Nu ţi-am spus, marţi dimineaţa când am venit de la şcoală am stat şi m-am uitat la tine cum dormeai. Mi-am dat seama, de parcă ar mai fi trebuit, că am aşa un copil frumos, şi ştii (deşi nu e frumos...) am simţit că erai numai şi numai al meu. Nu e bine, ştiu, poţi să-mi spui că-s posesivă, însă am momente (şi nu-s rare...). Nu. Nu trebuie să spun aşa ceva. Deşi...
Sunt foarte orgolioasă, şi uneori îmi neg unele simţiri. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, însă chestia cu “poţi să te duci cu altă tipă, dacă tu vrei, eu nu zic nimic...” a fost răsuflată rău de tot. Fiindcă deşi formularea nu e corectă – “altă” presupune existenţa mea ca femeie şi în plan fizic (na! că ţi-am adus aminte că şi de data asta ai rămas ne...împlinit) – m-ai rupe în bucăţi. Bine, dacă mi-ai spune că o iubeşti m-aş da în lături imediat şi nu te-aş chinui, şi nu m-aş chinui cu gândul că e vina mea. Însă altfel, aş fi distrusă şi m-aş târî după tine... Ce viziune sumbră!! Da’ chiar! Tu ţi-ai dat seama că vorbeam aiurea? Şi atunci de ce m-ai lăsat? Ştiu! Să vezi până unde merg, nu? Să nu mă mai laşi...
Habar n-am cum o să rezist eu până la sfârşitul lui iulie. Şi pe urmă, din toamnă CUM? Mi-e dor de tine.
A, ceva foarte important (de care trebuie să-ţi fi dat seama pâmă acum): eşti sănătos, perfect normal, fiindcă ţi-ai uitat şosetele negre. Aşa că linişteşte-te, copilaşul meu, nu e nimic în neregulă cu tine!...
Întind mâna dar, nu pricep de ce, nu te ating. De ce a trebuit să pleci, de ce stau eu aici, de ce, de ce?
Vreau să fiu cu tine acum. Şi pe urmă. Oare de ce ne chinuim? Nu-i aşa că o să-i punem capăt? Spune-mi, tu ştii mai mult, spune-mi tu şi eu am să te cred, am să te cred, iubirea mea. O să sfârşim cu chinul ăsta...
...............................................................................................
Cu siguranţă că o să-ţi pară ciudată scrisoarea asta, mai ales pentru că am scris aici mai multe zile. De fapt, aş fi vrut să-ţi trimit ceva “normal”, dar dacă mi-ai cerut ceva “cantitate”, am să continui (sau să încep iarăşi) tot aici!
Drept să-ţi spun, în momentul ăsta nu mă simt prea bine, fiindcă a avut mama o problemă nasoală la servici şi nu pot s-o văd suferind, mai ales că a căzut ca peştele în plasă... Dar ne ajută Dumnezeu să trecem şi prin asta... Acum o să fac o mică pauză, mi-am făcut un grătar (nu mi-e foame, dar cred că e de nervi) şi trebuie să îl mănânc. Ne vedem mai târziu (...!).
După cum ţi-am spus nu-s în apele mele, dar uite că am găsit un remediu şi pentru starea asta, ca şi pentru altele: tu. E aşa o chestie, extraordinară aş putea spune, orice lucru urât am în cap îmi piere de îndată ce mă gândesc la tine. Şi deşi nu mă împac deloc cu gândul că suntem atât de departe unul de celălalt, vezi, mă ajuţi chiar şi aşa.
Nici nu ştiu ce am să fac săptămânile astea... De fapt, săptămâna asta am să mi-o “mănânc” cu drumuri, ştii tu, în căutarea cortului. Apoi o să stau prin bibliotecă sau sala de lectură o săptămână, şi mai rămâne o săptămână în care... o să-mi fac bagajul! Am glumit. Nici nu vreau să mă mai gândesc, vreau să mă culc şi să mă trezesc cu o zi înainte să mergem la mare, asta vreau.
Dar ştii care e culmea? Aş fi putut pleca la mare zilele astea sau “în cel mai rău caz” undeva la munte. Dar cum eu aş fi avut ultimul cuvânt... De fapt, şi aşa l-am avut... M-a sunat un prieten zilele trecute, un tip foarte fain, dealtfel, o să-l cunoşti şi tu cândva (...), când ne-om mai întâlni (noi cu el, nu tu cu mine...), şi mi-a zis ceva de genul “hai să ieşim repede din sistem”. Şi a fost aşa o chestie! Altădată m-aş fi repezit direct la tren, mai ales că el are şi cort şi de toate, ar fi trebuit numai să mă “prezint”, însă n-a fost deloc aşa, mi-am dat seama că nu pot pleca nicăieri fără tine. Şi ce m-a surprins plăcut la mine a fost faptul că nu am simţit nevoia să mă justific sau să-mi pară rău în vreun fel. Nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să zic. Am simţit (şi încă) destule lucruri faţă de tine pe care majoritatea şi le impun, sau le fac pentru a înlătura anumite consecinţe... Poate îţi dai seama unde vreau să ajung, oricum în privinţa asta mă opresc aici, nu de alta, dar mintea îmi ţopăie bine de tot...
Nu-mi pot lua deloc gândul de la mare. Au fost aşa frumoase zilele acelea de mai, şi nu au cuprins decât o parte din noi! Ori de data asta, of, nici nu găsesc cuvinte... Mă bucură numai gândul la ce va veni, d’apăi când vom fi acolo împreună, liberi de ceilalţi din noi sau din afara noastră... Să stăm toată ziua cu burta la soare ca nişte paraziţi, vorba unui vechi prieten, să ne bălăcim, iar nopţile să stăm lângă apă înveliţi într-un sac de dormit şi să privim cum se joacă luna şi face din lumina ei căluţi pe ape... Întotdeauna mi-au plăcut căluţii pe ape, şi de câte ori mă uitam la ei simţeam de parcă erau adevăraţi şi se jucau pentru ca eu să mă bucur de ei... Anul ăsta am să-ţi arăt căluţii mei, şi de fapt toate minunăţiile nopţii prin valuri...
Într-un fel mi-e teamă de mare, de Vamă de fapt, chiar şi cu toţi oamenii aceia pe acolo... Şi apoi, noaptea a fost mereu superbă în locul ăla al nimănui poate... De ce mi-e teamă? Păi acolo mă pierdeam de tot, baremi anul trecut am stat trei săptămâni şi n-am vorbit cu nimeni mai mult de zece minute, în afară de Mia bineînţeles. Şi m-am simţit chiar foarte bine, deşi pare aiurea... Mai ales că eram obişnuită cu Costineşti, ori acolo nu era moment să nu fim patru sau cinci oameni. Mă întreb ce o să-mi facă Vama anul ăsta, cât despre partea ta de “vină”, mai bine să nu mă mai gândesc, sau să spun că nu mă mai gândesc, fiindcă habar nu am cum aş putea să nu... Atunci chiar că aş fi searbădă...
Ce bine e să ai la cine să mergi când simţi că acasă nu mai poţi sta şi trebuie să vorbeşti cu cineva... Eu tocmai mă gândeam ieri că sunt într-un fel izolată de când a plecat Noemi. Chiar, am început să ţin la ea, dacă ai şti câte avem în comun, te-ai minuna şi tu. De fapt ţin la ea mai de multişor, însă de o vreme, din mai, mă simt legată cumva de ea, de parcă şi ea ar fi o parte din mine. Ce chestie! Sunteţi născuţi în acelaşi an, numai că ea e din octombrie. Şi fiindcă tot am început să vorbesc despre ea, nu ştiu cum de mi-a scăpat, însă vreau să te întreb ceva. De fapt, să îţi cer o părere, nu ştiu exact ce e, o să vezi tu. Despre ce e vorba: ţi-am spus de relaţia dintre Noemi şi Marian, că s-au îndrăgostit unul de altul şi erau conştienţi de asta. Numai că la un moment dat Marian i-a spus ceva de genul “bine, acum ne-am găsit, ştim că între noi există o legătură care nu poate fi ruptă, însă de acum ce o să fie?”. Şi vorbea de o convenţie, ştii tu... Iar apoi a plecat pur şi simplu, fără să-şi ia “la revedere” de la ea... Acuma, am vorbit cu Noemi şi am dedus (sau poate indus, cine mai ştie?) unele lucruri. Nu-ţi spun acuma care, fiindcă nu vreau să te influenţez. Problema e următoarea: de ce ar fugi (uite că tot ţi-am zis ceva) un bărbat de ceva aşa fain cum li s-a întâmplat lor? Sau, mă rog, nu fugi, dar pleca de lângă o chestie pe care în fond ne-o dorim cu toţii la nebunie! Sau cel puţin aşa ar trebui?
Poate-mi spui cum stă treaba din punctul tău de vedere, da? Şi Noemi e curioasă să vadă cum priveşte relaţia asta un bărbat, fiindcă, la urma-urmei, chiar dacă nu eşti Marian, sunteţi totuşi de aceeaşi parte a...! Şi apoi, părerea ta contează, cu atât mai mult cu cât, aşa cum ai binevoit să afirmi cu drăgălăşenie şi “blândeţe”, femeile, adică în cazul de faţă eu şi Noemi, sunt, hai să ne menajez, prostuţe... Concluzie: Măria Ta, dă-ne dreapta-ţi cugetare!
Iar mi-a venit în cap chestia cu prietenii, şi ştii de ce? Eu, spre exemplu, ca să mă întâlnesc cu o fostă colegă de liceu, cu care dealtfel mă înţeleg destul de bine, a trebuit să fixez o dată, cu oră şi loc cu tot... Şi aşa e mereu, aici “întâlnirile” se stabilesc dinainte cu câteva zile, nu de alta, dar avem cu to(n)ţii programe încărcate!! Chestia “faină” e că şi eu am spus “nu azi” de câteva ori, aşa că mă pot considera şi toantă uneori. De fapt, mă pot considera şi snoabă şi proastă şi încrezută şi rea şi capricioasă şi... Asta fiindcă tot la părerea că am din fiecare câte ceva am rămas. Adică, avem cu toţii câte ceva din fiecare, iar diferenţele stau în cantitate, sau cel puţin asta cred eu. Oricum, nici nu ştiu de ce am deschis subiectul. A, ba da! Mi-ai zis să-ţi scriu orice numai să nu întrec măsura!
Oare ce înseamnă “măsură” pentru tine? Probabil că o să aflu când o să ţipi la mine prima oară. Dar nu e bine aşa, mai ales că n-ai să-mi poţi spune că am întrecut măsura iubindu-te. Ori, în legătură cu lucrurile urâte, eu tind să cred că nici n-am făcut primul pas în vreo direcţie de genul ăsta, darmite să întrec măsura...
Acum ce să-i (-mi) faci? Tu mi-ai spus să-ţi scriu orice îmi trece prin cap, aşa că... eu mă supun ţie!
Şi totuşi, am să închei aici... Într-un fel nu vreau, fiindcă atunci când îţi scriu am senzaţia că eşti aici lângă mine, pe de altă parte trebuie să pun scrisoarea la poştă... Mi-e aşa un dor de tine, copilaşul meu bălai! Am ajuns să mă bucur că s-a mai dus o zi, că nu mai e aşa mult până să te simt lângă mine.
Eşti aşa o binecuvântare pentru toată fiinţa mea, tare aş vrea să îţi pot da şi eu atâta bun, frumos şi zbor... Şi uneori mă pierd în teama asta de a rămâne undeva la mijloc, de a nu-ţi dărui totul pe care l-am născut odată cu primul tău cuvânt... Poate am să reuşesc cândva să-ţi mulţumesc pentru minunea-tu... Încerc, uneori cad, dar aşa e cu firile mai zguduite... Însă încerc, Doru, încerc...
Ioana
3.07.’99

Partea a doua
Agonia begoniei


DOUĂZECI ŞI PATRU

Am început să-i iubesc pe Stonesi (dacă pot spune aşa...) mult mai mult ca înainte, şi asta datorită ţie... Dacă ai şti ce bine-mi pare să-ţi pot “sorbi” stările... Acum pătrund în mine altfel...
Poate suntem amândoi mai speriaţi de noi înşine decât ne putem da seama. În mine zboară aiurea gândurile şi nu vor să se oprească nicicum. De aceea, copilaşul meu, mi-am vărsat spre tine ale mele păsări negre şi ale mele lacrimi de dor prefăcute în cuvinte-pietre într-un mod de neînţeles... Poate că te iubesc mai mult decât pot duce sau decât mi se permite. Poate iubirea ta e mult prea curată pentru gândurile mele prefăcute-n zmei la fiecare colţ... Poate te iubesc mai mult decât iubesc liniştea şi bunătatea, şi vrând să-ţi dărui totul mă dezlănţui spre tine fără să-mi amintesc că tu eşti copilaşul meu... Poate... poate nu ştiu cum să te iubesc...
De acum nu mă mai joc cu Timpul, de-acum mă joacă el pe mine cum îi vine... Îţi mulţumesc că ai venit cu mine până în staţia de maşină... De fapt, îţi mulţumesc pentru ochii tăi frumoşi, pentru zâmbetul-copil, palmele calde... Pentru clipele irosite sau nu alături de mine... Acum le prefac în flori şi-mi prind părul cu ele ca să miroase a tine...
Vorbeai de realitate, iubirea mea. Dar nu ştii tu oare că am renunţat de mult timp la ea? Că deja nu mai fac parte dintre ei? Ori tu n-ai înţeles de ce nu mă îndrept spre ei cu un zbor ca al tău? De ce tac, de ce uit să zâmbesc, de ce urlu fără a-mi da seama, de ce mă târăsc la picioarele tale fără ca măcar să mă prind de o liană, ceva, fără să ştiu dacă voi urca sau nu, ori dacă vei coborî sau nu...
Şi dacă le mai înţeleg graiul e datorită ţie. În rest... mi-am dat seama că nu toţi oamenii frumoşi sunt parte din mine, că nu mă pot pierde în ei aşa cum credeam... Tu ştii foarte bine că am numai un vis; tu ştii că realitatea din mine a murit înainte să mă fi născut în vis din a ta făptură...
Numai că uneori realitatea mă smulge din a mea carapace şi-mi aruncă spini în palme şi-n mâini în aşa fel încât să nu-şi mai ia zborul spre ale tale... Aş vrea să poţi înţelege, copilule, că acele cuvinte şi îndepărtări erau doar zbateri ale unei realităţi uitate într-un vis transformat pe loc în haos. Fără tine, fără tine... şi teama se prefăcuse în certitudinea unei morţi... Mi-ai spus odată că-ţi par mistică... Ei bine, nu am mai trăit niciodată atât de violent prezenţa răului în mine, a nihilismului... Şi-mi dădeam că nu-s singură, dar probabil ai fi râs, aşa că am tăcut...
Poate şi acum ţi se pare aiurea să-ţi spun că zilele alea două ai vorbit cu mai multe Ioane... sau cu Ioane prefăcute în uitare şi zbor frânt... Ioane care nu înţelegeau de ce dădeau în tine, şi de ce loveai şi tu în ele...
M-ai speriat, copilule, n-am putut înţelege de ce... M-a speriat gândul de a fi străin de mine, de a nu îmi mai da voie să te iubesc... Şi nici măcar nu suntem din acelaşi oraş, să te iubesc fără ca tu să ştii, şi să mă hrănesc cu chipul tău... Aş fi rămas cu nimic. Nu m-ai crezut, ţi s-au părut vorbe mari? Dar nu, copilule, tu chiar eşti tot ce mai am, singurul om în care mă mai găsesc nepătată şi-n care mă mai pot privi fără să plec capul... Fiindcă acum... acum te iubesc mai mult ca înainte, acuma ştiu ce înseamnă DISTANŢĂ cu adevărat, fie ea şi numai pentru câteva ore, acum, acum fiecare părticică din mine şopteşte “am nevoie de tine mai mult decât am nevoie de mine însămi”. Înţelegi, eu chiar nu pot fără tine, Doru... Gândeşte-te cum aş putea, când tu eşti singurul suflet care se împleteşte cu mine... sau s-a împletit. Spune-mi, copilaşule, tu chiar ai crezut că aş putea fără tine în mine (şi ca să nu fiu prea gravă trebuie să adaug “oricum ai lua-o”)? Atunci înseamnă că ţi-am dăruit atât de puţin din mine şi... iartă-mă.
Trebuia să mă laşi să-ţi spăl tălpile cu lacrimile mele, poate ţi-ai fi dat seama că n-am vrut, n-am vrut să fiu străină de tine..., n-am vrut să te fac să plângi, n-am vrut să te lovesc, n-am vrut... ce ciudat... eu am vrut doar să stau lângă tine şi să te simt viu... Pentru că te-am minţit, tu ai fost tot timpul aproape de mine. De asta m-am zbătut... Te simţeam atât de mine, însă ceva-ul care crescuse în mine în zilele când nu te-am văzut ţipa la mine că tu nu mă mai iubeşti... Întruna, întruna, şi parcă aş fi fugit de mine. De asta m-am speriat aşa vineri noapte... Înţelegi? Tu mi-ai spus exact ce-mi ţipa în cap acea altă Ioană, născută deja moartă pentru a o omorî pe cea care striga “nu, nu e adevărat, dacă nu m-ar mai iubi puiul meu aş muri, tu minţi...”.
Te rog mult-mult, spune-mi ce ţi-am făcut şi lasă-mă să-ţi îngrijesc rănile. Nu te ascunde şi nu-ţi fie teamă. De acuma ştiu şi n-am să mai fac... Tu ştii prea bine că eşti aşezat în templul sufletului meu şi ţie-ţi închin fiece clipă a zilei şi fiece vis... Nu pleca, şi dacă nu mă mai iubeşti, atunci ajută-mă să renasc în tine sau... sau nu mă urî... şi nu pleca de lângă mine... Nu mă omorî, ştii că pentru tine am renăscut... Tu eşti binecuvântarea mea. Şi să nu-mi mai spui că nu ştiu ce vorbesc... Tu nu ştii că lumea mea e pe dos? Mă distrugi? Uite că-n schimb îmi dai aripi şi mă înveţi cum şi de ce te iubesc... Fiindcă la urma-urmei sunt o fetiţă, un copil... Ce chestie! Sună aiurea pentru cineva de 20 de ani, cu atât mai mult pentru mine însă... mă simt neajutorată când nu eşti cu mine, şi culmea e că sunt... Cu tine, cu tine... pot face orice. Pot chiar să spun că pasul spre moarte m-a distrat... Şi să râd şi să mă gândesc că trebuie să ne iubim mai presus decât înţelegem, din moment ce am ajuns să ne lovim aşa... Nu ne-am lovit cu ură, cred că era prea mult zbor, cred că n-am putut înţelege de unde atâta iubire şi totuşi teama?
Poate că greşesc. Şi atunci te rog să-mi spui ce e în tine... Lasă la o parte tot ce ar putea să te împiedice şi deschide-te mie... Te aştept ca un suflet de copil, iarna, tânjind după o rază de lumină-tu...
Ştiu că ai de făcut proiectul de diplomă dar, te rog, nu-ţi cer decât câteva cuvinte... Spune-mi dacă... mă mai iubeşti sau ţi-ai întors privirea dinspre mine... În rest... lasă-mă pe mine să zbor spre tine ori de câte ori ai nevoie de cineva care să te iubească. Chiar dacă nu mă iubeşti pe mine, ci doar iubirea mea, atunci nu fugi, ştii doar că spre tine se îndreaptă toată... Şi dacă ai nevoie de ea pentru a te îndrăgosti, atunci ia-mi totul, copilaşule, şi îndreaptă-te spre o EA care ştie să te iubească, care-ţi va da cupa aceea numită fericire... Şi la mine... să te opreşti din când în când... Poate îmi aduci o floare cu rădăcini ce vor ajunge până la mine... Şi poate am să mă prefac în vânt, să-ţi pot mângâia faţa şi părul...
Te iubesc. Da, pe tine.
Ioana
P.S.: Am să-ţi trimit poze imediat ce duc filmul... Poate ţi le trimit pe toate să-ţi alegi... Şi aşa nu-s prea multe...
20.08.'99 – “acasă”
P.S.2: Iartă-mă pentru scrisoarea asta, e tare urâtă într-adevăr. Însă... ţi-am spus mai demult că n-am să te mint şi n-am să-ţi ascund din mine... Şi acum cea mai puternică stare e teama. Să nu te superi pe mine, da?
A, încă un lucru! De fapt, sper că până ajunge scrisoarea ajungi şi tu acasă. Nu de alta, dar părinţilor tăi nu numai că le e dor de tine, însă îşi fac griji... Te iubesc, în felul lor, dar te iubesc.
Uite că am ajuns totuna cu Tom Waits.
Ăştia la MTV fac reclamă la un nou album Pearl Jam, care se numeşte ceva cu “freeze” .
Mie mi-a luat tata un CD-compilaţie cu balade rock, şi sunt nişte chestii tare faine acolo...
Tu probabil că eşti acasă...
Vezi ce liniştite par toate? Chiar şi iubirea mea...
Me, myself & I

DOUĂZECI ŞI CINCI

Aceeaşi Craiovă
31.08.'99
Mă simt de două ori ciudat să-ţi scriu... Mai întâi fiindcă aş fi vrut să pot veni la tine la începutul lui septembrie însă... şi apoi fiindcă scrisoarea asta nu ştiu când o voi pune la poştă, nu de alta, dar mă aflu într-o situaţie destul de jenantă: nu am nici un ban! Totuşi poate fac rost de 1500 de lei, măcar atâta efort...
Acum sunt mai liniştită ca niciodată... Aşteptam un semn de la tine, oricum ar fi sunat (sau arătat), ori scrisoarea ta a fost mai mult decât aş fi putut cere, şi-ţi mulţumesc pentru... tine. Şi cum fac rost de bani am să vin la tine... Sau ştiu eu? Poate că ar fi mai bine să aştept până termini cu examenele. Nu de alta, dar nu cred că părinţii tăi ar fi încântaţi să pic pe capul vostru în perioada asta... Înţelept ar fi să aştept până atunci, dar... pot? Nu ştiu ce să zic, oricum sper că mai vorbim până atunci!
Cu examenele am terminat bine, şi eu şi Noemi, slavă Domnului! Şi când te gândeşti că eu (cică) am învăţat cu o zi înainte de fiecare examen... Nu că nu aş fi vrut, dar îmi era imposibil să mă concentrez asupra unui lucru, oricât de simplu. Tot ce am avut în cap ai fost tu din momentul în care am plecat din Vamă şi până ai sunat. Eram ca un ceas care nu ştia când trebuia să sune... Atât de agitată... Am avut vreo şaizeci de mii şi aş fi putut scoate pozele făcute la mare, dar am preferat să merg în oraş în fiecare zi, în zgomotul ăla; atunci mă simţeam parte din toată nebunia de aici, zăpăceala nu numai că mă atrăgea ca un magnet, dar îmi era ca aerul de necesară... Şi apoi şi ţigări... în trei zile am rămas fără un şfanţ. Pe urmă a venit Noemi şi am jefuit-o şi pe ea... Am vorbit ca două mori stricate, eram amândouă obosite, şi totuşi nu ştiu de unde aveam atâta energie... Pe urmă au venit Vlad şi Vicky, cred că ei, da, ei mai stau şi acum în Craiova... De fapt, mai venise înainte Gabi (prietena lui Vicky, o ştii) pentru examenul oral... L-a luat, aşa că luni o să fie iar pe aici. Am văzut tablourile lui Vicky (ştii că dă la Arte Plastice), şi-s tare faine. Depresive. Noemi merge duminică la Braşov, la Vlad. În sfârşit! Aşa de rău m-am simţit că erau amândoi în Craiova şi nu am putut să o fac pe mama să plece de acasă câteva ore ca să poată rămâne singuri. Aşa o tâmpenie...
Doamne, ce aiurea scriu! Scuză-mă că nu există o continuitate în ceea ce scriu, dar adevărul e că mintea mea ţopăie rău de tot. Mi-e aşa de ciudă că nu te pot vedea curând! Cred că am luat-o razna... Zilele trecute, la facultate, te auzeam vorbind, numai că nu erai nicăieri, şi chiar m-a enervat chestia pentru că te auzeam atât de clar... Vorba ta: care e spiritul chestiei? Ce să mai, mi-e greu să te simt pulsând în mine şi în acelaşi timp să fiu conştientă că eşti acolo, nu aici. Dacă ne-ar fi dat ăştia gratuitate pe tren... Mi-e dor de tine, copilaş, îmi ia toată vlaga dorul de tine, nici să mă revolt nu pot, stau numai şi aştept să treacă timpul şi să te pup... Şi acuma dacă ţi-ai dat jos bărbuţa, eu cu ce mă mai joc? Ei, lasă că oi vedea eu...
Zilele care vin s-ar putea să se întâmple ceva frumos, adică să mă întâlnesc cu Mia! Am vorbit acu' o săptămână cu ea la telefon două ore şi jumătate, şi imediat ce-i scot firele (a avut accident de maşină şi a intrat cu capul în parbriz!...) a zis că mă sună... Mi-a spus nişte lucruri aşa de faine... Nu credeam că mă mai iubeşte, sau cel puţin nu credeam că mândria o va lăsa să-mi spună că mă iubeşte numai pe mine dintre toţi cei din jurul ei, că nu poate iubi pe altcineva. Pe de o parte mă simt prost, fiindcă toate lunile alea cu droguri, băutură şi bărbaţi cât cuprinde au fost din cauza mea. Însă n-am ştiut că prin toate astea încerca să mă uite, să scape de mine. Mă întreb cum de n-a reuşit, juca atât de bine rolul victoriei. Înseamnă că... mă iubeşte, şi asta (iar!) înseamnă că acum vă am pe amândoi. Datorită vouă trăiesc aşa cum sunt, la extreme, şi cunosc chinul şi fericirea, ştiu să râd şi ce gust au lacrimile... Mă gândeam, când vin la Oradea te iau cu mine aici, ce zici? Şi aşa o să o cunoşti şi pe Mia şi-o să vezi de ce o iubesc atât şi de ce însemna atât un inel... Dar acum nu mai contează inelul, acum o am pe ea...
Stau şi mă gândesc ce lucruri faine mi s-au întâmplat zilele astea. M-a sunat Mia, am luat examenele şi am vorbit cu iubitul meu! E aşa de frumoasă scrisoarea ta... A trebuit s-o citesc de câteva ori fiindcă-mi fugeau ochii pe rânduri, de parcă te-ai fi ascuns între ele şi eu trebuia să te găsesc. Mi-ai spus la telefon să mă liniştesc, dar tot mi-a fost frică în momentul în care am deschis scrisoarea... Mă simţeam atât de vie, fiecare părticică din mine vibra de parcă ai fi turnat energie între foi şi a intrat în mine... De fapt da, am luat toată energia pe care ai pus-o în cuvinte, am sorbit tot... Te simţeam lângă mine, te simt şi acum, numai că se întâmplă câteodată când mă gândesc la tine să... mă întâlnesc cu tine... Sună aiurea, dar cred că asta înseamnă că ne-am gândit unul la altul în acelaşi moment. Pe bune, mi se întâmplă să te ating cu gândul... Nu ştiu dacă tu crezi în telepatie, dar eu una pot face chestia asta cu mama... Adică e sigură comunicarea dintre noi şi aşa că... poate nu vorbesc prostii.
Nici nu ştiu ce să mai spun, şi aşa sunt numai aiureli. Nu pricep de ce mă tot învârt printre cuvinte şi de unde le scot... Tot ce vreau să-ţi spun e că te iubesc, că am nevoie de tine, mi-e dor de tine şi de abia aştept să te văd... Ştii, am ajuns să nu mai cred atât de mult în puterea cuvintelor de a exprima stările... Pentru că te iubesc mai mult decât cel mai curat “te iubesc” şi mi-e greu să-ţi spun “cum” şi “de ce” când suntem despărţiţi de, culmea, “casele” noastre... Când am plecat din Vamă mi-am dat seama de prostie, însă era mama... Locul meu era lângă tine, şi totuşi am mers în altă parte. Pentru că, deşi nu mai ştiam ce simţeai pentru mine, aş fi rămas lângă tine... Stau şi mă întreb oare când o să încetăm să mai plecăm unul de lângă celălalt... Când o să spunem “nu” la tot ce “trebuie” şi n-o să ne mai dăm drumul la mânuţe? Când o să începem să trăim şi pentru noi? Şi când am să mă cuibăresc lângă tine fără să-mi spun că peste o zi sau două am să mă uit speriată după tine şi tu..., tu n-ai să fii... Nu mai vreau aşa, nu mai vreau să las gândurile-vulturi să joace-n jurul meu ca ielele şi să-mi zbiere “uite, iubitul tău e în altă parte...”. M-am gândit de multe ori că noi ne-am născut ca împreună să amintim celor din jur că mai există iubire, nu numai surogate... Că există iubirea visată, sau nu, mai bine zis că fiecare o poate clădi împreună cu celălalt “eu”. M-am gândit că noi ne-am născut pentru iubire, un fel de mesageri ai unei Iubiri antice, mult prea curate, însă n-am îndrăznit să cred în asta. Tu sigur eşti un copil-floare, însă oricât aş vrea nu aş putea să cred şi despre mine asta, m-aş ridica prea sus şi nu merit... Înţelegi ce spun? De asta îţi şi spun, eşti de fapt singurul om căruia îi pot spune asta. Pentru că, dintre toţi, tu eşti singurul care nu mă faci nebună când spun că nimic nu are valoare în jur, decât iubirea... Vezi tu, la ei nu e sfântă, la ei nu e vie, la ei nu contează cel mai mult. Chiar şi mulţi dintre aşa-zişii hippioţi fac parte din ei... Se ascund după un concept, teoretizează foarte bine (deşi cu o logică neaparţinătoare de “subiect”), însă sunt atât de goi şi insensibili... Se pierd atât de repede în superficialitate şi se umplu de ei înşişi până devin caraghioşi... Apoi, o clipă, parcă îşi dau seama şi tresar, însă... le e frică să treacă dincolo... Mai toţi vorbesc de Doors şi “trăiesc” muzica. Rahat! Cum se termină caseta, se duce şi Morrisonu' ăla pe care îl acuză că le torturează personalitatea... Mi-am dat seama de atâtea lucruri, şi ştii ce, vorbeai de “revelaţie” şi te refereai la Horia. Ei bine, mie mi s-a părut un om tare fain Zoli, cel din Miercurea Ciuc, căruia îi căzuse ţeava în cap... Omul acela vibra de atâta bine... Pur şi simplu mă simţeam bine uitându-mă la el... Ori numai un om deosebit dă din el oricui... Ştii, mă bucur că am tăcut mai tot timpul ultima oară la mare, am putut să analizez mai toţi oamenii de acolo... Asta îmi place cel mai mult să fac, stau la pândă până reuşesc să-mi dau seama ce e cu celălalt, cât de cât. Şi când îmi dau seama de câte ceva mă bucur. Acuma e un lux, înainte însă era un flux, ca să zic aşa, şi chiar deveneam obsedantă pentru ceilalţi. Aveam un obicei, să-i spun Miei, imediat ce cunoşteam pe cineva, ce cred, şi apoi, în timp, verificam... Să-ţi mai spun că aveam dreptate? Aşa mă distram cu asta... Uneori ceilalţi credeau că n-am prea multe în cap din moment ce tac, şi mă priveau ca pe un obiect, un fel de “păpuşă” căreia îi cumperi de toate ca să o ai. Alteori se simţeau jenaţi şi îmi reproşau că aş putea măcar să zic ceva, acolo, cât să nu creadă că-s mută, sau chiar dacă discuţia nu se ridică la nivelul meu... Oricum, în faţă nu m-a înjurat nimeni!
Aşa că să nu-ţi faci griji când suntem undeva şi nu prea vorbesc. Nici nu-ţi închipui ce “diabolic” lucrează mintea mea atunci...
Doamne, cât am putut să scriu! Nici la admitere n-am avut ce spune aşa de “detaliat”, asta fiindcă tot e perioada examenelor. Să vezi ce fain e acuma în Craiova, numai hippioţi, care mai de care mai “bine”! De abia aştept să mă întâlnesc cu Mia şi să-i dăm pe ăştia peste cap... Nu m-am mai distrat de multă vreme aşa!
Te las. Nu gravid (ca Schwarzenogeiger, sau cum s-o fi scriind) şi nici de tot. Ai fi vrut tu să scapi de mine, dar ce să-i faci? De acum singur ţi-ai pus beleaua pe cap! Singur ai spus că vrei să fiu a ta pentru totdeauna, aşa că... Ştii că-s ascultătoare şi că dorinţa ta e lege pentru mine...
Vezi şi tu, dacă ai timp să-mi scrii, aştept. Dacă nu, atunci nu. Important e că ne-am regăsit, şi chiar ceva mai mult. Şi ia-ţi examenele pentru ca apoi să vin să te iau cu mine, da?
Te pup dulce şi... ai grijă de tine, puiul meu scump.
Ioana
(asta ca să-ţi omor cu sadism
speranţa că altcineva, şi nu eu,
te iubeşte...)

DOUĂZECI ŞI ŞASE

Iubitul meu copil,
De abia m-am întors de la gară; de acuma ştii că am pierdut trenul şi n-am să mai vin acum. Prima senzaţie a fost că am să cad acolo în gară uitându-mă la trenul care pornise sub ochii mei. Apoi m-am abţinut cu greu să nu înjur, şi mi-au dat lacrimile... Acum, ciudat, dar cred că aşa a fost cel mai bine pentru tine. Mi-am zis că e un semn, în sensul că nu ar fi fost bine să vin la tine (asta fiindcă nu am pierdut niciodată un tren). Mi-a deschis ochii “întâmplarea” asta, mi-am dat seama că de fapt te-am forţat să mă primeşti, şi am fost chiar nesimţită faţă de părinţii tăi. Însă numai când am vorbit cu tine am aflat că n-ai luat examenele alea două, îmi luasem bilet şi mi-am zis că două zile cât aş fi stat n-ar fi fost prea mult. Dar vezi ce egoistă am fost, m-am gândit numai la mine, la cât de mult voiam să te văd, nu mi-am dat seama că nu se cade să vin la tine, tot ce voiam era să te văd... Nu am făcut bine şi te rog să mă ierţi. Acum cel mai important e să iei examenele, promite-mi că ai să le iei, da? E mult mai bine aşa. Eu pot să mai aştept, deja am căpătat “experienţă” în domeniul ăsta, aşa că... După ce-ţi iei examenele mai vedem noi, ori vii tu direct aici, ori am să vin eu totuşi la tine câteva zile, şi apoi te-aş lua cu mine acasă, mai e până atunci.
Sunt tare obosită, însă nu pot să dorm, trebuie să îţi dau telefon, să iau banii înapoi pe bilet, şi destule alte chestii. Azi noapte n-am dormit decât trei ore şi înainte de asta nu am dormit acasă, au venit nişte prieteni vechi din Bucale şi am tot umblat prin cluburi şi alte chestii... Până la urmă voi reuşi, cred, să dorm şi eu noaptea ca tot omul...
Ştii, scrisoarea ta m-a făcut să-mi dau seama că noi n-am mai prea comunicat într-adevăr de câtăva vreme. Avem multe de vorbit, eu una am să-ţi spun atâtea lucruri. Să ştii că nimic din ce am spus şi ce o să spun eu despre tine nu-i o prostie. Tu eşti un om tare fain, şi ar trebui să-ţi intre bine în cap lucrul ăsta. Crede-mă, aici nu e vorba de dragoste oarbă (nici măcar ca în “povestirea” aia pe care a publicat-o Bucur în “Poveşti adevărate”, sau cum s-o fi numind revista respectivă), şi, lăsând modestia la o parte, mă pricep la oameni. Proastă nu-s şi văd lucrurile foarte clar. N-am spus că eşti perfect, că eşti bărbatul ideal (aşa ceva nici nu există, cel puţin aşa cred eu), însă mă doare să văd că îţi faci atâtea drame degeaba. E şi vina mea, în mod normal ar trebui să îţi dau încredere în tine, nu să te fac să o iei razna.
Asta e situaţia, deocamdată nu putem sta împreună tot timpul, însă putem să cultivăm în noi încrederea, siguranţa (nu a statului). Ce ne tot căcăm pe noi de frică, dacă te mai iubesc, dacă mă mai iubeşti, ba că eşti prea mult pentru mine, ba că nu mă meriţi. Doar nu suntem (chiar aşa de) tâmpiţi! Astea sunt aiureli şi nu are rost să ne chinuim singuri, ne e de ajuns distanţa. Şi apoi, peste toate gândurile negre, ştim amândoi că suntem la fel şi-n acelaşi timp ne completăm unul pe altul. Ce să-ţi spun? Da, suntem făcuţi unul pentru celălalt, de aici şi chinul, şi teama. Dacă viaţa asta de acum egală cu un sistem căcăcios e o curvă, nu înseamnă că noi suntem curvari. Poate că ea e pedofilă. La naiba, uită-te împrejur, uită-te şi mai departe, până la capătul lumii, şi spune-mi dacă ai mai văzut aşa o minune ca noi...
Dă la o parte voinţa de autodistrugere, gata, viaţa ta s-a schimbat, de acum sunt lângă tine, nu înţelegi? Şi am să fiu mereu, orice-ar fi. Tu crezi că eu nu m-am săturat, că n-am stat zile întregi ca un parazit, aşteptând să mor? Că nu mi-e lehamite de tot şi de toate, că tot caut şi nu găsesc nimic? Că nu mă simt ca un rahat fiindcă n-am făcut nimic cu mine, cu viaţa mea? Ce viaţa mea! Ăsta-i adevărul, singurul lucru pe care-l am aşa cum mi-am dorit eşti tu. În rest... ZERO. Sunt nulă, laşă, acum câţiva ani mă gândeam că la vârsta asta o să fiu deja plecată, o să stau în cocioaba pe care o tot visam (şi încă) împreună cu oamenii aceia minune, şi o să fiu departe... Da, aş putea să spun că am o justificare, nu i-am găsit încă, nu pe toţi, că de una singură nu pot... Dar nu-i de ajuns să vreau.
Te-am găsit însă pe tine, eşti prea eu, te simt aşa cum nu am simţit pe nimeni niciodată, eşti OMUL pe care l-am tot căutat... Noi nu avem o poveste de dragoste cu început şi sfârşit, ştii cum se spune, “a fost frumos, dar a trecut”. Nu. Noi nu stăm pe nisipuri mişcătoare (sau, vorba ta, mişculante), ce avem şi ce suntem e poate dincolo de puterea noastră de înţelegere. Vezi tu, suntem binecuvântaţi, fiindcă înainte de toate suntem prieteni. Şi spun prieteni, nu amici, nu cunoştinţe, nu doi oameni care îşi urmăresc interesele mai mult sau mai puţin comune. Da, suntem altfel. Poate că ne-am născut nu când am fi vrut, sau poate că da, tocmai ca să ne dăm seama de asta. Am putut vorbi întotdeauna deschis, am avut mereu încredere în NOI, iar dacă oamenii din jur nu au parte de o relaţie ca a noastră nu înseamnă că ni se pare nouă că suntem aşa, înseamnă că nu au ei tot ce trebuie ca să poată ajunge ca noi. Grecii vorbeau de oamenii aleşi, plăcuţi zeilor, şi care au acces la lucruri nebănuite de alţii. Poate că aveau dreptate. De fapt, aveau. N-a existat popor mai clarvăzător decât grecii, aşa că... Ei, totuşi, să nu exagerăm! Sau poate nu exagerăm deloc?
Aş fi vrut să-ţi spun lucrurile astea, să stau lângă tine, dar o să treacă repede timpul şi o să fim alături, doar noi, departe de “oamenii” care tot încearcă să ne fure, departe de gândurile negricioase...
Cât despre fetiţa aceea de care vorbeai, cum să-ţi spun? De ce te sperii, e cât se poate de normal să-ţi placă şi altcineva, eu nu sunt singura femeie din lume (Doamne fereşte!), şi dacă ţii la ea nu trebuie neapărat să însemne că nu mai ţii la mine. Vezi tu, de mici am fost învăţaţi că ori e albă, ori e neagră. Lucrurile nu stau însă aşa. E încă micuţă, însă poate că e un om în devenire, şi atunci am s-o iubesc şi eu. Ar fi anormal să n-o iubeşti dacă e un om frumos. Şi apoi, privind din alt unghi, eu nu am cum şi nici nu vreau să-ţi monopolizez sentimentele. Eu nu sunt regele (şi de o vreme recele) Nikolay I ot Scornicesci, şi nici (ge)statul vălăhesc. Nu am cum să fiu cu tine tot timpul, şi poate că în privinţa asta nu eşti atât de rezistent ca mine, ai nevoie de altcineva, ai nevoie de oameni, de ce îţi oferă ei... Înţelegi ce vreau să spun? Te iubesc şi n-are rost să mă opintesc de aşa ceva! Slavă (sau salivă, dacă vrei) Domnului, sunt destul de lucidă să-mi dau seama că atât timp cât nu sunt cu tine mereu nu pot să-ţi cer aberaţii. Şi apoi, eu sunt o fire independentă şi ştiu să preţuiesc lucrul ăsta şi când e vorba de ceilalţi, darmite când e vorba de tine. Tu contezi cel mai mult. Că nu iubeşti decât iubirea mea şi ce am să-ţi ofer, bine, dar te-ai gândit că poate asta sunt eu? Poate asta e tot ce am şi atunci asta sunt. Nu?
Scuză-mă că-ţi scriu atâta şi în halul ăsta (sunt chiar obosită), dar trebuie să-ţi vorbesc, şi acum asta e singura cale. Mă doare să te ştiu bulversat, sau chiar mai mult decât atât. Nu trebuie să-ţi mai baţi capul atât, crede-mă, nu are rost să-ţi faci rău. E adevărat, oamenii ca noi tind să analizeze lucrurile mult prea mult şi să depăşească normalul în privinţa stărilor prin care se trece de obicei.
Încă un lucru şi-apoi termin, îţi promit. N-am cum să o iau pe ocolişuri, aşa că am să-ţi spun direct. Ce tot te miorlăi atâta când e vorba de, cum să-i spun, bărbăţia ta! Dă-o-ncolo de treabă, eşti bun ca amant! Sincer. Şi n-am nevoie de experienţă ca sa-ţi spun asta. Te domină instinctele sexuale, bine, dar cine scapă de asta? Nu suntem sfinţi, suntem oameni, oamenii sunt suflet şi trup! Hai că te iau ca în clasa întâi. Când vom fi în ceruri, atunci n-o să mai avem nevoie să facem dragoste, sau mă rog, după caz, sex. Dar atâta timp cât locuim aici asta este ceva normal. Ce naibii, măi Doru! Eu să-ţi spun asta? Şi eu sunt la fel, ceilalţi sunt la fel... Că la unii energia sexuală e mai puternică, e firesc, însă nu e ceva degradant. La urma-urmei, în unele cazuri poate fi chiar înălţător. Iar chestia cu “masturbontul” e simpatică. Chiar, la voi nu se zice labagiu? Sau nu-ţi place cum sună şi ai schimbat denumirea? Acuma, lăsând gluma la o parte, asta este intimitatea ta, sau a noastră, o faci şi gata, ce mare brânză! Nu tu trebuie să te simţi penibil, mie îmi revine “onoarea”. Ar trebui să fiu lângă tine tot timpul, şi-atunci... aş vrea eu să pot fi lângă tine tot timpul! Nu ştiu ce să zic, aş avea ceva în cap, dar asta chiar că nu pot să scriu, nu vreau să interpretezi greşit. Lasă că o să vorbim noi. Trebuie să vorbim, sunt destule lucruri pe care nu ţi le-am spus, şi cu siguranţă că e valabil şi pentru tine. Trebuie să ne spunem tot, nu contează cum sună, numai aşa ne putem ajuta. Dacă ţinem în noi şi izbucnim, atunci nu mai înţelegem nimic.
Să-ţi iei examenele! Şi să ştii că sunt acolo cu tine, chiar dacă nu mă vezi, sunt lângă tine. Te pup.
Ioana
P.S.: Spune-le şi alor tăi că-mi cer scuze, n-a fost frumos din partea mea să zic că vin şi apoi să mă “răzgândesc”. Te rog.
A! Şi în legătură cu “tehnicile” tale rafinate, poate îmi arăţi şi mie, nu de alta, dar (scuză-mă) eu prin parcuri am dat numai de labagii ordinari... Şi cine ştie? Poate te ajut să atingi culmi nebănuite! Tot eu sunt.
Ce-aş vrea să te pup!

DOUĂZECI ŞI ŞAPTE

Nu ştiu, uite, nu ştiu, însă acum te simt mult mai aproape, şi ceva cald şi liniştit îmi spune că... n-am să te pierd niciodată, că de fapt n-ai să fugi de mine, că acum nu fugi de mine, ci într-o parte a noastră pe care n-o cunoaştem.
E ciudat, îmi spui că nu mă iubeşti, însă îmi dai atâta iubire cum n-am primit nicicând. Şi nu ştiu ce să fac: să te cred, sau să am curajul de a-ţi spune că te minţi? Cine ştie cum stau lucrurile cu adevărat? Poate că nu cunoşti decât o primă fază a iubirii, despre care spuneai că s-a terminat. Să-ţi spun că nu e totul? M-ai crede? Atât de mult speram ca alături de mine să te eliberezi şi să poţi merge mai departe, să putem trece prin atâtea ÎMPREUNĂ. Dar tu, copilul meu, te înspăimânţi şi vrei să mă alungi de parcă n-ar exista continuare. Credeam că ne putem clădi iubirea cum vrem, că ne putem da libertate unul altuia, şi-n acelaşi timp vom fi legaţi, dincolo de normal, de ce ni se spune, de ce credem că simţim.
Venisem la tine să te iubesc cu totul, să încerc să-mi las fiinţa acolo, să-ţi spun că... Atâta visasem la ziua când o să te văd, nici nu mai ştiam a deosebi visul de tine... Mi te-au furat, de ce oare n-am învăţat să strălucesc?
Spune-mi tu ce să fac, te rog, spune-mi. Să mă prefac în ei, dar cum? Cum să cunosc iar zborul? Nu vreau să mă pierd, înţelegi, nu mai iubesc chinul, spune-mi cum faci tu de scapi de el, m-am săturat să tot cad, să mă tot doară.
Mă simţeam atât de grea şi obosită înainte să vin la tine. Asta fiindcă am auzit numai veşti “bune” de la toţi oamenii la care ţineam. Eram un cerc al morţilor, toţi obosiţi de a mai întreba “de ce”... Ţi-aş fi spus toate astea, dar nici nu-i cunoşti, şi nici eu nu cred că aş mai fi suportat să-mi aduc aminte, nu acolo lângă tine... Chiar, nu ţi-ai dat seama că am fost aproape moartă, cufundată într-o noapte cenuşie pe care nu ştiu de unde am luat-o sau cine mi s-a dăruit cu tot cu ea?... Să-ţi fi spus, să-ţi fi spus că erai singura lacrimă dulce de pe buzele-mi uscate de atâta tăcere... Ce înseamnă “prea târziu”? N-am înţeles asta niciodată. Ploaie mută de copii schingiuiţi şi palme umede de-atâta oţet turnat peste răni... If I could be who you wanted all the time ...
Naşti atâta iubire-n mine, departe, departe, dorul de tine e atât de singur şi plâns, se leagănă, ca un copil părăsit de mamă, încercând să se iubească şi pentru ea... Poate-o să mă laşi să-mi sprijin capul obosit de fruntea ta şi să-ncerc să zâmbesc iarăşi... La ce m-am născut aşa, fără de oameni, fără de tine? Sau poate că n-ai să pleci de tot. Poate că ai să-mi zâmbeşti din când în când, măcar în treacăt, ca unui pumn de pământ roşu.
Îmi pare rău pentru ai mei. Dacă n-ar fi aici cu mine, n-ar mai trebui să mă prefac vie, atâta de greu mi-e să joc roluri ce nu-mi aparţin! Dacă ar fi să mor şi aş putea să-mi aleg singură naşterea, sau nu. Soare. M-am tot rugat săptămâna trecută de el să nu mă uite. De ce nu ştiu să spreciez dragostea lor, e oare chiar atât de falsă, de ce nu-şi dau seama... Dar cine papucii mei sunt eu de văd lucrurile aşa?
N-am să plec. Iartă-mă, dar, ţi-am mai spus, te iubesc. Cred că mă înţelegi. Mai ţii minte ce mi-ai spus atunci, cu Laura? Că nici nu contează dacă ea ţine la tine. Aşa că nu îmi cere să te mint, să mă mint, asta e. Şi vreau să-mi mai cer iertare în două privinţe. Mai întâi că te fac să simţi răutate în preajma mea, că nu sunt aşa cum ai vrea să fiu (sau, mă rog, pune şi tu totul la trecut), că nu am ochi senini, că nu-s faină... Că nu-mi place Type O Negative, de asta chiar că nu-mi cer iertare, mai ales că n-am înţeles de ce te-ai supărat din atâta lucru. Şi-apoi să cer iertare pentru timpul pe care ţi l-am irosit şi pentru repulsia pe care ţi-o provocam, mai ales noaptea. Pe bune, cred că te simţeai foarte nasol cu mine, când tu ai atâtea tipe faine în jur. Nu-mi cer iertare pentru cum arăt, ci pentru faptul că nu-mi dădeam seama că-ţi provocam scârbă. Iartă-mă, te rog, dacă ai şti ce aiurea mă simt că nu mi-am dat seama! Mai bine că mi-ai spus fiindcă, sincer, nu realizam. Mai ales că aproape toţi prietenii mei mi-au spus că prima dată s-au îndreptat spre mine fiindcă îi atrăgeam fizic, şi numai după aceea descopereau că am şi idei faine. Într-un fel mă obişnuisem cu ideea că sunt aşa cum ziceau ei, cică am o frumuseţe aparte, la dracu', ei ştiau ce zic... Mă obişnuisem cu ideea şi nu-mi dădeam seama că se poate întâmpla şi altfel, ştii? Oricum...
Poate că, la urma urmei, sunt toate nişte aiureli, zbateri de aripi rupte şi nevăzute, neauzite, nesimţite, decât de mine, sau nici măcar. Poate că din atâta dorinţă de iubire mă amăgesc mereu... Ce naivă pot să fiu, mai copil decât mi-aş fi închipuit!
Peste toate însă, ştiu un lucru: nimeni nu mi-a dăruit vreodată ce-mi dai tu, sau să mă fi ajutat aşa cum faci tu, să fi făcut atâtea pentru mine... Mă bucură că suntem acelaşi fel de OM, că te-am găsit, şi dacă e adevărat ce-ai spus, că te-am făcut să iubeşti, chiar dacă spui că s-a terminat. Aş putea, din experienţă, să-ţi zic că nu s-a terminat deloc, că e doar începutul chinului-iubire pe care-l port, că ţi-am dat altfelul pe care nu îl ştiai... Dar poate că nu. Ai fi primul om care nu m-ar simţi ca pe o obsesie, şi ar fi tare bine să te poţi debarasa de mine. Sau poate că n-ar fi bine, nici eu nu-s prea sigură. Ştii de ce? Pentru că mi s-a spus că am rămas ca o obsesie, însă una binefăcătoare, în sensul că nu i-am lăsat să moară, că n-au putut atâta timp cât eu eram în ei... Cine ştie... La urma urmei...”You do it to yourself...” . E tare fain Radioheadu' ăsta!
Mi-e dor de tine, tare dor, de parcă aş mai putea deosebi dorul de tine de starea mea normală... Ştii, acum simt că-ţi pot spune multe, oricum nu te mai ating. Înainte mi-era teamă că ai să te sperii de nebunia din mine. Ţi-am zis, de data asta venisem să-ţi dau şi nebunia din mine, tu nu cunoşti decât liniştea, dar poate că e mai bine aşa... M-ar fi durut mult mai mult să te văd cum faci ochii mari, şi să-mi spui şi tu că nu-s sănătoasă... Deşi aş fi fost curioasă să fi văzut cum ai fi reacţionat să mă vezi altfel. Oare ai fi înţeles? Oare ai fi înţeles dacă aş fi vrut să... nu mai contează.
The important thing is that we'll both be O.K. And, since you like writing bilingual, I'll go on like this. About those poems you wrote, I don't think they could really be called poetry, they're you .
Gata cu engleza, nu de alta, dar poate că nu-s aşa de bună la urma urmei, deşi... asta ar însemna că nu-s bună chiar la nimic. Nu-i nimic, nu-s singurul parazit. Şi apoi, dacă n-ar fi proştii ca mine, atunci cum s-ar mai putea deosebi deşteptăciunea?
Ce zici, reuşeşti să vii pe la mine? Nu de alta, dar am o obsesie, am impresia că nici de data asta nu prea ne-am dat drumul, eu cel puţin ştiu sigur că nu. Tot am impresia că sunt lucruri pe care noi nu le-am discutat niciodată, şi mă doare. Oare am pus între noi diferenţa de sex? Înseamnă că am fost (sau suntem) amândoi nişte gogomani. Chiar, vii? S-ar putea să-mi dea tata nişte bani mai mulţi, şi atunci te-aş duce să vezi şi locurile mai faine de pe-aici. Nici prin oraşul vechi nu te-am dus... Asta mă enervează aici, fără bani nu prea poţi face nimic, dacă îi ai însă şi ştii pe ce să-i dai, poţi să te simţi bine.
Nici nu ştiu dacă ţi-au aprobat examenul. Trebuie. Aşa, dai la anu' undeva să-ţi placă, şi ar fi bine. Mă bucur că-ţi place ceva. Eu una nu am chef de nimic. Adică, îmi dau seama că facultatea asta m-a ajutat, şi sunt conştientă că dacă merg mai departe câştig ceva, însă nu ştiu... Degeaba, eu tot nu aparţin vreunui loc... mă întreb unde m-aş putea simţi acasă.
Când am venit de la tine n-am mai mers nicăieri, a avut întârziere trenul. De fapt, cred că o să mai rup din legăturile de pe aici. Şi aşa, cu sau fără ei totuna e.
Vezi poate totuşi reuşeşti să vii. O să-l chemăm şi pe Vlad... Ar fi fain. Noemi şi-a găsit loc în cămin. Stau patru în cameră. Acum a plecat la Braşov. Hai să-ţi zic ceva frumos. Se căsătoresc! Nu oficial. Ceva la biserică, sau chiar fără “aprobare” din partea cuiva. Pe asta chiar că n-o ştiai, trebuie să recunoşti!
Sper să nu te superi că ţi-am scris. Mai “lecturezi” şi tu ceva. Nu că m-aş putea compara cu ceilalţi corespondenţi ai tăi, dar...
Ioana
4.10.1999
P.S.: Eu cică am început şcoala; nu-i nici un orar, nici ce materii am anul ăsta nu ştiu... Şomez şi-mi convine!

DOUĂZECI ŞI OPT

Nu mai ştiu nimic de tine... Ce prostie, chiar nimic, nici măcar dacă ţi-ai luat examenul. Chiar aşa de supărat eşti pe mine, de nu vrei nici măcar să-mi vorbeşti?
Am scos fotografiile, mi se par tare drăguţe. Şi, bineînţeles, cu ocazia asta, m-am jucat puţin...
Nu mai am cuvinte...
M-ar ajuta tare mult dacă ai veni pe aici. Sunt foarte dezorientată şi am nevoie de tine.
Ioana
20.10.'99

DOUĂZECI ŞI NOUĂ

3.11.1999
E Soare, e soare, iubitul meu copil! Deşi eşti departe, soarele tău a rămas în mine şi acum; şi râd şi plâng. Ciudat se mai întâmplă lucrurile cu noi şi nouă. Dacă aş putea să mă mai controlez... Îmi pare rău pentru seara aceea la aşa-zisul “concert” (mai mare porcărie nici că am mai văzut, şi nici măcar n-am putut să îmi bat joc de Cotăbliţă şi Lori la Bust Groasa fiindcă Miei îi plac...). Dar nu la asta mă refeream. Da, la un moment dat eram supărată pe tine. Deşi (poate ţi-am mai spus) mi se pare extraordinar că-ţi poţi controla ce simţi, dar când e vorba de noi doi îmi vine să-ţi iau “seninătatea” şi să ţi-o vâr undeva! De “calmul” de genul ăsta mi-e frică. Nu ţi-am spus (cred), dar acum doi ani am făcut gastrită dintr-o cauză asemănătoare. Am ţinut în mine până au început crizele de stomac şi de... isterie. Serios! Acum râd, dar eu am un trecut foarte bogat în domeniul ăsta. Numai Mia a tras câteva sperieturi din cauza asta. Şi apoi, pe lângă faptul că ţii în tine, mi-e teamă că în ritmul ăsta ajungem să vorbim numai prostii. Nu că ar conta, oricum atâta timp cât vorbim, şi atât timp cât vorbim noi, nu pot fi numai prostii. Spune tu dacă sunt egocentrică, însă dacă nu-mi spui mie despre “partea cealaltă”, dacă nu vorbeşti cu mine despre tot ce-ţi vine în cap, atunci cu cine?
Sunt dură cu tine? Iartă-mă. Iartă-mă. Dacă ai ştii ce om tremurând se ascunde uneori într-un colţ de duritate... N-am vrut, dar nu m-am putut stăpâni. Adevărul e că nu ştiu să iubesc, nu ştiu cât şi cum, când şi unde şi aşa mai departe. E o aiureală, însă uneori mă supăr pe tine fiindcă te iubesc prea mult. Cum să-ţi zic? Nu mă supăr pe persoana ta în sensul că nu ai merita iubirea mea, ci mă supăr pe tine fiindcă tu mă faci să te iubesc atât. Cum se spune? Mă scoţi din minţi. De fapt, ai observat. Eu ţi-am tot zis că sunt nebună... Asta e, vezi! Am iubit şi înainte de tine, dar ştiam întotdeauna ce fac, eram stăpână pe situaţie, ori acum... Nu ştiu cum naiba faci că mă răscoleşti toată, practic nu mai am nimic numai al meu, n-am nici o parte din mine care să nu-ţi aparţină şi ţie... Păcatul meu e că îţi cer prea mult, poate chiar totul, şi nu e corect, mai ales că nici eu nu cred să dau totul. Cel puţin nu tot timpul.
M-am tot gândit zilele astea dacă să-ţi spun sau nu ce a fost cu mine atunci, de ce m-am supărat. Şi fiindcă de abia acum am primit scrisoarea ta în care pomeneai de sinceritate, o să-i dau drumul. Ţi-am spus şi atunci că e o tâmpenie, dar acum o să te convingi şi singur. Tâmpenie sau nu, pe mine m-a costat o seară. Problema mea era că te vedeam îndepărtându-te. Nu numai că te-ai purtat foarte ciudat cu mine, aveam mereu impresia că ţi-aş face un bine dacă aş pleca, că eram în plus. Era ca şi cum nu existam pentru tine. Din când în când îţi mai aduceai aminte de mine, dar oricum, mă simţeam ca o străină pentru tine. Şi atunci m-am supărat. Mai întâi pe mine, mă gândeam că aşa o proastă n-a mai existat, de ce încercam să-ţi dau când tu nu aveai nevoie de nimic dinspre mine. Apoi iar pe mine, pentru că iubeam un om căruia îi eram indiferentă, şi pe tine, fiindcă te iubeam. Asta e. Cu toate astea însă, pe cuvânt că n-a fost nimic intenţionat în faptul că ne-am pierdut unii de alţii. Nu dinspre partea noastră. Acum nu ştiu ce o fi avut Dan în cap de te-a dus în altă parte, şi nici nu mai contează. Eu nici nu prea ştiu ce-a fost. Ştiu doar că după ce am ieşit de la “Cornişa”, voi aţi luat-o înainte, eu am rămas să-mi aprind o ţigară, şi apoi nu v-am mai văzut. Am rămas blocată la început, mi-am zis că oricât ai vrea tu să scapi de mine, nu ai fi chiar atât de... A venit însă Mia şi mi-a zis de Dragoş. Şi cum Dragoş e febleţea mea de acum doi ani şi ceva, am rămas puţin cu el, i-am cerut o ţigară, şi apoi am venit spre “Cafe Dali”. Pauză. De acolo a început “distracţia”. Poate că te-ai supărat pe mine, dar pe cuvânt că n-a fost vina mea, n-am făcut nimic intenţionat.
Şi apoi, m-am speriat rău de tot, mă gândeam că te-ai supărat tare şi te duci să bei... Dar ce tot vorbesc? Nu contează acum. M-am liniştit când te-am văzut, vorba aceea, întreg.
E Alice in Chains “Unplugged” la MTV. Tocmai am avut o discuţie cu mama, nu prea drăguţă, şi cu toate astea m-a bufnit râsul. Ai mei s-au supărat pe mine, fiindcă te-am ţinut numai în dormitor şi că nu i-am băgat în seamă cât ai stat aici. Că adică, de culcat te culcai cu mine, măcar zece minute să fi stat şi cu ei. Şi vina e a mea că, dracu' să mă ia, cică lor le era frică să intre peste noi în cameră să nu ne găsească nu ştiu cum. Cu alte cuvinte, am făcut sex tot timpul; eu te-am adus aici ca să facem sex, sau nu ştiu ce naiba a vrut maică-mea să zică. Oricum, mi-a trântit o chestie de genul că mâine-poimâine o să vin la ei cu burta la gură, şi asta, vezi Doamne, fiindcă nu am “socializat” cu ei! M-am cam enervat. Era să-i zic că atunci când o să facem sex tot timpul o să am starea să stau cu ei mai mult, dar că deocamdată prefer să mă culc cu tine, îmi face mai multă plăcere... m-am gândit însă că aş fi prea dură. Dacă o să înceapă un conflict la mine-n familie, n-o să fie de la mine, aşa că... am tăcut şi am luat-o diplomatic. Ţi-am zis că au ai mei ceva cu mine. Că mă comport de parcă nu aş fi copilul lor, că nu-i spun mamei tot... La naiba, merg pe 21 de ani, ce ar vrea să-i zic? Dacă mai abordează subiectul ăsta, o să-i spun că mă satisfaci, să stea liniştiţi, că fata lor e mulţumită. Scuză-mă, uite, vorbesc numai prostii, dar chiar că m-a enervat. Şi totul a pornit de la Noemi şi Vlad, au fost mai devreme pe aici. Maică-mea cu comparaţiile ei stupide. Rahat! Atât de rău îmi pare că vorbesc aşa despre mama, şi mai ales că îţi împui ţie capul, dar nu mi-a prins deloc bine... Mai ales că băusem vodcă şi ţuică... Aşa că, data viitoare când vii, o să te pun pe capul alor mei... Egoistă, aşa m-a făcut. Cică acaparez tot, te-am ţinut numai pentru mine... Dar tu eşti al meu, nu al lor, şi apoi, te văd două-trei zile la nu ştiu cât timp... Închei subiectul.
Hai să fugim în munţi. Aşa un drac împieliţat am devenit peste noapte? Ai mei într-o parte, Mia cu reproşurile pe alta... Bine măcar că am aflat că arăt bine, că am cur “mişto” şi râd frumos!!? Asta, cu ce a zis mama, mă fac o curvă pe cinste. Îmi pare rău, atât de rău... poate că-s rea, egoistă, dură... Ai avut dreptate. Ştii, eu sunt obişnuită să dau în mine, şi atunci uitasem că de fapt tu eşti alt om, că nu aveam dreptul să te rănesc... Loveam în tine la fel cum loveam şi în mine... Trebuia să mă rănesc şi-n tine. Eram sigură că nu mă mai iubeai, şi atunci gândeam că o să dau doar în Ioana din tine, nu şi-n Doru. Fără sens... fără sens... Oare înţelegi ce vreau să spun? De asta nu ţi-am zis nimic în seara aia. Mi-a fost teamă că n-ai să înţelegi şi ai să pleci de lângă mine... Dintre toţi, nu tu. Prefer să tac dar să te ştiu lângă mine. De teama asta era vorba...
Lui Vlad îi e dor de tine. Mă tot întreabă: ce-o fi făcând Doru acum? Şi stă pe gânduri... de parcă aş fi eu. Mi-a zis că de “rebellion” să mergem la 2Mai, să luăm un purceluş şi să-l “prăjim”. I-am spus că da, nici o problemă. Şi el apoi: “dar vrea şi Doru să vină la mare cu noi?” Chiar, vrei să fim împreună de Anul Nou? De fapt, mă întreb dacă mai vrei să fim împreună oricum, după cum m-am purtat cu tine... Uite, nu ştiu. Dacă-ţi spun că pentru că te iubesc (scuză “că”-urile, dar e miezul nopţii...), mă crezi? Tu ştii că te iubesc? Serios, ştii? Sau mai bine zis ţi-am dat vreodată măcar un pic de iubire, ai simţit vreodată câtă nevoie am de tine? Mi-e teamă că toată iubirea asta a mea se rezumă doar la vorbe. Că nu ţi-am dăruit nimic bun niciodată, şi în schimb am cerut atâtea de la tine... Iartă-mă, te rog. Tu eşti visul meu cel mai frumos, oare de ce te lovesc? Ştii, mă gândeam că eşti atât de bun cu mine, cred că eşti prinţul pe care-l visam când eram copilă. Am şi uitat cum era atunci... Nu mai ţin minte când am visat frumos ultima oară... Probabil când răutatea a început să-şi facă sălaş în mine... Şi visele fug de mine. Tu de ce rămâi, când îţi fac atâta rău? Copilule... ce inimă pot avea să dau în tine şi-n acelaşi timp să te iubesc atât de mult? Îmi pare rău pentru seara aia, şi pentru altele când probabil nu ai mai zis nimic, n-am vrut să te fac să suferi... Oare ce tot zic? Poate că nu merit să mă ierţi.
Mi-e dor de tine. Din clipa în care a plecat trenul mi s-a făcut dor de ochii tăi, de zâmbetul tău, de mâinile tale, de... tot copilul meu. Oare o să apuc o zi în care să nu-mi fie dor de tine? Dar poate că nu ai suporta să trăieşti cu mine tot timpul... Oricum n-am avea unde. Mă gândeam cum ar fi însă să stăm undeva fără părinţi, să fim doar noi...
Mi s-a făcut somn. Or să treacă toate relele. Să ai grijă de tine, iubirea mea, dacă nu pentru tine, atunci pentru mine. Să bei dimineaţa pe stomacul gol pălincă, şi în câteva săptămâni nu mai ai probleme cu stomacul. Poate cu greutatea, ştii, pofta de mâncare... Ai grijă singurel de tine, n-ai zis tu că eşti un copil mare? De asta te-am lăsat să pleci, altfel nu-ţi dădeam drumul...
Ioana
P.S.: Le-ai plăcut colegelor de cameră şi de cămin ale lui Noemi. Mi-au zis să te mai duc pe-acolo când mai vii prin Craiova.
P.S.2: Dacă-ţi scriu prea mult, spune-mi şi am să mă scurtez pe viitor. O.K.?

TREIZECI

În ultimul timp am un vis; mereu acelaşi, chinuitor de bun, de lin... Mâinile tale albe, albe, ţi le sărut... Îmi ard buzele, dar nu-mi pot dezlipi gura de palmele tale... Iar tu, pe tine nu te văd în vis, numai mâinile tale, şi mă laşi, mă laşi să te sorb... Oare înseamnă ceva? Poate că da, sau poate e dorul de tine ivit în vis... Nu cred că am visat vreodată aşa de frumos... Ciudat, însă de fiecare dată după ce mă trezeam, încă simţeam gustul degetelor tale, dulce şi-n acelaşi timp mirosind a tutun... Ştii cât de mult îmi place să-mi miros degetele după ce fumez? Nu mă opresc, nu mă satur de gustul tău, întotdeauna m-am trezit înainte să mă opresc. Eşti atât de bun...
Doru, cred că, de fapt nu, sigur asta e, m-am îndrăgostit de tine. Poţi să râzi. Şi eu râd. Te iubesc aşa cum te-am iubit întotdeauna, însă acum te simt şi altfel. Mai întâi e un sentiment ciudat, tot mă gândesc că o să mi te fure cineva, şi apoi... Ce mi-ai făcut? Ce te-am lăsat să-mi faci? Se întâmplă să simt cum intri în mine, închid ochii şi te văd deasupra mea... Îmi place şi nu, în acelaşi timp. Să-ţi mai spun că te chem? Îţi tot şoptesc numele, aş vrea să te aud cum îmi spui “mai încet”, să te simt... Voiam de mult să-ţi spun ceva. De fapt, să-ţi mulţumesc pentru că ai fost răbdător şi ai avut grijă de mine. Bine, şi acum eşti la fel, însă atunci, la început, nici nu ştii cât de bine m-am simţit că nu m-ai forţat. Peste un bărbat mai înţelegător, sincer, nu cred să fi putut da. Adevărul e că mi-a fost frică. Dar ştii care era lucrul cel mai înspăimântător? Nu durerea, ci posibilitatea de a nu ne fi potrivit. Poate e aiurea, îmi spuneai că ţi-am dat atâtea (eu nici acum nu pricep ce, dar dacă tu zici, fie); în prima zi când ne-am întâlnit în mai, mi-am dat seama că nu era totul. Nu ştiu cum sună, dar adevărul e că simţeam nevoia să mă dăruiesc ţie, voiam ca tu să mă faci femeie. De ce-ţi spun toate astea? De ce nu? În fond, tu eşti cauza stărilor mele. Aşa-i că-s îndrăgostită de tine?
Vreau să-ţi mai mulţumesc pentru un lucru. Eşti atât de tandru cu mine, şi aşa fain faci lucruri pentru mine... E aşa de frumos când facem dragoste... Să ştii că nu am înnebunit, însă mi-am dat seama cât de multe ai făcut tu pentru mine (şi) în privinţa asta. În general, femeile din jurul meu se tot plâng de bărbaţii lor... Dar tu, tu... Oare cum aş putea să-ţi mulţumesc?
Uite, nu ştiu ce m-a apucat de ţi-am scris toate astea. Sper să nu te sperii. De fapt, eu altceva am vrut să-ţi spun. Promiţi să nu te superi pe mine? Te rog... În Arad e un om, nu-l cunosc decât din scrisori, dar se pare că e tare frumos. Numai că i s-a întâmplat ceva urât, nu vrea să spună prea multe, şi acum omul ăla are nevoie de viaţă. I-am spus că dacă trece prin Oradea să te sune, ai să fii acolo şi pentru el. Aşa-i că n-ai să-i întorci spatele lui Dan? Nu ştiu dacă o să te caute vreodată, nu-mi dau seama cât de orgolios e, dar oricum... te rog, nu te supăra pe mine. De asta am vrut iniţial să-ţi scriu acum, că a ieşit o harababură, nici eu nu mai ştiu cum. Aşa că dacă o să primeşti telefon de la un om, şi-o să te roage să vorbeşti cu el, e vina mea. M-am gândit că la Oradea ajunge în maximum două ore, şi apoi dacă vorbeşte cu tine e ca şi cum aş fi eu acolo. Nu suntem noi unul şi acelaşi?
Te pup.
Ioana

TREIZECI ŞI UNU

Nu-mi înălţa coloane de bazalt
Pe-a mea rază de iubire
Risipi-se-va şi atunci cine, spune-mi,
Cine îţi va mai săruta curgătorul nisip
În urma paşilor tăi de gheaţă
Ce se depărtează de ai mei?

Dacă tot nu te văd îngăduie cântecului
Să-l ţin din nou la urechea ta
Flăcările mâinilor alintându-te
Să-ţi şteargă memoria clipelor
Când mă întrebai şi nu ştiam să-ţi răspund
Cât a rămas tăinuit din ce căutam
şi cât de mult a iubit soarele luna!
Degeaba îmi arunci bulgări de gheaţă, până la mine se prefac în flori. Imunitatea de care vorbeai e pentru mine un strigăt după ajutor, disperat, cel mai crunt, fiindcă vine de la omul pe care l-am căutat printre lacrimi din copilărie... Un copil cu care să mă joc fără ca unul dintre noi doi să rămână în spate, un om căruia să nu-i îngheţe privirea undeva între el şi mine, un om care să nu mă acuze când mă pierd... Tu însă îmi spui că nu eşti nimic din toate astea, şi nici n-ai fost vreodată, pentru mine sau pentru altcineva. Nimic. Ieşi din tine, aşează-te lângă fiinţa asta care-ţi scrie, nu lângă o femeie, lângă o persoană; nu, lângă un alt suflet. Puteam să nu am nume şi atunci, cine ştie, ar fi fost mai bine... Nu mai e nimeni, nu e nimic în afară de... Ioana. În momentul ăsta nu sunt decât frântură, cuvânt, aşa cum eram şi înainte să ne fi văzut. Nu sunt decât o scrisoare, dar şi atunci eram la fel; îmi spuneai însă, nu te ascundeai de mine... Vino printre rândurile astea şi lasă-mă să-ţi arăt cum din nimic ies atâtea visuri.
Hai să-ţi spun o poveste. Nu mai ştie nimeni cum, dar s-a întâmplat odată că am primit o scrisoare dintr-un colţ de lume asupra căruia nu mă oprisem vreodată. Mirare: oare cum sunt oamenii pe acolo? Nu ştiu nici în ziua de azi, bănuiesc doar, însă dacă toţi ar fi ca Doru, fiindcă de la el era scrisoarea, ar însemna să iubesc un oraş întreg. Dar să nu deviez. Să-ţi spun de ce îl iubesc eu pe Doru şi de ce l-am iubit de atunci, demult... Da, spunea că nu-l interesează ce-i în jur, că lucrurile nu au nici o valoare, că oamenii-s falşi şi nu are rost să te consumi pentru ei, să-i iei în serios nici atât, de femei nu mai zic, să nu audă că altfel... toate curve, oricum. Peste toate aşternea însă o tăcere. L-am întrebat ce e şi mi-a zis că o aşteaptă. Nu ştia cine e şi când o să vină, dacă va veni... A fost singurul om care a avut puterea să spună că iubeşte un suflet pe care îl simţea doar, undeva în dorinţă... Atâta nevoie de dăruire nu mai văzusem... M-am mirat, credeam că aşa ceva numai eu pot scoate, mă obişnuisem, da, eram nebună pentru ei, dar ce mai conta, găsisem un om ca mine... N-am să pot spune niciodată cuiva ce mi-a dat Doru, fiindcă sunt toate mai presus de cuvinte, de nume... Sunt toate în mine însă... Eu cu el am crescut...
Ştiu că înţelegi ce vreau să spun. Prin aşa ceva am mai trecut. Şi tu şi eu, şi amândoi credeam de fiecare dată că era sfârşitul, că ne-am fi putut cufunda în nepăsare, că nu avem nimic de dăruit, goi, goi... Tu chiar crezi că eu nu ştiu? De ce-ţi spun că n-ai să poţi? Ştii la fel de bine ca şi mine că suntem la fel, ştii doar... Simt cum îţi sufoci durerea. Pare totul atât de uşor, dar vezi tu, copilule, eu îţi ştiu şi chinul.
Pune blestemul asupra mea, dă-mi tot negrul din tine, nu-ţi aparţine, e vina mea, e păcatul meu că exist şi ţi-am furat Timpul. De ce dai în tine când eu sunt vinovată? Tu nu eşti aşa.
Iartă-mă. E totul fiindcă te iubesc prea mult, aşa ai zis. Te rog, iartă-mă. Nu mi-am dat seama că iubirea mea îţi face rău. Dar, vezi tu, nu pot să nu te iubesc. Tu mi-ai dat din tine ori de câte ori strigam că nu mai am nimic înăuntru, acum ce e în mine îţi aparţine de fapt. Nu-mi spune că-s nebună. Nu sunt. Şi nu eşti rău. Gândeşte-te numai: ce am în mine e din fiinţa ta, tu-mi spui că-s om bun, aşa că... fă şi tu o deducţie logică. Eşti încăpăţânat, nu rău. O ţii pe a ta, şi sunt sigură că deşi în momentul ăsta gândeşti ca mine, nu vei recunoaşte. Nu am cum să nu te iubesc. Chiar dacă îmi spui că nu-ţi pasă de mine. Habar nu am ce însemni tu pentru ceilalţi, eu însă te iubesc până la Dumnezeu şi înapoi. Pentru mine eşti omul cel mai frumos. Ştii doar că “frumos” înseamnă extrem de fapt. Aşa suntem noi, “nebunii”, alunecăm jos de tot fiindcă numai noi putem rezista. Şi de ce? Ne avem unii pe alţii. Noi ne avem unul pe altul. Atât timp am tras unul de celălalt, spuneai că împreună o să reuşim să trecem peste toate. Şi acum nu mă laşi nici să stau lângă tine. Ce ţi-am făcut să nu mă poţi ierta? E din cauza ultimei mele scrisori? Iartă-mă, nu mai zic nimic. Numai că nu mi s-a părut deplasat să am nevoie de tine şi fizic. Te iubesc, pur şi simplu te iubesc în întregime. Iartă-mă. Vezi ce proastă sunt? De fapt, ţi-am spus că iubirea mea e haotică. Nu vreau să ai aversiune în privinţa femeilor din cauza mea. La urma-urmei, nici nu sunt femeie, am doar 20 de ani... Îmi pare rău. N-am să mai spun nimic. Consideră că nici n-a existat scrisoarea aia şi, de fapt, nimic fizic între noi, ce vrei tu. Eu tot ce ştiu e că nu vreau să te pierd şi că nu te pot lăsa să continui aşa cu tine însuţi. Prietenii au încredere unul în celălalt, eu aşa ştiu, că trec prin toate ÎMPREUNĂ. Ia-mă şi pe mine, n-ai zis tu că fac parte dintre prietenii tăi?
Nu ştiu cum să-ţi spun, să înţelegi că eu chiar te iubesc, şi te iubesc în toate felurile... Ştii, mi s-a spus de multe ori expresia asta, numai că, de câte ori aveam nevoie de cineva nu era nimeni lângă mine. Iar atunci, în primăvară (cu Mia), ai fost singurul om care nu mi-a întors spatele. Sună aiurea, şi asta nu am spus-o nimănui, însă toţi, dar înţelegi, toţi cei la care ţineam au fugit de lângă mine. Mi-a fost tare greu să îmi văd prietenii plecând aşa uşor, fără nici o vorbă, de lângă mine. Parcă eram leproasă. Mi-e ruşine. Ai mei nici nu ştiu. Lor le spuneam că mă întâlnesc cu cutare şi cutare (şi de fapt umblam pe străzi de nebună), ca să creadă că am viaţă socială. Şi atunci a fost perioada când am pierdut şi mulţi oameni din scrisori. N-am să uit niciodată cuvintele tale. Mâna ta era singura care se întindea spre mine. Cum să nu te iubesc, când eu ţi-am dat singurătate, durere şi moarte la un loc, şi tu le-ai prefăcut în iubire şi în împreună şi mi le-ai dat înapoi? Să nu-mi ceri niciodată să nu te iubesc, să nu speri că n-am să te mai iubesc. Iartă-mă, dar mi-e imposibil. Şi apoi, lângă tine m-am simţit mereu bine, n-a trebuit să fac compromisuri sau să mă prefac în altcineva, n-a trebuit să mă ascund, am fost eu, cu toane sau fără, nu mi-ai spus niciodată nimic, ai avut atâta răbdare... Chiar dacă aş vrea, uite, mă gândesc la un motiv pentru care să nu te iubesc, nu am, înţelegi, nu am. Eşti unul dintre oamenii cu care mi-am dorit să stau în cocioaba la care tot visez... De ce fugi de mine? Crede-mă că nu vreau să-ţi fac rău, vreau doar să te am lângă mine. Chiar dacă acum suntem departe, eşti tot lângă mine. Ai fost întotdeauna, de când am început să visez la oameni... Nu te cunoşteam, dar erai şi atunci un suflet pe care-l iubeam. Poate ţi se pare aiurea, dar să ştii că te-am iubit întotdeauna curat; acum e la fel. Iar dacă ăsta e un păcat, sau o vină, atunci da, îmi aparţine în întregime.
Tu eşti OM şi te-am găsit. La mine nu e cale de întoarcere. Nu plec fiindcă, acum, gândeşti aşa. E şi asta o parte din tine, ori eu te iubesc aşa cum eşti. Cu tot ce ai în tine, cu tot ce spui sau simţi... Să te omor în mine ar însemna să mă sinucid... De ce, când te iubesc?
Ioana
P.S.1: Ţi-am zis că mi-am vopsit părul? Dar ştii ce-mi place? E roşu numai la lumină, în rest e negru, ca şi mine, de fapt... Şi scuză foile, dar momentan sunt în pană de orice!
P.S.2: Încă un lucru! Vrei să-l suni pe Vlad? Ştii, a făcut preinfarct acum două săptămâni şi spunea că are nevoie de prieteni... Ori la tine ţine mult, s-ar bucura... Hai, te rog... ştii numărul...

TREIZECI ŞI DOI

Acum câtva timp îmi spuneai (scriai) că întrebarea asta, “de ce?”, face parte din viaţa ta. Poate nu ştiai, dar şi pentru mine e valabil acest lucru. Drept să-ţi spun, cuvintele tale din scrisoare şi de la telefon nu au făcut decât să mă trezească din somnul ăsta urât numit Craiova. Azi dimineaţă am primit scrisoarea ta. E fantastică, foarte bine gândită, şi foarte, cum să spun, concisă. Însă nu e perfectă, iubitule. Ţi-a scăpat ceva şi mie mi-a fost de ajuns. Lasă, lasă, nu te mai revolta atâta, şi chiar dacă o să-mi zici că-s obsedată, gândeşte-te mai bine şi zi-mi dacă nu am dreptate. Da, ştiu că-ţi spui în fiecare zi că nu trebuie să mă mai iubeşti. Ştiu. Eu îţi dau toată iubirea mea, iar tu te comporţi aiurea etc., etc. Acuma hai să-ţi spun ceva ce nu merge altfel: tu mă iubeşti, şi mă iubeşti mult. Mai mult decât te iubesc, şi-ţi spun de ce: ai crezut că mă răneşti rău de fiecare dată când orgoliul meu îţi reproşa câte ceva, iar ceea ce ţi-am scris imediat după ce ai plecat de la mine te-a speriat. Tu mi-ai dat toată fiinţa ta, şi în schimb eu urlam că nu ştiu ce naibii. “Eu nu pot să te iubesc”. E şi normal să crezi asta, când dai tot şi te trezeşti că nu-i bine nici aşa. Nu ştii ce e iubirea, mi-ai spus. Ba nu, vezi cât de mult mă iubeşti, de ce te raportezi la valorile mele? De ce n-ai spus că eu nu ştiu ce e iubirea, de ce n-ai avut curajul să-mi urli că nu-s sănătoasă, că tu mi-ai dat tot frumosul şi toată iubirea din tine? Să-mi spui că din moment ce nu văd că tu eşti lângă mine înseamnă că nu mă deschid ţie aşa cum faci tu, că nu te merit? Dar nu, tu dai toată vina pe tine, nu-mi spui nimic, şi crezând că mi-ar fi mai bine fără tine te calci în picioare. Pentru mine. Te prefaci în monstru ca să fug de tine, să mă “eliberez”. Tu mă iubeşti prea mult, copilule, nu eu. Uite ce faci tu pentru mine, îţi sugrumi felul de a fi doar ca să pot pleca de lângă tine, fiindcă tu crezi că ar fi mai bine pentru mine. Nici nu ştii cât greşeşti! Locul meu e lângă tine. Dacă fac figuri câteodată, e fiindcă deocamdată n-am învăţat să renunţ la orgoliu pentru cineva. Ştii, chiar voiam să te rog să mă ajuţi, sună ciudat, dar ca să îmi modelez iubirea după tine aveam nevoie de răbdarea ta. N-ai mai suportat... dar să ştii că deja am priceput ceva, nu mai sunt atât de răsfăţată... Acuma nu că dau vina pe asta, dar fiind singură la părinţi m-am obişnuit să fiu cea mai importantă... Cert e că eu nu am avut niciodată puterea nici să mă gândesc cum ar fi fără tine, mai mult de câteva minute, d'apăi să renunţ la mine pentru tine... Vezi care dintre noi e egoist? Tu ştii cât de mult a ajuns să-mi placă Tom Waits? Vai de capu' meu, e extraordinar omul ăsta! Am mai prins ceva albume de la un tip, pe care bineînţeles că nu le-am înregistrat fiindcă n-am avut pe ce. Şi of course că tipul a plecat din Craiova... Ce să fac? Dacă nu ştiu să fac ce trebuie când trebuie...!
Nu-i adevărat, Doru, te rog să nu mai spui că nu eşti bun cu mine şi pentru mine. Şi nu te-am lăudat niciodată, să nu-mi spui că nu te-ai gândit vreodată dacă o să te iubească pentru ceea ce eşti cineva. Uite, eu te iubesc, dar, ţi-am mai spus, îmi trebuie puţin timp ca să învăţ cum să o fac. Te rog, nu-mi da cu piciorul, mai dă-mi o şansă (ca-n bancul cu blonde).
Nu, nu sunt obsedată de tine, e cu totul altceva! Nu vreau să te pierd. Cât despre ai mei, stai liniştit, nu şi-au făcut nici un plan de viitor în privinţa noastră, şi să ştii, nu trebuie să-ţi fie frică de ei, nu sunt chiar aşa groaznici.
Mi-e dor de tine. Lasă-mă să te iubesc, hai, or să treacă toate. Să vezi ce scumpă a fost Mia, mi-a zis să-ţi spun să mai aştepţi puţin până devine ea om de afaceri şi apoi o să cumpere cel mai luxos hotel şi-o să mergem toţi să stăm acolo... Ştii că s-a îndrăgostit de Vlad?
Am fost la Bucale... Pe Radu nu l-am văzut, însă am cunoscut-o pe Andra, e un om tare frumos, e un copil doar, în clasa a XI-a, şi e atât de curată...
Noemi a plecat acum două săptămâni la Braşov, mi-a zis că stă două zile şi nici până azi nu s-a întors... Lumea pe-aici face glume pe seama ei, că s-a căsătorit şi gata, n-o mai vedem, dar adevărul e că ne e la toţi teamă să nu se fi întâmplat ceva cu ea sau cu Vlad... Ţi-am spus că a făcut preinfarct... Eu am tot sunat la el, dar n-am reuşit să prind pe nimeni...
Irina (o ştii din cămin) m-a întrebat ce mai faci... Am cunoscut un prieten de al ei din Oradea, e student aici la filosofie în anul V, îl cheamă Marcel; îl cunoşti?
În ultimul timp am băut cam mult, am făcut o criză “frumoasă” de stomac şi trei zile am mers din perete în perete, apoi am răcit la plămâni, şi vârcolac peste pupăză am tras o sperietură de mama focului, dar s-a dovedit a fi alarmă flască, slavă Domnului. În rest... am găsit un bar fain, când vii pe aici o să mergem (dacă nu s-o desfiinţa până atunci!). Îl cheamă “Intim”, şi chiar aşa e. Acolo îmi petrec vremea în ultimul timp, mai ales că e la doi paşi de fuckultate... Pe la cursuri nu am mai fost de 3 săptămâni, nu-mi convine nimic anul ăsta... Oraşul e urât, oamenii grăbiţi... Oare unde se duc? Altceva... mi se mai zâmbeşte din când în când...
Să nu mă judeci, te rog; nu vreau să-ţi fac nici un rău... eşti un om aşa deosebit... Eşti, copilaşule. Nu te supăra pe mine. Aşa de mult îmi doresc să te iau în braţe şi să stăm aşa, fără să scoatem un cuvânt, să stăm doar, să lăsăm liniştea să vorbească pentru noi... Oare ce s-a întâmplat cu noi? De ce? De ce noi? Iarăşi noi, ei niciodată... Am atâta nevoie de tine... Mă sperie noaptea şi urăsc iarna asta care se apropie... Oare mor iarăşi?
Să ai grijă de tine, tu, că altcineva n-o să aibă...
Ioana

TREIZECI ŞI TREI

Mi s-a spus că dorinţa ta cea mai arzătoare e să te las în pace fiindcă nu vrei să mai ai de-a face cu mine. Deşi, sincer, când am auzit chestia asta m-am simţit ca ultimul rahat, ţi-am mai spus: contezi pentru mine mai mult decât eu. Da, aşa e, poţi s-o spui, înaintez în prostia mea.
Vine Crăciunul şi m-am gândit să-ţi ofer cadoul pe care ţi-l doreşti.
Sărbători fericite.
Ioana

TREIZECI ŞI PATRU

Am stat să mă gândesc dacă să-ţi scriu pentru o ultimă oară sau nu. Şi fiindcă îţi spuneam mai devreme sau mai târziu despre cele ce aveau vreo legătură cu noi, până la urmă şi sfârşitul trebuie împărţit.
Drept să-ţi spun, nu mi-am închipuit vreodată că mă poţi strivi în aşa hal, şi dacă scopul tău era să mă faci una cu noroiul şi întunericul, acum poţi fi liniştit. Toţi anii în care m-am chinuit să fac ceva cu mine acum s-au dus pe apa duminicii. Şi toată iubirea, încrederea şi răbdarea, pe care le puneam mai presus de orice, s-au dovedit a fi false. Fără rost. Dacă voi, oamenii pe care-i iubeam cel mai arzând, aţi călcat peste ele, peste mine... Da, ştiu că oamenilor celorlalţi le păream nebună, dar parcă mi-ar fi păsat... gândeam că vouă pot să vă dăruiesc totul. Şi chiar v-am dat totul, fiecare dintre voi cerându-mi-l în numele Iubirii. Poate nu m-ar fi durut atât de tare dacă măcar unul dintre voi mi-ar fi dăruit un zâmbet, însă amândoi v-aţi bătut joc de mine, fiecare cu scopul său... Mia fiindcă “voiam să văd şi eu ce are Ioana” (astea-s exact cuvintele ei), şi pentru a-mi dovedi că singura pe care ar trebui (imperativul folosit în Iubire!) s-o iubesc e ea, deoarece tu nu meriţi, iar tu fiindcă te-ai prins ca un prost în masca ei dulceagă. Pentru un posibil sex cu Mia nu numai că m-ai aruncat pe mine ca femeie la gunoi (“empty trash” ), însă nici măcar nu te-ai gândit la ceea ce simţeam... Voi m-aţi învinuit că am intrat peste voi (păcătoasa de mine...) şi nu aţi terminat ce începuserăţi, dar eu pe cine să arunc blestemul batjocurii, dăruit cu atâta generozitate de voi?
Greşeala mea... N-am rănit niciodată pe niciunul dintre voi, nu v-am întors spatele când voi aţi procedat astfel... Miei i-am acceptat toate “rătăcirile”, deşi erau numai pe pielea mea, nu şi a celorlalţi din jurul ei, am trecut cu vederea toate relaţiile stricate din cauza bârfelor ei. M-am gândit că poate eu am dramul de înţelepciune care ei îi lipseşte, şi atunci nu are rost să mă supăr... Iar ţie, sincer îţi spun, nu cred să-ţi fi făcut vreodată ceva rău... Şi apoi, nu-mi aduc aminte dată în care, după ce începeai să te plângi, să nu fi fost lângă tine. Şi toate nopţile pierdute în care încercam să găsesc un mod să te iau de lângă toţi cei ce spuneai că-ţi fură din speranţă... Nebună, nebună, căci v-am pus mai presus de tot...
De ce, Doru? De ce chiar aşa? Ce ţi-am făcut de m-ai călcat în picioare? Mia crede că îi aparţin, şi prin urmare poate să-mi facă orice... Asta a şi făcut... Şi nici măcar să-ţi fi luat apărarea pe urmă... Se pare că nici unuia nu v-a ieşit planul (deşi nu cred că mai eraţi în stare să gândiţi în halul de beţie în care eraţi): tu nu te-ai culcat cu ea, iar eu nu am rămas lângă ea numai pentru ea. Mi-aţi luat bunătatea drept prostie cruntă, dar nu asta, nu asta contează. Contează că nici măcar nu v-aţi gândit în momentul acela că eu eram la doar câţiva metri de voi. Nu înţeleg cum aţi fost în stare să vă mai şi bateţi joc de mine: “tu nu ştii să baţi la uşă?” Tu ai tupeul să-mi spui că eşti gelos pe toţi tipii cu care vorbesc, şi apoi, după ce intru şi vă văd în sufragerie, nici măcar să nu ai bunul simţ să te dai jos de pe Mia? Şi apoi să mă şi întrebi “Ce e? Ce vrei?”. Eu ştiam că e cale lungă de la a îmbrăţişa un om la a-l linge şi a te sui pe el!! În caz că tot ce-aţi făcut voi e hippie, eu mă reneg singură.
Mă apucă râsul! Alţi bărbaţi tânjesc după o femeie cu care să se înţeleagă, iat tu te credeai “binecuvântat” cu două? Dacă ăia la Adult Channel fac sex în trei înseamnă că viaţa tot în trei şi-o împart? Cum Doamne iartă-mă ai crezut că te poţi pune (singur!) deasupra firii? Şi cum ai crezut că mă poţi târî şi pe mine în aşa ceva? Sau poate şi tu gândeai că îţi aparţin? Că voi lăsa singurul lucru cert pe care îl am pentru o ... perversiune a sufletului? Dacă voiai două femei, atunci de ce nu te-ai dus la curve? Nu ştii că eu sunt cinstită, cum să le iau lor pâinea de la gură?
Mă poţi acuza de duritate, dar nu ştiu, cum altfel aş putea reacţiona? Mi-aţi furat tot frumosul din mine, şi să-ţi spun drept, mă doare, cu atât mai mult fiindcă nu m-am gândit vreodată că aţi putea face aşa ceva. Ştii, mă aşteptam măcar la un “îmi pare rău” din bun simţ... Sunt dură, dar, vorba aceea, eu şi cu trasul pe sfoară, şi cu toată fiinţa-mi împrăştiată, şi da, vezi, cu un prunc... Nu-mi pot da voie nici măcar să plâng, pot doar să mă jelesc în mine pe mine ca om... Iubesc copilul din mine, să ştii... Avortul îl voi face, nu pentru că e copilul tău, ci pentru că oricât m-am gândit nu am nici o şansă să-l păstrez. Părinţilor nu le-am spus, nu că m-ar da afară din casă, dar probabil m-ar crede mai proastă decât aş putea fi vreodată, şi nici nu vreau tensiune în jur. Mi-e şi foarte frică, a picat şi în perioada examenelor, nu ştiu ce va fi. De asta m-am şi gândit să-ţi scriu acum, pe urmă nu mai răspund nimic. Am considerat că trebuie să ştii, în fond it's our child ... Te rog din tot sufletul să nu spui nimănui de asta, chiar şi când bei încearcă să nu-ţi dai drumul la gură. Şi... sper că de-acum încolo n-o să te mai stâmbi la prezervativ, bine? Nu vreau nimic, nu mai am nimic cu tine... Există părţi din tine pe care le mai iubesc, oricum nu-ţi port ură, asta-i sigur. Poate că nu ai făcut nimic din răutate, şi atunci nu mi-e teamă să recunosc că te iubesc. Pur şi simplu simţim diferit Iubirea, aşa sună mai curat, nu?
Ţi-am promis nişte fotografii, nu? Nu te supăra, am să-ţi trimit, însă, crede-mă, numai la poze nu-mi e mie capul acum... Şi-apoi banii îmi trebuiesc... Dar o să-ţi trimit.
Sper să intri la Teatru anul ăsta. Îţi ţin pumnii.
Ioana
P.S.: Scuză aspectul, dar nici măcar la capitolul “suprafaţă” nu stau bine...

TREIZECI ŞI CINCI

Îmi încalc promisiunea. Uite că-ţi scriu iarăşi. Adevărul e că aş vrea să vorbesc cu tine, nu-mi plac monologurile dar asta e.
A trecut ceva timp, şi m-am gândit la noi. Mai bine zis la tine. Cred că deja te-ai săturat de dragele mele “extreme”, drept să-ţi spun, nici eu nu ştiu ce să mă mai fac în privinţa asta. Totuşi, am impresia că eşti singurul care ar putea înţelege chestia asta. Nu ştiu de ce, pur şi simplu asta simt.
Am crezut că am scăpat de tine, în sensul că aveam un motiv bun de care să mă agăţ. Dar nu despre asta e vorba. Am atins un stadiu tare ciudat: deşi, vorba aceea, m-ai rănit, mi-am dat seama că te iubesc. Şi nu ştiu, dacă ai fi lângă mine probabil mi-ai spune că mi se pare sau vorbesc prostii. Poate că în general vorbesc prostii, cine ştie, acum însă le dau pe toate la o parte şi văd că am în mine un singur lucru clar: tu. Am încercat, vorba Miei, să te dau dracului, însă tocmai când credeam că reuşisem, s-a întâmplat să-mi dau seama de asta. Pentru mine, tu eşti omul acela căutat. Nu ştiu ce să spun, de fapt, mai bine zis, crede-mă că nu-mi vine uşor să recunosc asta. Mi-e dor de tine. Nu ştiu, atâta timp cât simt că tu eşti omul pe care l-am vrut întotdeauna, gândul că te pierd îmi ia totul. Dacă aş fi căutat şi altceva în viaţa asta amărâtă, mi-ar fi fost uşor: m-aş fi îndreptat spre acel altceva. Cum ai tu teatrul, de exemplu. La dracu', aveau dreptate cei care mă făceau ratată. Cu toate râsetele care ar urma la faza asta, trebuie să admit că n-am făcut nimic din mine. Stau cu groază şi mă gândesc că nu-s bună la nimic, iar la lucrurile la care m-aş pricepe cât de cât, ... mi-e prea lene! Uite, vezi, îmi plâng singură de milă, asta tocmai ca să nu dau altora ocazia. Îmi lipseşti, Doru, nici nu-ţi dai seama cât de mult... Acuma, mi-aduc aminte ce mi-ai spus: dacă te iubesc să te las în pace, pentru că tu asta îţi doreşti. Ce să fac? Să te mint că mă pot împăca cu gândul ăsta?
Se pare că sunt mai disperată decât am crezut. Un om disperat face însă orice, aşa că dacă tu o să-mi ceri asta, nu voi avea de ales, nu? Şi te rog să îmi mai spui un lucru. Probabil că o să ne mai întâlnim odată, vreodată... să trecem unul pe lângă celălalt ca nişte străini?
Ioana

TREIZECI ŞI ŞASE

Iartă-mă, puiule. Nu mi-am dat seama că o să-ţi facă atâta rău scrisoarea aia, pe cuvânt... De fapt, zilele alea nu-mi prea dădeam seama de ce e în jur. Pur şi simplu aveam numai durere în mine, şi da, vezi, am fost rea pentru că a trebuit s-o împart cu tine. Gândeam că de fapt nu te cunosc, şi de-asta nu mi-a dat prin cap că o să te lovească... Şi mie mi-a fost frică de tine, să ştii, chiar foarte, până mi-am dat seama că era o prostie, adică eşti ultimul om de care mi-ar fi frică...
Nici nu mai ştiu exact ce ţi-am scris... Oricum n-am vrut să te fac să te simţi un om rău, şi n-am vrut să crezi că am pus vina toată în spinarea ta...
Eram foarte revoltată. Dacă urăsc ceva, e tâmpenia aia. Pur şi simplu urăsc faptul că există asemenea lucruri, că li se dă voie să se întâmple, şi tocmai nouă.
Nu ştiu ce să spun. Să ştii că scrisoarea ta a avut un efect binefăcător. Am reuşit, după atâta timp,... să plâng. Deja încercasem de multe ori, însă sforţările mele nu aveau ca rezultat decât nişte sunete de animal hăituit... Uitasem cât de liniştitor e plânsul. Aşa că îţi mulţumesc, nu ştiu dacă îţi dai seama ce bine mi-au făcut cuvintele tale. Pe de altă parte însă, nu pot să te ştiu aşa. Nu ştiu dacă mă crezi, dar nu asta am vrut. Nu trebuie să te învinovăţeşti singur pentru tot. Ştii că nu suport să te ştiu aşa. Eu am vrut doar să te fac să înţelegi că lucrurile nu sunt întotdeauna cum îţi par ţie. Dacă tu consideri ceva neînsemnat, cineva din jurul tău s-ar putea să fie gata să-şi dea viaţa pentru lucrul acela. Să nu porţi mai multe suflete pe drumul tău, fără să le întrebi... Nu m-am gândit la tine ca la un om rău, asta nu, să nu mai spui asta. Pur şi simplu eram în întuneric: n-ai încercat să-mi explici, dacă eu am înţeles greşit unele lucruri trebuia să îmi spui, să-mi urli, să mă iei la bătaie. Găseai tu ceva. Trebuia să-mi dai înapoi chestiile pe care ţi le-am spus pe nedrept. Ori tu ai zis că o să fie bine. Nu ştiu, e bine?
Nu mai fii aşa, te rog. Ţi-am făcut eu destul rău, nu-ţi mai face şi singur. Copilaşul nu mai e, de câteva zile, şi să ştii că eu nici o clipă nu m-am gândit la el ca la o batjocură, sau că tu ai vrut să fie aşa. Ştii, în perioada asta mi-am dorit să fi fost mai bogată. M-am gândit dacă l-aş fi putut păstra, şi se reducea totul la bani. Urăsc banii! Oricum, a trecut. Nu cred că a fost vină, e vorba de neatenţie. Şi totuşi vina mea: oricând s-ar putea ridica o voce care să-mi spună că dacă mi-aş fi iubit copilul, l-aş fi lăsat... Nu mă întorc însă înapoi, nu te acuz cu absolut nimic, şi chiar te rog să-ţi scoţi din cap ideea că eşti criminal. Oricum, a avut doar patru săptămâni, era doar o bucăţică de carne... Erau unele femei în 10 săptămâni şi... mă rog. N-am aşteptat atâta pentru că am avut o presimţire, ştii, când mi-ai spus atunci dimineaţa în pensiunea aceea, că am pătat cearşaful... La o săptămână mi-am făcut testul şi... a trebuit să aştept până în săptămâna a patra, pentru că medicul numai atunci îşi dă seama... Mă rog.
Poate că nu trebuia să-ţi spun toate astea. Dar, oricum, să spunem că e un fel de pregătire pentru când vei fi tătic.
Acum despre faza cu căsătoria. Ştii, Doru, sunt tot eu, nu m-am preschimbat într-o zgripţuroaică... Înţelegi ce vreau să spun? Să-ţi fie ruşine că te-ai gândit că ţi-aş fi cerut, că te-aş fi forţat să te însori cu mine. Serios vorbesc! Mă simt aiurea, ce naiba, cum ai putut crede că ţi-aş face aşa ceva? Auzi la el, “o merit, dar sper să nu-mi faci rău în sensul ăsta”. Măi copilule măi. Cine mă crezi tu? Nu, serios: chiar te-ai gândit că ţi-aş face aşa ceva? Puiuţule, stai liniştit. Mă faci să mă simt de parcă aş avea o armă în mână, iar tu tot îmi ceri: “trage!”. Să ştii că nici o clipă nu m-am gândit să-ţi fi cerut asta, nici chiar atunci când mă gândeam să păstrez copilul.
Cred că eşti speriat de mine, poate de asta te-ai gândit că te-aş lua cu japca într-o căsnicie. Îmi pare rău, nu am vrut să te fac să simţi astfel prezenţa mea. Spune-mi ce-ar trebui să fac să îţi iau teama asta?
Îmi pare atât de rău... N-am vrut să te rănesc, dar după câte îmi spui ţi-am făcut cel mai mare rău vreodată. Cât despre “chestia aceea”, să ştii că şi mie mi-e teamă, cred că mi-ar fi teamă şi cu prezervativ. Nu mai vreau să fac vreun avort, nu de alta, dar ar putea dăuna copilului pe care o să-l păstrez mai târziu. Dar nu ştiu, cred că teama asta o să treacă peste un timp.
Nu ştiu ce să zic. Îmi cer iertare, n-am vrut să, vorba ta, “te scot din circuit”. Nu de alta, dar şi eu am fost aşa o perioadă, şi e groaznic.
Mă bucură că ai terminat, cel puţin pentru o perioadă, cu beţiile. În fond, ar trebui să ai grijă de tine, n-am vrut să îţi spun de teamă să nu crezi că te dădăcesc, dar totuşi, dacă ai ciroză... Ştii, bunicul meu (singurul care mă iubea) a murit din pricina cirozei, şi o urăsc.
Să nu-mi mai spui că meriţi să te urăsc, e aiurea de tot. Cum aş putea să simt aşa ceva pentru tine? Să ştii că nu sunt chiar atât de rea...
Vorbeai de îndreptarea lucrurilor... Nu cred că vreunul dintre noi are puterea să o facă. Eu mă gândeam că dacă e să fim împreună, adică se existe ceva-ul ăla în noi, atunci lucrurile se vor reface de la sine. Poate că, în timp, o să vedem într-adevăr ce simţim unul pentru celălalt, şi o să pricepem mai bine ce e cu Noi... Dacă am ajunge la concluzia că avem nevoie unul de altul, ar fi fain, pentru că atunci am preţui mai mult relaţia noastră, ştii? Eu una vreau să mă conving dacă pot să te iubesc şi fără să te văd, să te ating. Adică ştiu că pot să te iubesc, dar sunt curioasă dacă la fel de mult.
O să te ţii de cuvânt? Adică o să-mi scrii? Am nevoie de scrisorile tale, sunt singurele care-mi umplu golul.
Ioana
P.S.1: Sper să nu te superi că ţi-am scris atâta, dar mă ştii...
P.S.2: Ce-ţi mai face cuţulicu’?

TREIZECI ŞI ŞAPTE

Craiova
27.02.2000
Sentimentele îmi acaparează iarăşi raţiunea. Mă gândesc că poate, de fapt, mă reduc doar la un pachet de trăiri foarte intense, şi care mai de care mai ciudate. Poate aveai dreptate, în sensul că sunt anormală, deşi aş da aproape orice să aflu ce e de fapt normalitatea, şi până la ce punct e benefică.
Toate se învârt în jurul meu, e de parcă aş fi beată, tot timpul am simţurile excitate, şi captez cu lăcomie orice face apel la instincte primare. Cred că în parte se datorează unui film documentar pe care tocmai l-am văzut la Braşov: “Cannibal Holocaust ”. Ţin minte că după ce l-am văzut am izbucnit cu Noemi într-un râs disperat, zgomotos, cu lacrimi... Un prieten al lui Vlad a început să urle şi să se dea cu capul de pereţi... a fost tare înspăimântător “filmuleţul” acela, însă pe urmă m-am întrebat cine naiba sunt eu, şi ce am în mine.
Ştii, ţi-am spus ( şi ţi-am scris ) de atâtea ori că te iubesc. De cele mai multe ori chiar simţeam că tu eşti omul de care am nevoie. Uneori mă gândeam însă că m-aş putea înşela, în sensul că o parte din ceea ce eu numeam iubire nu era decât sex. Un fel de dependenţă, şi în acelaşi timp un sentiment de protecţie: erai primul meu bărbat, şi mai ales pentru că mă simţeam bine când făceam dragoste.
Am stat zile şi nopţi întregi şi m-am gândit la tine, mai bine zis la ce însemni tu de fapt pentru mine. Ca un şcolar, am luat totul de la început, am citit toate scrisorile tale şi am încercat să-mi aduc aminte, sau să retrăiesc acele momente de bucurie când primeam un semn de la tine. Apoi mi-am amintit prima reacţie pe care am avut-o când te-am văzut (sau ne-am văzut) în gară, prima dată. Voiam să te strâng în braţe şi să îţi sărut faţa şi mâinile, cred că m-am abţinut din jenă, nu ştiam ce ai fi gândit despre mine. Nu ştiu de ce, acel sentiment l-am avut întotdeauna când ne întâlneam. Nu ştiam niciodată cu ce să încep, cum să mă port cu tine, ce aşteptai de la mine după o perioadă în care nu ne văzusem. Îmi dau seama că a fost o prostie să am reţineri faţă de tine, de orice fel ar fi fost ele.
Nu vreau să-ţi înşir tot felul de cuvinte (pe care dealtfel ţi le-am mai spus), însă aşa lucrează capul meu: ia totul de la bun început şi analizează fiecare chichiţă. Bine, asta până în momentul în care îmi dau seama că în scurt timp am să explodez, şi încetez. Ţi-am spus că mă mulţumesc cu ce vrei tu de la noi, însă e o mare prostie. Chestia asta o pot gândi uşor, şi o pot spune la fel de uşor, dar ceea ce simt e cu totul altceva. Da, bine, pot să zic că fiecare trebuie să-şi urmeze drumul în viaţă (...??), că dacă o să ne mai întâlnim vreodată bine, dacă nu, tot bine, însă adevărul e că urăsc până şi faptul că pot spune aşa ceva. Poate că aşa o să-ţi fie mai uşor, dar nu pot, înţelegi? Mi-e un dor nebun de tine. Nebun, pentru că, oricât aş încerca, mi-e imposibil să te scot din mine. M-a speriat lucrul ăsta, credeam că am fixaţie pe tine, dar, la dracu’, ce fixaţie, când eu de fapt te iubesc? De ce să încerc să dau vina pe o obsesie sau pe sex, de parcă noi nu am fi în stare să simţim “chestia” asta numită dragoste? Şi de ce să-mi tot fie jenă sau teamă să-ţi spun şi să-mi spui mie că pur şi simplu am nevoie de tine? Dacă în general oamenii nu dau doi bani pe poveştile de dragoste, şi nu cred cu adevărat, asta înseamnă că eu de fapt nu te iubesc? Că tu nu eşti bărbatul căutat?
Şi dacă fac pe nebuna, tot din pricina asta e, aşa sunt, reacţionez puternic, dar tocmai pentru că sentimentele mele (sau cum vrei să le numesc) sunt puternice. Nu ştiu de ce te sperii de mine, şi mă doare lucrul ăsta! Eşti lumina ochilor mei. Serios, Doru, te iubesc atât de mult! Îmi vreau puiuţul înapoi, mă vreau pe mine înapoi.
Să nu mă judeci greşit, te rog. Nu că mi-e greu fără tine, pur şi simplu nu pot.
Ioana

TREIZECI ŞI OPT

Cred că sunt în stare să-ţi scriu, nu sunt prea trează, dar totuşi pot ţine pixul în mână. Taică-meu e un om foarte fain, deja nu trebuie să-mi mai cumpăr băutură, îmi aduce el alcool (adică aduce), şi am învăţat să îmi fac azmanţoc (nu ştiu dacă ai băut vreodată). Îmi aduc aminte de vechii mei “prieteni” care preferau băutura femeii datorită fidelităţii ei. Corect! Şi, dacă mă strofoc puţin, cred că aş putea scoate un bărbat din paharul ăsta.
Ţi-ai început deci turneul prin ţară! Şi eu trebuie să o iau din loc, de la anu’ vreau să mă mut în alt oraş, aici mi-au tăiat Filosofia Religiilor, ori eu pe asta mă axez. S-a prostit de tot oraşul ăsta, şi am impresia că şi trupele de pe la voi s-au prostit, de vin mai mereu şi cântă prin pseudo-cluburile de aici. Ce dracu’ or găsi, nu-mi dau seama! Dar, la urma-urmei, oameni aiurea sunt peste tot, chiar şi-n mine.
Poate că voi asculta vreodată Dead Can Dance, dar deocamdată nu mă dezlipesc de Hendrix pentru nimic în lume.
Ce să zic? M-a şocat chestia cu “trebuie să ai parte de tot ce e frumos şi bun”. Mai e un bărbat care crede acelaşi lucru, şi tot încearcă să-mi dea, dar părerea mea e că vă înşelaţi amândoi. Cum să aibă parte de aşa ceva o femeie care-şi omoară propriul copil? Adică tot ce e frumos şi bun, tot ce e mai frumos şi bun? Dar, până la urmă, fiecare crede orice vrea. Eu nu mai cred nimic. A, ba da, dă-mi voie să-ţi spun că sinuciderea nu e deloc demnă de respect. M-am gândit foarte serios la asta acum câteva săptămâni şi am ajuns la concluzia că e cea mai mare idioţenie. Şi prostie. Ştii, le faci pe toate, dar chestia asta chiar că nu-ţi aduce nimic. Nici măcar nimicul.
Am vorbit nu demult cu un tip despre căsătorie. Şi culmea, deşi omul e, scuză-mi expresia, curvar de clasă, ideea pusă în practică i se pare... fantastică. Am crezut că-şi bate joc de mine, pentru că eram amândoi beţi, dar trebuie să recunosc că m-a lăsat pe spate. Ce poate fi mai fain decât să te trezeşti în fiecare zi lângă aceeaşi femeie, şi să te minuneze că-i poţi spune tot, ştiind că te înţelege? Adică, omul face ceva pe chestiile oficiale, căsătoria aşa cum e privită de mai toată lumea. Şi, în fond, nu contează cât durează, o viaţă sau câţiva ani, atât timp cât acele momente de “împreună” sunt numai şi numai pentru doi oameni. Cred că tipul era obsedat de interiorul unei femei, de mister, aşa cum îi spunea el. Nu ştiu, nu credeam să gândească un bărbat aşa, mai ales unul care poate avea (şi a avut) cam orice femeie vrea. Sau poate tocmai de asta?
Lumea din jur vorbeşte de primăvară! Săracul cort al meu de pe-acum trebuie să găzduiască vreo patru indivizi de lângă mine. Noemi şi Vlad de 1 mai. Ar trebui să-i fac găuri şi să ne băgăm numai capetele (sau mă rog, după caz, ce consideră fiecare mai preţios) înăuntru.
Am văzut zilele trecute un vechi prieten de-al meu, pe care l-am considerat întotdeauna un hippie adevărat. Era desfigurat de atâta durere, şi nu ştiu, dacă omul acela care era pentru mine ca un zeu a ajuns aşa... ce să mai caut eu la oameni, în oameni? M-am simţit ca un rahat, avea aceeaşi privire frumoasă, aceiaşi ochi calzi, nici urmă de zâmbet însă. Şi nu am făcut nimic pentru el. A fost aiurea, mă uitam la el şi-mi dădeam seama că îl iubesc, dar n-am zis nimic, nici măcar n-am încercat. Aveam impresia că încercările mele i-ar fi profanat amărăciunea. Mi-am adus aminte de cum mă botezase un tip, şi am lăsat capul în pământ: Părere.
Ce-ţi spun, Doru? Dacă tu nu vezi nimic benefic în iubirea mea, nu am ce să fac. Dacă în loc de înălţare tu o vezi ca o sclavie, nu pot să schimb nimic pentru tine. Pentru mine, nici atât. Numai că eu m-am săturat să-i dau iubirii interpretări, şi de fapt nici n-aş putea să-ţi spun că te iubesc altfel, sau să te fac să înţelegi că de fapt e o binecuvântare. Nu ştiu, nu ştiu... E totul aiurea, sau nu, mai bine zis eu sunt aiurea... Nici Romparkinul nu mă mai ajută. Am luat 15 şi, la dracu’ nimic! Poate ar trebui să mă axez pe Valium... Sau pe flori... Nu. Florile-s pentru oameni frumoşi, nu ca mine. Cred că s-ar ofili de la prima atingere.
Nu cred că mai trebuie să-ţi iroseşti timpul cu mine. Gata, nu trebuie să-ţi mai fie milă. Îmi recunosc neputinţa şi urâţenia.
Ioana

TREIZECI ŞI NOUĂ

28.03.2000
“acasă”
Habar n-am cum să încep, cu ce să încep. Am început să tremur când am deschis scrisoarea. Doamne, atât de ciudată starea: în ceruri şi-n acelaşi timp îngropată într-un loc întunecat. Peste câteva zile se fac trei luni de când nu ţi-am văzut chipul frumos. Uneori aveam impresia că de fapt nici nu exişti, credeam că numai în vis pot iubi un om atât de mult. Nu ştiu, uite, chiar nu ştiu ce să spun. Acum te simt mai prezent în mine, şi mai viu ca niciodată. Te iubesc, şi nu-mi dau seama cum de-ai putut să gândeşti, chiar şi pentru o clipă, că nu te mai vreau. Cum să nu te vreau înapoi, cum să nu-mi vreau puiul înapoi?
Cred că de fapt sunt foarte egoistă. Mi-am dat seama că trăiesc pentru tine şi numai pentru tine, ori tu eşti ce-mi doresc cel mai mult, tu eşti eu. Presupun că atunci când vrei un om atât de mult înseamnă că eşti egoist. Da, recunosc, pun iubirea noastră mai presus de orice: şcoală, părinţi, prieteni... Cum să zic? Sunt egoistă pentru amândoi. Poate pentru mulţi ar suna a prostie sau ar fi o dovadă de infantilism, însă cărţile şi muzica, fără de care nu ştiu ce m-aş face, fără tine nu-şi au rostul. Chiar şi tratatele cele mai nenorocite şi care practic nu au nimic de-a face cu tine, şi ele se leagă de fiinţa ta. Totul, absolut totul mă trimite spre tine. E ca şi cum ai fi centrul pământului pentru mine. Nu ştiu dacă e bine aşa, mai întâi pentru că nu vreau, înţelegi, nu vreau să mă consideri o povară, şi apoi pentru mine. Mă uit bine înapoi, în tot timpul ăsta care ni l-am furat singuri n-am făcut nimic bun. Ţi-am mai spus că eşti ca un drog pentru mine. Dacă nu-mi iau doza care-mi trebuie şi când îmi trebuie, o iau razna şi fac prostii, multe prostii. Ştiu că nu e o comparaţie onorabilă, sper că nu te superi, şi în nici un caz nu vreau să dau vina pe tine pentru tâmpeniile pe care le-am gândit, le-am spus sau le-am făcut.
Spuneai că îţi venea să urli când aveai nevoie de mine şi nu eram acolo, ei bine, eu chiar am urlat, am zbierat, am plâns. Dar oricum, unei femei i se poate adesea adresa mult mai natural chestia cu “nu eşti sănătoasă “ sau “te-ai tâmpit” şi, în fond, niciodată n-am prea dat doi bani pe ce gândesc ceilalţi.
“I wanna shine for you, babe, I wanna sparkle too” . Mi-am adus aminte de posterele tale cu Black Crowes, şi tot nu îmi dau seama cum de unii pot fi atât de norocoşi, adică să aibă aşa ceva pe pereţi!
Copilaşul meu, să nu mai vorbeşti aşa urât despre tine. Şi lasă, lasă urâtul să treacă, nu eşti vinovat faţă de mine şi faţă de ştii tu cine. Când o să ne vedem am să îţi spun tot ce-am gândit (şi crede-mă că am luat în calcul toate posibilităţile), ai să vezi că deşi, da, e aiurea, am făcut ce era mai bine pentru toţi trei. E mult de spus, însă crede-mă că aşa era cel mai bine atunci.
Bine, puiule, dar tu nu ştii că mă simt protejată numai când eşti cu mine? Cum să mă protejezi dacă mă laşi singură, descoperită? Cine altcineva să mă ia în braţe când mi-e frică sau când nu ştiu încotro să mă uit? În zămbetul cui să mă pierd, în cine altcineva să mă cuibăresc, faţă de cine altcineva să mă pot deschide? Nu ştii că tu, mereu ai fost numai tu? Spune-mi ce să fac, ce să fac pentru puiuţul meu? Să nu-ţi fie teamă, n-am să plec nicăieri fără tine, da, o să stau mereu lângă tine. Nu am să las să ţi se mai întâmple ceva rău, dă-mi voie şi-am să am grijă de tine.
Am să te iau, într-o zi am să te iau în braţe fără să-ţi mai dau drumul. Am să-ţi înlănţui paşii cu sărutări, lasă-mă numai, şi-am să te iubesc până la Apus şi dincolo de el. Numai spune-mi.
Încă un pic şi o să se nască florile, o să te învelesc în iarbă şi coroniţe, ca într-un pătuţ de vis. Şi ştii ce? De-abia aştept să-mi las degetele măngâiate de părul tău scurt.
Te iubesc, Doru, te iubesc mult de tot...
Ioana
P.S.: Îţi trimit data viitoare câteva poze. Nu ştiu dacă mă crezi, dar de-abia săptămâna trecută am reuşit să le dau la developat iar acuma filmul este la cămin-după ce am venit acasă mi-a deblocat tata aparatul şi am putut să mai fac ceva poze (şi în plus acuma am numai zece mii de lei de care aş vrea să-mi iau nişte ţigări)... Dar promit.
Te pup.

PATRUZECI

23.04.2000
Let's call it “Thank you”
Am vrut de câtăva vreme să fac acest lucru, dar până acum orgoliul meu prostesc m-a împiedicat, şi îmi pare rău.
Nu-ţi scriu acum ca să-ţi ţin morală, sau să-ţi dau sfaturi. Chiar, scuză-mi scrisoarea trecută, nu am nici un drept să-ţi judec comportamentul şi sentimentele. Îmi cer iertare. Nici nu ştii ce rău îmi pare! Mai scriu şi prostii...
Despre ce e vorba? Mai întâi trebuie să recunosc că m-am simţit rănită când mi-ai spus că iubirea ta pentru mine nu a fost cea pe care o căutai. Vezi tu ce înseamnă mândria? Am fost întotdeauna (sau nu, mai bine zis de cele mai multe ori) privită de cei din jur ca un om special. Şi ca urmare mi se părea imposibil să nu fiu eu persoana cea mai deosebită pentru tine, ţinând cont că eu credeam că îţi ofer totul. Chestia asta nu am spus-o nimănui, şi de fapt o recunosc faţă de tine fiindcă rămâi cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Stau şi mă gândesc că există posibilitatea să mă cred eu însămi specială, şi ăsta-i un lucru urât. Zilele trecute am cunoscut într-o bodegă un tip care mi-a spus (iar...) că am aere de superioritate. Îţi dai seama ce groaznic! Eu poate chiar tratez unele persoane “de sus”! Acuma vreau să te rog să îmi spui sincer, chiar îmi dau aere? E un fel de dilemă. Adică, eu nu fac asta intenţionat, pur şi simplu aşa mă comport. Asta înseamnă că situaţia mea e destul de gravă, de ce să fiu aşa fără să vreau de fapt? Dar să las asta acum.
Vreau să-ţi mulţumesc. Ştii, am cunoscut destui oameni, însă nimeni nu mi-a dăruit atâta cât mi-ai dăruit tu. Iar faptul că tu nu te priveşti bine mă doare. N-am fost eu oarbă, dacă toţi cei din jurul tău te-ar cunoaşte aşa cum te cunosc eu, ar fi de acord că eşti OM, şi unul chiar foarte fain. Nu zic, cu toţii avem momente confuze şi căderi, momente haotice, însă cu tot cu ele şi tu eşti aşa cum zic.
Să ştii că datorită ţie am realizat multe lucruri importante, mi-am dat seama de multe “chestii” şi am reuşit să mă cunosc mai bine. Eşti un om foarte important pentru mine, scrisorile tale, şi apoi relaţia noastră au fost (şi încă sunt) un punct forte în existenţa mea. Nu vorbesc prostii, sunt conştientă de tot ce zic. Cred tot mai tare că n-a fost o întâmplare faptul că ne-am cunoscut. Cel puţin nu pentru mine. Ştii cum se spune, ai fost omul potrivit la timpul potrivit, şi sper din tot sufletul că la rândul meu am reuşit să-ţi dau măcar un lucru bun, oricât de mic. Chiar dacă n-a fost ce sperai, eu zic că am avut un lucru rar întâlnit şi frumos. Poate că suntem amândoi un pic nebuni, dar e o nebunie copilărească. Tu îţi dai seama, e atâta distanţă între Oradea şi Craiova, ne vedeam cam o dată la două luni, şi cu toate astea eram împreună! Serios, ceva aşa fain nu am mai auzit!
Ce să mai spun? Sunt aproape convinsă că într-o zi o vei găsi. Nu se poate altfel. Trebuie s-o cauţi aşa cum numai tu ştii. Şi mai cred că femeia pe care o cauţi e o persoană binecuvântată, pentru că eşti un om care crede în Dăruire (în pofida a ceea ce spui).
Îţi mulţumesc că te-ai oprit şi în mine. Eşti unul dintre OAMENII pe care-i căutam, aşa că nu pot să încetez a te iubi. Senin în tine!
Ioana
P.S.: Uitasem: e superb posterul cu Black Crowes. L-am pus la loc de cinste, şi am de gând să-l tratez ca atare.

PATRUZECI ŞI UNU

Te-ai supărat pe mine? Sau poate eşti supărat pe toată lumea... Sau poate pur şi simplu te-ai hotărât să nu-mi mai scrii. Oricum ar sta lucrurile, poate îmi spui şi mie... POATE... Ce cuvânt interesant!
În cazul în care te întrebi, eu cică fac bine. Da, am fost la mare, chiar şi numai pentru două zile... M-am întâlnit în Vamă cu Zoli. 2Mai-ul a fost cu mult mai urât decât îl credeam. Sunt foarte dezorientaţi indivizii de pe-acolo, sau cel puţin majoritatea lor. Problema (chiar majoră) e că nu-şi dau seama. Aş putea spune că nu-i treaba mea, poate chiar nu e, mă gândeam şi eu aşa, fiindcă tot vorbeai de generaţia asta. Aş zice că o caracteristică e pasivitatea. Din ambele perspective.
Dacă tot am avut pace şi soare, m-am gândit la greşeala pe care o fac cei mai mulţi: confundă plăcerea cu iubirea sau orice sentiment de ataşare. M-a lovit ca o bombă ideea asta, şi cu cât mă uit mai mult în jur, cu atât o văd în mai multe relaţii din jurul meu. Dar, de fapt, e cel mai lejer să trăieşti superficial, nu? Atâta timp cât nu te implici...
În noaptea de Paşte mi-am dat seama că majoritatea “oamenilor” sunt parşivi. Şi nu ştiu, uite, parcă mi-e scârbă. Milă. Nu înţeleg, trebuie să fii josnic ca să poţi face şi spune atâtea “chestii” de Paşte. Trebuie să fii tâmpit să nu crezi că există transcendent; bătut în cap, înapoiat, încuiat, nu pricep ce au unii în cap. Stau şi mă uit la personaje de genul ăsta, şi am în faţă un miracol: viaţa (primară, dar viaţă) curge şi prin ei! Şi indivizi de genul acesta trăiesc, nu glumă! E incredibil câtă vitalitate dă prostia! Poate că ăsta e motoraşul lor!? Viaţa asta e extraordinară, pe cuvântul meu! Şi nu cred că trebuie căutat un sens, e prin ea însăşi un sens.
Afară e cât se poate de frumos. Mă uit de la birou pe fereastră, şi văd VERDE, VIAŢĂ.
Mi-am vopsit iarăşi părul, de data asta roşcat. Data viitoare vreau să-l fac verde. Nu ştiu, în ultimul timp îmi place să mă joc cu culorile. Cred că mă întorc la copilul din mine. Deja lucrurile mele preferate sunt nişte saboţi galbeni şi o fustă pe care sunt aplicate o căsuţă, doi pomi, două păsărele (pescăruşi!) şi un soare portocaliu. Exact îmbrăcăminte de copil. Uite, nu ştiu pentru ce ţi-am înşirat toate astea, dar pe cuvânt că fantezia mea se joacă! Şi-mi place la nebunie!
În ultima vreme am citit (însă, ce să-i fac, nu pentru examene!), am fost la teatru, bla bla bla. Mâine vreau să merg la “Scaunele” lui Ionescu, jucată de Teatrul Maghiar din Cluj. Cred că o să fie interesant fiindcă nu ştiu o iotă maghiară...
E linişte în mine. Am parte de o certitudine inexplicabilă. Nici nu mă agit, nici nu mă zbat... Mi se întâmplă doar să plâng cu lacrimi dulci, nu-mi dau seama prea bine de ce. Chiar, habar n-am de unde şi până unde sunt atât de împăcată cu mine. Profit însă cât pot.
Acum că a venit căldura, taică-meu şi-a reluat obiceiul de a ne scoate (pe mine şi pe maică-mea) săptămânal la o bere, sau orice. M-a întrebat dacă mai ştiu ceva de tine, şi i-am spus că eşti bine. Chiar, ce mai face Doru?
Pe-aici se vorbeşte că pe 25 iunie o să vină la Craiova Pearl Jam. Ar fi fantastic, mai ales că pe 22 ies din sesiune. E una a naibii de lungă! Dar nici că-mi pasă prea tare...
Cam asta e. După cum ai observat n-am avut nimic extraordinar să-ţi spun. Poate totuşi îmi spui cum o duci, bine?
Te pup.
Ioana
P.S.: Săptămâma trecută mi s-a pus pata pe Mother Love Bone. E superb “Gentle Groove”!
Ţi-ai reparat combina? Şi eu trebuie să fac ceva de genul ăsta, ştii, faza cu boxa din stânga...

PATRUZECI ŞI DOI

...şi eu care credeam că eşti supărat pe mine!
Tocmai mă gândeam zilele trecute că mai e un pic şi împlineşti 24 de ani. Şi mă gândeam şi la ce cadou ţi-aş putea face... Acuma că m-ai lămurit, o să încerc să-ţi ofer ce-ţi doreşti. Spun “încerc” deoarece, ai să vezi, nu depinde de mine. E vorba de sesiune, de ai mei şi de bani. Banalităţi, ai putea zice, iar dacă te iubesc nu ar trebui să le acord vreo şansă de a sta între noi. Păi, ai avea dreptate.
Cu ai mei e o problemă mai delicată în ceea ce te priveşte, mai ales că aş pleca în timpul sesiunii. Dacă am să rezolv celelalte două “chestii” atunci le-aş putea spune că plec în altă parte. Banii, la fel, nu-s cine ştie ce problemă, deşi mi se patre că numai trenul dus-întors mă costă în jur de 50-60000. Aşa că rămâne sesiunea, mai precis rămâne să aflu datele exacte ale examenelor. Dacă am pe 30 sau 31 înseamnă că..., dacă vrei să fim împreună de ziua ta, va trebui să vii tu la Craiova. Am să vorbesc cu Noemi (dacă va fi nevoie) la cămin, sau poate mergem la Predeal sau Sinaia. De fapt, oricum nu vom sta în Craiova, numai ce îmi dau examenul...
La sfârşitul săptămânii viitoare voi afla exact, aşa că o să te sun, să zicem vineri în jur de 4 (mă rog, 16!). Scuză-mă, ştii tu că în general nu-s aşa de calculată, dar vezi şi tu că-s prinsă la mijloc! Dacă ar fi fost după mine...hm!
Am observat ceva la scrisoarea ta: mă tot asiguri că dacă vin la tine o să fie frumos; mi se pare puţin ciudat, poate din cauză că în ultima vreme am devenit ca Petru: nu cred până nu văd cu ochii mei. Ei, acuma am şi glumit un pic. Ce să zic? Da, te mai iubesc, şi chiar vorbeam cu Noemi în Vama Veche despre asta. N-am fost niciodată atât de împlinită în iubirea mea pentru cineva, până la tine. Ştii, a fost tare fain la mare. Am stat numai două nopţi şi, deşi era şi Marius pe acolo, am vorbit mai tot timpul cu Noemi. Aproape uitasem cum e să stai pe malul marii, să te joci cu picioarele în nisip, să laşi soarele să te răsfeţe, să ai o bere lângă tine, o ţigară şi... un suflet apropiat şi deschis. E fantastic, nu credeam că o să leg cu cineva din facultate o prietenie atât de faină! Şi iarăşi, da, mi-a părut rău că n-ai putut veni... Am “căpătat” şi câţiva fani pe-acolo, printre care un procuror... ce aiurea! Dar oricum, atâta timp cât tipul fuma (deci fumam) Marlboro...
În rest, ţi-am mai spus, mă simt ca un copil mic, deja lumea din jur nu-mi mai spune Ioana, ci pui de Ioana, şi mă răsfaţă. Chestia e că îmi place la nebunie. Nu ştiu dacă starea asta îmi va trece până ne vedem, te vei convinge şi singur.
Ştii, starea de cofuzie despre care vorbeai data trecută m-a speriat, şi chiar rău de tot. Poate ţi se pare pueril, dar de la Paşte m-am tot rugat să ai parte de pace. A fost o perioadă mai ciudată, în sensul că trăiam (şi încă) având sentimentul că ai nevoie de protecţie. Poate că e doar teama din mine, şi atunci “discuţia” asta nu-şi are rostul. Mă gândeam însă că dacă vrei şi dacă mă laşi, poate aş putea să te ajut în vreun fel. Nu ştiu, ţi-am zis, poate e numai ceva din mine, şi-atât.
Poate că-s naivă, dar te cred, cred că mă iubeşti. De fapt, orice îmi spui iau ca atare, uite-aşa, doar eşti puiul meu... Şi oricum ai fi, şi orice ai simţi faţă de mine, mi-e dor de tine, să ştii. Am să fac tot ce pot ca să vin la tine. Ştii ce-aş vrea să facem acum? Să ne jucăm de-a “baba oarba”! Mi se pare că jocul ăsta simbolizează iubirea noastră.
Mi s-a făcut somnic, aşa că mă duc la culcare. Vise plăcute şi ţie!
Te pup dulce.
Ioana

PATRUZECI ŞI TREI

9.06.2000
Dragă domnule “Pisicuţă”,
Vă aduc la cunoştinţă că nu am reuşit mare lucru cu filmul făcut în iarnă, în sensul că aproape jumătate e blank. Am mai căutat ceva poze unde sunteţi înzestrat cu pleată (dacă tot îi duceţi dorul), dar n-am dat peste mare lucru. Dacă e, mai caut, habar n-am pe unde am împrăştiat pozele...
Cred că pot ieşi din ton... Zilele trecute am făcut tot felul de eseuri şi referate, şi am “tratat” tot felul de domni, că nu-mi mai ştiu de cap.
Nu prea am ce să-ţi spun, dar tocmai din pricina asta vreau să-ţi scriu mult. Cred că am greşit într-o oarecare măsură când îţi spuneam că avem “a communication problem” . De fapt, eu aveam impresia că ne-am rupt unul de celălalt, fiincă am vorbit mai tot timpul banalităţi. Sau, ţi-am spus (deşi cred că adormiseşi): ori vorbeai tu de relaţiile tale cu alţi oameni, ori eu despre mine şi alţii. Până la urmă despre noi tot nu am vorbit, şi eu tot nu ştiu unde stăm. Nu mi-ai spus ce vrei de la mine, sau ce ai vrea, sau ce aş vrea... “Chestii” de genul ăsta. Poate că, de fapt, nici unul dintre noi nu ştie. Eu una sunt sigură că te iubesc, dar mai mult n-am ce să spun. Şi am impresia că nici tu. Faină treabă! Aş vrea însă să găsim un sinonim pentru “noi”, şi poate mă ajuţi. Bine? Şi poate totuşi reuşeşti să vii la mare la sfârşitul lui iunie, eu zic că nu-ţi cer prea mult, mai ales dacă iei bursa..., poate nu intri în toţi banii şi păstrezi ceva pentru drum... Că de dormit ai unde, iar de mâncare şi altele (...) doar ştii că se găseşte... pentru tine!
Mi se pare că ai devenit cam sarcastic şi cam rece. Să fi fost doar din cauză că a trebuit să stăm la tine acasă? Ar fi bine, în sensul că nu vreau să mă priveşti ca o străină. Aş putea spune destule aici, deşi îţi cunoşti “priorităţile”.
Teatrul. Cu toate că, nu pricep din ce motive, cu mine nu prea vrei să împarţi asta, trebuie să recunosc că ai stofă. Şi să ştii că “povestioara” aceea aş fi vrut s-o mai aud pentru simplul fapt că mi-a plăcut mult. Ar fi fost ca şi cum aş fi citit o carte a doua oară. Nu ştiu de ce n-ai vrut, însă trebuie să mă crezi că a fost vorba la mine doar de entuziasm, nimic altceva. Şi chiar m-a surprins faza cu “ce, vrei să-mi furi ideea?”... Credeam că mă cunoşti mai bine decât atât. În fine, faci ce vrei, e munca ta. Mi-ai putea da o replică de genul că eu nu împart cu tine ceea ce citesc. E însă o diferenţă. Tu prin teatru dai din tine celorlalţi şi te eliberezi, eu prin citit adun numai pentru mine, strâng înăuntru. Şi apoi, pe mine mă fascinează filosofia religiilor, şi nu cred că te interesează prea mult. Aş putea începe să vorbesc despre anumite lucruri, dar există riscul să te plictisesc, şi nu-mi doresc asta. Ori teatrul, în măsura în care îi înţeleg menirea şi pricep ceva din mesaj, e parte din mine. Experienţa de doi bani pe care am avut-o la clubul din liceu e încă prezentă, şi prin urmare latura artistică din mine nu e moartă.
Cred că înţelegi ce vreau să spun. Şi apoi, ţi-am zis, analizele pe care le face mintea mea n-ar veni să distrugă chestiile pe care le faci tu. Şi sper că ştii că orice observaţie ţi-aş aduce ar fi cu bună intenţie. În fond, un prieten (sau cel puţin eu) nu are nici un motiv de linguşeală. Chestia e că îmi doresc foarte mult (sincer) să intri la teatru. Adică, trebuie să fii prost să nu-ţi dai seama că eşti făcut pentru aşa ceva. În concluzie, eu zic că ai şanse mari oriunde ai da, şi nu trebuie să-ţi faci probleme. Nu cunosc criteriile şi toate lucrurile care ţin de profesia asta, însă mă bazez pe intuiţia mea (nu e vorba de cea feminină), care s-a dovedit bună de multe ori.
Aveai dreptate. Trebuie, şi e bine că teatrul te interesează cel mai mult. Trebuie să recunosc că entuziasmul tău e debordant.
Ce să mai spun? Acuma, trebuie să-ţi scriu destul, dacă aşa mi-am propus. A, da, în legătură cu fata aceea din Oradea cu care te-ai “jucat”. Uite, vezi, iarăşi mă bag în viaţa ta! Eu zic că nu are rost să-i faci lucruri de acel gen. Nu o cunosc, însă oricine şi oricum ar fi, nu merită un astfel de tratament. Ştiu că e o tâmpenie, dar pune-te în locul ei. Ştim amândoi bine că nu ţi-ar conveni deloc, că nu-ţi convine deloc să fii rănit. Adică, la tine, oricine calcă strâmb o dată s-a dus. Dă-mi voie să-ţi fac un pic de critică (feministă, dacă vrei), tot îmi spuneai de ce nu te critic. Faza cu Andreea şi Ovidiu. Adică, hai să fim serioşi. Fata îl ascultă (poate era chiar interesant ce spunea Ovidiu, ce, el nu are dreptul?), şi tu repede, “cred că era udă”. De unde rezultă că îţi cam supraestimezi rolul în viaţa femeilor din jurul tău. Chiar dacă ar fi fost vorba de nevastă-ta, şi tot avea dreptul să asculte, şi să stea cu cine voia. Şi apoi, poate că i-a plăcut Ovidiu. Nu văd care e problema ta. Get my drift ? Sper că nu te superi pe mine fiindcă ţi-am spus asta. E un punct de vedere.
Să vezi ce chestie faină mi s-a întâmplat săptămâna trecută: m-am întâlnit cu unul dintre cei mai faini tipi pe care i-am cunoscut până acum, şi pe care nu-l văzusem de (ţine-te bine!) aproape 3 ani! Şi unde? La două scări de căminul unde stă Noemi! Eu nu ştiam dacă mai trăieşte, iar el gândea despre mine că-s undeva la Sighişoara, sau pe un vârf de munte, într-o comunitate hippy. Şi când colo, amândoi la fuckultate, integraţi (nu contează că rău) în sistem... Ne-am întrebat dacă a mai rămas ceva din noi ca şi atunci când eram copii. “Ba chiar mai mult”, a venit răspunsul, “atunci eram frumoşi, acum suntem superbi!...”. Omul ăsta a trezit în mine iarăşi DORUL DE DUCĂ... Numai bani să am de drum, că de mers am în atâtea locuri... Deja am primit trei invitaţii la Olăneşti, Buzău şi Piatra Neamţ. La Olăneşti aş putea sta la un tip de vreo 40 de ani care se ocupă cu pictura murală... Cred că ar fi fain să mergem.
Acuma chiar că habar n-am ce să mai zic. De fapt, nici nu ştiu de ce ţi-am scris toate astea. Adevărul e că, deşi mă simt bine, am în jur oameni cu care nu mă-nţeleg, şi mai am şi sesiunea, mi-e dor de tine. Sau nu ştiu dacă e chiar dor, fiindcă n-a trecut chiar aşa mult timp de când nu ne-am văzut, e cert însă că-mi lipseşte prezenţa ta. Totuşi, eşti omul lângă care mă simt cel mai bine.
Gata. Pupă-l pe Câine pentru mine.
Să ai grijă de tine! Te iubesc! Ioana.

PATRUZECI ŞI PATRU

Îmi dau lacrimile, dar nici nu pot să plâng, ai mei pot intra oricând în cameră. Nu-mi rămâne decât să-mi înghit picurii ăştia amari şi să aştept să înceteze odată “măcinatul” ăsta din interior.
Mi-e frică, şi mă simt părăsită de speranţă, noroc, şi invadată din toate părţile de prostie, inconştienţă şi “mici coincidenţe” pe care cred că le urăsc. Mă simt neputincioasă şi mă urăsc pentru asta, urăsc că sunt femeie, că trăiesc în împuţiciunea asta de oraş, între oameni pe care de fapt nu-i vreau, ca o proastă, între oameni pentru care nu există măcar o diferenţă între prezenţa şi lipsa mea. Cât despre ceilalţi foarte, foarte puţini pentru care reprezint ceva oricât de mic, pe ei îi mint, îi rănesc, şi când e vorba de dăruit din mine tot ce scot e suferinţă. Rahat! La ce naiba m-am născut? N-am nimic valoros în mine, nimic adevărat, nimic curat, şi de Dumnezeu îmi bat joc prin felul meu de a fi, deşi, culmea, cred!
Viaţa mea e aşa perfectă pentru cei din jur, m-am cufundat în atâta rahat şi minciună, că nici nu am cu cine să vorbesc, înţelegi? Nici nu am cui să mă plâng. Şi de fapt, chiar dacă aş încerca să vorbesc despre asta cu cineva, n-ar face decât să încerce să-mi aducă zâmbetul pe buze, eventual. N-ar vrea decât să nu mă mai vadă aşa, să nu mai aibă o asemenea imagine deplorabilă în faţa ochilor. Pentru că de fapt nu le pasă, tot ce-ar putea să facă e să acopere rana, nu să încerce să participe la vindecare. Prostia e însă a mea, că aştept de la oameni lucruri care pentru ei nu au nici o valoare. Prostia sunt eu, pentru că, în fond, cel mai confortabil lucru e să nu te bagi în viaţa nimănui, nu? Să nu-ţi pese de nimic altceva decât de tine.
Sunt murdară, atât de murdară că mă bucur să nu mă pot privi în ochi, mi s-ar face şi mai mare scârbă. Uite, vezi ce tâmpită sunt şi ce prostie ai putut să faci că m-ai întâlnit? Tu eşti ca şi templul meu spiritual, ori în el îşi varsă omul lucrurile cele mai grele şi cele mai dureroase, mai imposibile, mai absurde... De ce să te încarc pe tine cu toate astea, de ce să pun peste temerile tale neputinţa mea? Adică, oamenilor de care mă simt legată într-o anumită măsură mult mai mică le zâmbesc, glumesc cu ei, iar omului pe care-l iubesc îi dau partea negativă din mine. E adevărat, nu întotdeauna, dar se pare că în ultima vreme numai de aşa ceva am avut parte, şi prin urmare ai avut parte. Nu vreau asta, însă eşti singurul căruia îi pot spune astfel de lucruri. Vezi, vezi ce mare idioţenie?
Acum aş vrea să fii lângă mine, dar nu se poate. Probabil nu se va putea niciodată, probabil că am să rămân la stadiul ăsta de nevoie de tine neîmplinită. În ritmul ăsta, mă bucur că n-am să trăiesc mult. Adică, eu pot să iubesc viaţa la nebunie, dar degeaba, dacă ea nu vine la mine.
Vârcolac peste pupăză, dacă nu-mi iau 2 examene din 3 (şi sunt toate aiurea, urâte rău de tot) pic şi anul. Asta înseamnă să nu mai plec nicăieri, să se strice relaţia cu ai mei, şi cine ştie dacă nervii mei or să mai suporte tot rahatul? Mă gândeam că, totuşi, poate ar trebui să merg la mare, în fond am toate şansele să fie ultima oară.
Da, acuma ştiu ce înseamnă iad interior.
Iartă-mă!
Ioana

PATRUZECI ŞI CINCI

Profit de imboldul momentan pentru a-ţi scrie, deşi (hm!) îmi promisesem să nu fac aşa ceva. De fapt, habar nu am dacă îţi voi trimite vreodată scrisoarea asta..., poate tot aşa, furişându-mă conştiinţei mele... Îmi spusesem că odată ce-ai ieşit pe uşă, ai ieşit şi din mine, şi parţial e adevărat. Şi cât încercasem să te păstrez! Habar nu ai de lupta pe care am dat-o în mine pentru tine. Orgolioasa-eu îţi dădea cu piciorul şi se revolta în faţa puterii tale urâte, urâte... Iubirea-eu încerca să te înţeleagă şi te dorea cu tot cu zborul tău spre altcineva. Cele două femei din mine voiau lucruri (de fapt fiinţe) diferite: Ioana se voia pe sine, nevătămată, învingătoare, cu dreptatea în braţe, iar Maria te voia pe tine, se voia pe ea în iubirea de tine, sigură că, deşi momentan erai orbit, o iubeai... La mine totul are o semnificaţie mistică, numele, da, nu e prostie, asta sunt, iar misticismul meu, cu toate că nu e încă pur, e real, e în mine. Am simţit că se va fi întâmplat aşa ceva... Am fost şi EU, dar mi-am jucat şi rolul foarte bine în anumite momente, trebuie să recunoşti. Acuma, regret şi nu regret că am tăiat hainele. Într-adevăr, a fost un lucru urât şi idiot, însă în contextul respectiv era lucrul care mi-a dat satisfacţie (mică...) imediată. Mi-a adus aminte că în trecut, la un moment dat, am fost meschină faţă de tine... Şi voi rămâne în continuare, fiindcă am să port cu mine secretul în mormânt.
Încă mă zbat între mine-orgoliu şi tine, deşi poate că n-are rost, şi la urma urmei nici nu-ţi pasă. M-ai rănit (of, a câta oară! dar e de parcă m-am obişnuit!), şi asta o spun că poate-poate în viitor nu vei mai face altcuiva chestii de genul ăsta. Nu de alta, eu sunt o fire puternică, şi mă pot detaşa într-o oarecare măsură, dar nu ştiu dacă altcineva ar suporta... Mi-e că tu n-ai să ajungi niciodată la sublimul unei relaţii, vei rămâne totdeauna la faza “vreau-nu vreau” sau “cât îmi ia ochii stau, cât nu, plec”. Eşti de abia la vârsta adolescenţei din punct de vedere spiritual, cu mici scăpări spre maturitate (înţeleasă ca experienţă). Deschide ochii, Doru, pentru numele lui Dumnezeu! Trezeşte-te! Fă ceva bun cu tine interior! Lasă “ce frumos sunt” la o parte şi priveşte-te mai bine! Înfrumuseţează-te! Nu te mai accepta atâta! Tu crezi că-s puţini cei ce se consideră genii (sterpe ori ba)? Priveşte “dincolo de” până ţi se înroşesc ochii, zbate-te până la agonie, urlă, dar nu mai sta aşa! Lasă “n-are rost”-ul la o parte, tu chiar crezi în prostia asta?
Unde e omul din tine care mă fascina, în care vedeam viaţa, în care ghiceam măreţia, care-ţi e CAPODOPERA? Rahat! Vreau mai mult de la tine, tu cere-ţi, poţi, POŢI!
Asculă-mă bine: nu lăsa individul ăsta al nopţii să te fure! Ce dracu', în loc să-l ignori pe el, tu-i ignori pe cei din jur? Care-i sunt argumentele, pe ce temei îşi bazează supremaţia? Cum de-l laşi să-ţi transforme speranţa, munca ta de-o viaţă în rahat? Ce eşti tu, “stoic”? Îţi convine să te consideri şi să te considere atât de slab? ŢIE? Fii încăpăţânat, răstoarnă-l! În ritmul ăsta o să te transformi într-o legumă. De ce, când ai în tine frumuseţea şi binele? De ce, în numele unui “nu ştiu cine” să lupţi pentru nimic? Să te iroseşti pentru nimic? Pentru ceea ce nu poate decât să nu existe?
Vorbeşti de moarte! Bine, omule, dar tu nici nu vrei să ştii ce e viaţa, atunci de ce să moară în tine, cum să ucizi lucruri pe care nici nu le-ai născut, nu le-ai simţit? De unde ştii că iubirea, oamenii, viaţa, nu au nici o valoare? Te-ai dăruit lor şi nu te-au vrut? Nu cred. Tu nici n-ai încercat, ţi-a fost frică şi ai spus “NU”. Păi în cazul ăsta nici n-ai avea dreptul să deschizi gura.
Ai experimentat destul pe alţii. E timpul să încerci pe tine. Deschide-te şi dăruieşte-te fără să opreşti din tine pentru tine. Continuă ce începuseşi acum câţiva ani... Ce naiba! “Hippie” a ajuns pentru tine doar un cuvânt? Autoritatea din mine îţi zbiară: CUTREMURĂ-TE!
Oricum, de partea cealaltă n-ai să ajungi, pentru că eu, în pofida dorinţei tale, te vreau viu, şi în ciuda micimii mele am putere. Poţi să încerci, întotdeauna ruga mea îţi va pune piedici... Da, recunosc, individul de care vorbeai nu e plăsmuire, încă se înscrie în cercul în care mă învârt de ani de zile: misticism. Iar Dumnezeul meu e, deşi nu o recunoaşte şi nu vrea, şi Dumnezeul lui. Înţelegi? Nu zâmbi, că acum nu-s fetiţă, acum sunt eu legată de singurul SIGUR, cel pe care tu îl bănuieşti, CEL pe care-l simt...
Nu te forţez, nu-ţi impun VIAŢA, trebuie să o vrei, n-am dreptul, însă pot să-ncerc să-ţi dau un imbold spre ALTFEL, şi am tot dreptul să mă rog pentru tine, aşa cum înţeleg eu ruga, comuniunea cu Divinitatea. Nu ştiu de ce fac asta, poate încă te mai iubesc, poate încă mult.
Da, sunt periculoasă. Mai mult decât crezi. La fel cum n-ai bănuit îndeajuns iubirea mea pentru tine. Şi totuşi, deşi mi-ai zis că nu crezi, vinovat eşti tu. M-ai făcut să te iubesc, suportă consecinţele! Chestia cu “mi-e frică de tine” las-o baltă. Nu are sens, fiindcă fizic nu mă mai implic, şi ar trebui să ştii că nu m-aş băga în viaţa ta cu forţa... Dealtfel, nu cred s-o fi făcut vreodată. Iar relaţiile tale cu ceilalţi nu mă privesc decât în măsura în care tu mă incluzi.
Ce chestie! Ştii cât de groaznic m-am simţit când ţi-am spus că nu cred să mai vorbim? Simţeam durerea cum creştea, incredibil de rapid, şi o sufocam clipă de clipă. La un moment dat am vrut să sar din pat, să te iau în braţe şi să-ţi spun că te iubesc, că te vreau, că nu contează restul, că sunt a ta chiar de nu mă vrei, că... Am închis ochii doar. Obosisem.
Ioana

PATRUZECI ŞI ŞASE

Nevinovatul meu copil,
Scrisoarea asta e cam “grea”, şi dacă în momentul ăsta nu te simţi puternic, e mai bine s-o pui deoparte şi s-o citeşti altădată. De luni de zile vreau să-ţi spun ceva, de tot atâta timp m-am zbătut între Adevăr şi ziceam eu, tu, nereuşind să iau o decizie. În scrisoarea trecută îţi spuneam ceva, însă culmea, am citit de curând “Fraţii Karamazov” şi...
E timpul să ştii cine-s eu de fapt şi de ce ticăloşie am fost în stare. Nu ţi-am spus nimic până azi, fiindcă gândeam că am să te rănesc din nou, la fel de puternic, şi apoi am să te pierd. Deunăzi mi-am dat seama că e imposibil, atâta timp cât nu-ţi voi mai cere nimic. Te iubesc, şi-atât. M-am hotărât să-mi calc orgoliul în picioare şi să recunosc că sunt o nenorocită.
Mi-e foarte greu să găsesc cuvintele potrivite. Ce vreau să spun e că, de fapt, atunci, în iarnă, nu am rămas însărcinată. O perioadă de timp am fost aproape sigură, aveam toate “semnele” (ca să vezi ce influenţă are psihicul asupra organismului!), însă când ţi-am trimis acea scrisoare aflasem adevărul. Înţelegi? Ştiam, ŞTIAM CĂ NU, şi am lovit în tine cât de tare am putut, conştientă de ce avea să urmeze în sufletul tău. Recunosc, la vremea aia mă simţeam batjocorită şi voiam să treci şi tu prin frica aceea groaznică, credeam că-n acest fel îmi vei răscumpăra lacrimile şi urletele, şi capul meu în derivă... Apoi am continuat comedia, ştiam că aveai sentimentul vinovăţiei, ştiam că te doare, şi deşi îmi venea să-mi zbor creierii, nu am zis nimic. De ce? Sună aiurea, şi ai tot dreptul să-mi râzi în nas, dar te iubeam şi eram gata să port cu mine în mormânt vina mea şi durerea ta, doar să nu te pierd. Nu ştiai, dar de câte ori îmi spuneai că nu mă meriţi mă loveai peste ochi, fiindcă eu ştiam... eu eram curva sentimentelor.
Aş fi vrut să-ţi fi spus lucrul ăsta ca să mă poţi bate, să poţi ţipa la mine, să te poţi elibera. Sunt o ticăloasă, şi poţi spune asta cui vrei, ai tot dreptul.
Spovedanie. N-am să pot lua niciodată înapoi lunile astea de minciună, şi nu ştiu dacă mă crezi, dacă mai crezi o iotă din cuvintele mele, însă îmi pare rău. Nu vreau s-o iei ca o dovadă a meschinăriei mele, dar lucrul pe care mi-l doresc cu ardoare e iertarea. Poate că n-o să poţi să mă ierţi vreodată, poate că nu merit, habar n-am.
Ştiam că, odată ce-ţi voi spune lucrul ăsta, vei fugi de mine ca de ciumă şi, deşi ştiam că lucrurile frumoase şi bune nu se clădesc pe minciună sau pe suferinţa altcuiva, mai voiam încă o clipă cu tine.
Sunt ciudată, a naibii de ciudată, şi poate chiar nebună, cine ştie? Nu ştiu dacă mă crezi, însă asta a fost singura minciună (hm, de parcă n-ar fi de ajuns!). Dar, vezi tu, de asta spun că-s ciudată, deşi am lovit în tine cât de tare am putut, te iubeam şi te iubesc. Diferenţa e că atunci te iubeam posesiv, de fapt, genul de iubire tâmpită care se întâlneşte în toate cazurile când eşti îndrăgostit de cineva şi vrei cineva-ul acolo numai pentru tine, cu suflet cu tot.
Vezi ce monstru ai strâns în braţe? Dacă ai fi fost mai sceptic în privinţa mea, te-ai fi ferit singur. Şi totuşi, invidiez şi în acelaşi timp iubesc naivitatea şi încrederea ta în oameni. Încredere pe care uite ce “frumos” am călcat! Şi uite ce “frumos” am pierdut lucrul pe care-l socoteam cel mai important pentru mine, prietenia ta.
E timpul ca eu să mă cufund în întuneric şi tu să te ridici printre vii. Iartă-mă, AM VRUT.
Sunt sigură că tot ce-am simţit pentru tine e Iubire, oricât de prost ar suna. Sigură pentru că numai datorită EI apar stigmatele. Tot ce ţine de Adevăr sălăşluieşte în durere.
Trebuia să-ţi scriu, ca să te poţi elibera, ca să-mi pot recunoaşte vina cu voce tare. Şi din nou iartă-mă că nu ţi-am spus asta, însă pe de o parte voiam să termin odată imaginea aceea falsă pe care o aveai despre mine, iar pe de alta nu cred să te mai pot privi vreodată în ochi. Mi-e ruşine şi da, sunt laşă, fiindcă mi-e frică de privirea ta.
Nici eu nu ştiu cine sunt de fapt. Deocamdată, deşi am căutat, e singurul lucru care-mi aduce întunericul. În rest (?) cred că tot ce ţi-am spus a fost adevărat, şi tot ce am avut pentru tine s-a născut din Adevăr... Dar cine ştie? Poate că sunt mult mai neagră decât mă văd. Nu, nu m-am prefăcut. Iubire.
E o nebunie, dar ai putea să crezi că te-am minţit fiindcă te iubeam? Sunt nebună, da, nebună!
Iartă-mă. Îngenunchez şi-ţi cer, fie-ţi milă! VREAU MILĂ fiindcă sunt prea ticăloasă. Nu. Poate nici nu trebuie să mă ierţi. Nu ştiu.
Scuză-mi scrisul şi incoerenţa, dar... poate că la urma-urmei sunt şi proastă de dau în bară!
Ioana

PATRUZECI ŞI ŞAPTE

2.08.2000
Dacă ai şti de câte ori ţi-am sărutat scrisoarea. Mi-ai dăruit zâmbetul şi speranţa că mă pot înălţa iarăşi, fiindcă nu dramatizam deloc. Am jonglat cu conceptul de viaţă şi încredere, ori ăsta e lucrul cel mai nenorocit dintre toate. Iar iertarea chiar era în tine, orice ai zice. Şi apoi, n-am simţit nici o clipă că mă las prea jos, aşa cum spuneai, târându-mă la picioarele tale. A fost (şi încă este) prima dată când aveam pur şi simplu NEVOIE să sărut tălpile cuiva.
Nici nu ştiu cum să spun; adevărul e că mi-a fost teamă de mine însămi din momentul în care am realizat ce făcusem. Odată că te-am minţit în legătură cu ceva curat (fiindcă asta e un copil, nu?), apoi pentru că ţi-am “dăruit” cu generozitate o vină enormă care de fapt nu-ţi aparţinea. N-am să-mi iert niciodată asta. Ştiu că ai făcut-o ca să mă linişteşti, însă ai minimalizat totul, şi m-ai iertat mult prea repede.. Mi-e ciudă, nu merit să fii atât de bun cu mine! Din ce eşti plăsmuit, omule? Cum poţi să fii aşa de blând?
Mi-e ciudă, înţelegi? Mi-ai dat dintr-o dată lumină şi linişte, şi mi-e bine, mi-e atât de bine că-mi vine să urlu; însă ştiu că nu merit toate astea. Dar tu, tu! Habar n-am cum, însă “mulţumesc” spune atât de puţin pentru ceea ce simt!
Ştii care e ironia? Poate nu mă crezi însă cu câtva timp înainte de chestia aceea începuse să se nască în mine dorinţa de a avea cu tine un copil. E o prostie, ai putea spune, şi sună al naibii de ieftin, însă aşa am simţit. Iar apoi, pentru o perioadă, “gluma proastă” de care vorbeai, eu o simţeam ca pe o datorie. Da! Serios, poţi să râzi, acum şi mie-mi vine, însă gândeam că trebuie să rămân însărcinată cu tine... Iartă-mă. De data asta chiar că sunt deplasată însă, ştii, se pare că dorinţa de care vorbeam e încă în mine. Ai dreptul să mă faci cum vrei, eu îţi spun tot ce simt. Poate e o obsesie, nu-mi dau seama, însă la fel de bine s-ar putea să fie o trăire naturală. Un gând nu-mi dă pace: dacă e o nevoie? Of, nu ştiu. Scuză-mă că-ţi spun atâtea prostii.
În interior am simţit întotdeauna că era imposibil să te fi pierdut, să te pierd vreodată. Asta fiindcă, deşi nu am conştientizat mereu acest lucru, eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut. Uneori erai chiar singurul. De fapt, eşti mai altfel decât un prieten, mult mai mult; nu cred că există un termen. La fel cum te-am simţit mai mult decât un iubit, un simplu iubit pe care la un moment dat îl are fiecare. Nu, nu vreau pentru nimic în lume să pierd prietenia ta, să pierd omul pe care-l simt cel mai aproape. Şi iarăşi mă minunez, cum de mă mai vrei ca prieten?
“You’ve never ceased to amaze me” . Parcă era într-un film, nu?
Aş vrea să îngenunchez în faţa ta şi să plâng de bucurie. Înseamnă atât de mult pentru mine că mă ierţi! Dar, Doru, dacă vei simţi nevoia să ţipi la mine, să mă baţi, orice, spune-mi şi am să vin la tine să mă baţi. Să ştii că nu vorbesc prostii. Poate mai încolo o să te trezeşti întrebându-te cum dracu’ am putut să-ţi fac aşa ceva, şi nu trebuie să te zbaţi. Bine?
Trebuia să fi venit la Sfânta-Ana. Toată lumea care te cunoaşte şi care era acolo m-a întrebat de tine. A! Să ştii că am minţit (...), adică n-am spus nimănui că ne-am despărţit. Am avut o surpriză plăcută, nu m-aş fi aşteptat, am nimerit cu cortul lângă Zoli. Să vezi ce şmecheră sunt! Mi-a zis mama mă m-a văzut la PRO TV. Oricum, nu ţin prea bine minte când m-au filmat, că am fost mai tot timpul ba beată, ba nervoasă. Citisem undeva că în timpul ciclului femeile emană nu ştiu ce substanţă mirositoare care atrage bărbaţii. Să mor eu dacă nu e ceva adevăr în treaba asta! Săracul Vlad a trebuit să aibă grijă de mine...
Chiar! La Sfânta-Ana am citit (mă rog, răsfoit) o carte: “Tantra - The Key To Sexual Power And Pleasure” . Erau nişte chestii de tot râsul acolo, poate am să-ţi povestesc nişte faze când ne mai vedem... Oricum, nu sunt ipocrită, chiar eram curioasă în unele privinţe.
Am făcut 22 de ani...! Până ieri nu m-am entuziasmat. O parte din zi am băut-o la Braşov, iar o parte acasă. Mi-a făcut tata cadou o sticlă de “Fetească neagră” din (hm!) 1960! Deşi nu primisem scrisoarea ta, şi mă gândeam că poate n-ai să-mi mai răspunzi, mi-am spus că dacă n-o să pot s-o beau cu tine, atunci fuck it! Am vrut să mă închid în dormitor cu sticla, dar nu s-a putut, aveam invitaţi! Îmi venea să urlu când vedeam nişte oameni în fond străini cum beau din vinul nostru. Ieri însă am primit cel mai preţios cadou cu putinţă, de la tine, şi îţi mulţumesc mult, mult de tot!
Mi-e dor de tine. Promit să “Rise Up And Shine !”. Chiar dacă acum o fac pentru tine, o să vină vremea când voi avea grijă de mine pur şi simplu. Într-un fel, tot pentru tine.
Îţi mulţumesc. Te iubesc. Şi... iartă-mă pentru ceea ce simt.
Ioana
P.S.: Anul acesta nu ţi-am făcut nici o coroniţă de flori! Ufff!

PATRUZECI ŞI OPT

Habar n-am când vei citi rândurile astea, însă îţi scriu acum, fiincă deocamdată mai am ceva timp, ştii, restanţele... Nu am prea multe de spus, şi vreau să încep cu o chestie: nu-ţi accept scuzele (auzi, cică ai întârziat cu scrisoarea!), fiindcă nu poate fi vorba de aşa ceva. Trebuie să recunosc că mi-au prins bine acele rânduri de la tine, mai ales fiindcă nu mă aşteptam. Ştiu că ai de învăţat, şi deci nu trebuie să-ţi faci probleme în legătură cu mine. O.K.?
Motivul principal pentru care-ţi scriu e că te simt “prins”, şi ştiu cât de mult înseamnă examenele astea pentru tine. Aşa că îţi ţin pumnii, şi sper din tot sufletul să ai mintea clară şi drumul deschis. Ce să zic, cum să zic? SĂ-ŢI DEA Dumnezeu siguranţă pentru tine, să-ţi lumineze gândurile, şi să-ţi laşi imaginaţia să curgă, să te laşi în voia “sclipirii”. Fii tu, natural, simplu, şi lasă complicaţiile şi “filosofările” ipocriţilor, pentru că sunt sigură că sunt destui indivizi de genul ăsta printre cei ce dau la teatru.
Sunt alături de tine, şi nu ştiu, nu ştiu uite ce să spun. Adevărul e că am emoţii pentru tine. Nu-mi dau seama cum să fac. Ar fi bine să simt numai eu chestia asta atât de puternic. Oricum, voi încerca să-ţi ofer un suport indirect. Ce aiurea! Cu siguranţă că tu nu ai nici o problemă în acest sens. Nu ştiu, cred că de unde îmi doresc atât de mult să intri.
BAFTĂ şi BAFTĂ şi BAFTĂ şi ce mai vrei. De rest te ocupi tu.
În privinţa venirii tale la Craiova, mai vorbim. Oricum, dacă vrei să vii, atunci după 23 sau 25 septembrie. Nu ştiu dacă voi putea să-ţi găsesc un loc de dormit, fiindcă atunci căminele sunt închise, şi oricum cred că va fi foarte greu de găsit un pat gol pe undeva. Ştii, se apropie noul an şi toată lumea caută un loc, bla bla... O să vorbesc cu ai mei, nu cred că s-ar supăra să stai la mine pentru 2-3 zile. Asta dacă vrei să stai la mine. Însă mai e vreme până atunci.
Îţi “ţin pumnii” cu toată fiinţa.
Să-mi faci o bucurie, bine? Că de tine, eh, acolo...
Te sărut, Ioana
P.S.: De abia aştept să-mi cânţi la blockflöte , însă să ştii că întâi şi-ntâi vreau “Elefănţeii”! Îmi place aşa de mult cântecelul acela...

PATRUZECI ŞI NOUĂ

Probabil crezi că-s destul de ridicolă în nehotărârea mea. Şi totuşi ţinând cont că nu eşti străin de acest termen...
Îmi spuneam că, la naiba, atâtea discuţii zic eu sincere despre prietenia noastră, iar eu să-ţi întorc spatele de tot? E adevărat, câtva timp mi-a sunat bine, însă ştii tu că eu dispreţuiesc superficialitatea, aşa că...
Habar n-am ce părere ai, însă eu pun valoare pe ceea ce avem (deşi nu ştiu ce e adevărat), şi nu-mi convine ideea de a fi cu totul străini. Acuma, dacă şi tu crezi că prietenia pe care o avem (încă) nu se găseşte la tot pasul, şi că n-ar fi bine să-i dăm cu piciorul, spune-mi. Însă, ştiu eu, dacă nu eşti sigur, atunci nu are rost. În fond, după câte îmi spuneai, ai mulţi, ba chiar foarte mulţi prieteni.
În privinţa “fazei” cu cearşaful, ce pot să zic? Mi-am făcut un test de sarcină care a ieşit negativ, însă ciclul mi-a întârziat deja 5 zile, aşa că nu e nimic clar. Eu sper ca testul să fi avut dreptate şi să fie vorba doar de o dereglare hormonală, sau ceva de genul ăsta.
Mai e un motiv pentru care ţi-am scris; sper să nu laşi baltă romanul (sau ce-o ieşi) de care te-ai apucat. Ar fi păcat, oricum, e decizia ta . Şi-mi vine să zâmbesc, şi chiar o fac, gândindu-mă cât de bine stai la capitolul “decizii”! Da, da, ironia, cea mai înfloritoare caracteristică a mea!
Ioana

CINCIZECI

Of, copilule, ce mă fac eu cu tine! Ia spune tu... Nu-mi place deloc să te ştiu aşa. Hai, nu mai fi atât de abătut că nu e sfârşitul lumii... Şi-apoi, m-ai pierdut, auzi, vorbeşti de parcă aş fi murit. Uite, îţi trimit un pupic, hai, o să vezi că-ţi trece.
Nu te înţeleg. Eu credeam că va fi totul bine pentru tine, în sensul că nu vei mai fi (oarecum) legat de o femeie pe care nu o vrei. Şi apoi, nu le spuneai şi tu cunoscuţilor că ne-am despărţit? Nici cu mine, dar nici fără mine nu e bine... Păi, atunci cum, ţinând cont că eu nu sufăr “triunghiurile” sau “patrulaterele”?
Ajunsesem să privesc totul ca o tevatură de prost gust. Nu de alta, dar credeam că ai înţeles ceva din mica discuţie purtată la Sighişoara. Îţi spusesem că m-am săturat să tot fiu pusă deoparte, şi să îmi tot salţi în slăvi ştiu eu ce tipă. Mi-a ajuns şi mie să-mi vânturi prin faţă femei pe care le consideri mai bune, mai frumoase, mai spirituale, mai ştiu eu cum. Nu îmi place să fiu luată ca o rezervă. Şi apoi, dacă toate tipele astea îmi sunt superioare, stai cu ele! N-avea rost să-mi tot reproşezi (nu numai verbal) ba că eu sunt prea departe, ba că sunt prea dură, ba că sunt urâtă, etc. Ştiai doar că mie nu-mi plac linguşelile, şi nici dulcegăriile gratis... Cât despre aşa-zisa urâţenie a mea, ţi-am mai spus. Pe de o parte nu mă simt aşa şi nici n-am chef să încep să-mi fac probleme inutile, iar pe de alta ar fi mai bine să-ţi găseşti o femeie care să-ţi placă fizic, şi gata, nu te mai baţi şi nu mă mai baţi la cap pe tema asta. Ce naiba, dacă ai ajuns să te “iei” de aşa ceva în privinţa mea... Cum să zic? Dacă m-aş fi ştiut urâtă, aş fi pus capul în jos şi ţi-aş fi înţeles “durerea”, dar aşa... sincer vorbind, de căte ori m-am privit goală mi-a plăcut ce vedeam... De ce ar sta altfel lucrurile? Dacă nu mă poţi iubi aşa cum sunt, atunci nu văd ce rost ar mai avea? Eu în păpuşă dulce nu mă transform, şi nici afirmaţii gratuite nu fac. Mai ales că în general mă simt bine cu mine însămi.
Ţi-am mai spus, indiferent de felul cum privesc eu anumite situaţii, atâta timp cât tu susţii că iubeşti pe altcineva, eu mă dau înapoi. N-am fost (şi sper să continui aşa) genul de om care să se bage între două persoane. Şi nici să fac parte dintr-un număr de “n” femei nu-mi stă în fire, aşa că, dacă mă văd în plus, plec. Oi fi eu proastă şi urâtă şi toate celelalte, însă sunt orgolioasă şi nu mă văd deloc aşa. Trebuie să am pentru alţii şi eu ceva de calitate în mine, măcar pentru “ceva”-ul ăsta să mă respect.
În stadiul prost în care ajunsesem, de pseudo-pereche, despărţirea mi s-a părut firească şi necesară. Pe de o parte, atât timp cât (aşa cum sunt şi pot) mă dăruiam ţie toată, voiam, şi aveam nevoie de acelaşi lucru de la tine. Pe de altă parte nu-mi convenea să mă consideri geloasă, fiindcă nu aveam pe cine, şi nici nu-mi stă în fire. N-aveam chef să îmi fi reproşat peste câtva timp că din cauza mea ai pierdut pe X sau pe Y. Mi-ai spus în iarnă că te simţeai vinovat că te-ai culcat cu mine când iubirea ta aparţinea altei femei, şi n-am vrut să creez o stare la fel de penibilă pentru amândoi. Nu-mi convine ca un bărbat să aibă pentru mine doar sexul (ca să vorbesc frumos), şi iubirea să o dea alteia, când, vorba aceea, şi eu am nevoie de dragoste, cine ştie... poate chiar mai mult. Nu te teme, nu e un reproş, nu sunt supărată pe tine, îţi spun doar cum văd şi simt eu lucrurile. Şi nu vreau să te simţi vinovat, îţi interzic asta. N-ar avea rost. N-ar rezolva nimic. Trebuie însă să recunoşti că în ultima vreme ne parodiam vieţile. Mie îmi plac lucrurile simple, naturale, iar “nonconformismul” care se practică acum nu mă atrage absolut deloc. Chiar mă scârbesc orgiile spirituale, şi mi-e groază când mă văd prinsă în aşa ceva.
Stai liniştit, nu m-ai pierdut, cel puţin nu de tot. Deşi da, e foarte ciudat să-mi vorbeşti de căsătorie. Măi omule, eu ce pot să-ţi spun? Cred că te iubesc, însă chiar nu văd, şi te-aş ruga să-mi spui de ce, de ce vrei să te însori cu mine. În ceea ce mă priveşte, în toată mirarea pe care mi-ai produs-o, nu pot spune decât că rămân deschisă ideii în sine. Cu toate că dorinţa ta de a fi înconjurat de mai multe femei şi nevoia mea de intimitate, de comuniune, de taină, se bat cap în cap. Ştii eu, în câţiva ani teoretic am avea posibilitatea să creăm o stare de echilibru. Însă chestiunea asta o putem face numai dacă într-adevăr ţinem unul la celălalt. Adică, privită ca o renunţare se anunţă a fi un fiasco total. Dealtfel, îmi place să cred că suntem amândoi la vârsta la care putem cunoaşte iubirea, nu la vârsta lui “te iubesc”. Am fi nişte tâmpiţi dacă doar ne-am rezuma la cuvinte şi, vorba aceea, vrăjeli. Şi, decât să fim tâmpiţi, mai bine să nu fim. Nu?
Scrisoarea asta e una de sacrificiu. Nici mie nu-mi prea convine, dar dacă e adevărat că nu vrei să mă pierzi atunci te rog să iei seama la ce ţi-am scris, pentru că aşa nu merg, nu mai merg lucrurile între noi. Tu crezi că mie îmi place să-ţi spun aşa ceva? Chiar urăsc scrisorile de acest gen, însă asta simt, simt şi-aşa ceva, şi nu mai vreau haosul ăsta. Vreau să te iubesc, şi dacă văd acelaşi lucru şi în tine pot să trec peste toate şi pot să învăţ să te iubesc mult mai intens. Însă eu de una singură nu mai ţin relaţia dintre noi, trebuie să te văd şi pe tine luptând cu tine însuţi pentru noi; nu vreau să am frustrări, fiindcă pe urmă tot pe capul tău vor cădea.
Prin urmare, dacă vrei să încercăm, bine. Am putea să construim ceva foarte fain, că timp avem. Dacă nu vrei, atunci nu mai sta bosumflat: eşti liber să clădeşti orice cu cine vrei tu. Să nu cumva însă să încerci asta fiindcă te-ai simţi obligat, sau fiindcă ţi-e teamă că n-ai să găseşti femeia potrivită pentru tine. Fii sincer cu amândoi, şi gândeşte-te dacă eu merit să faci asta, fără să ai reţineri. Să zicem că acesta e punctul limită. Ori păşim mai departe, ori terminăm şi ne simţim amândoi bine (sau nu), în căutarea acelei femei, respectiv acelui bărbat, pentru noi. Gata!
Da, lichidul cel roşu tot n-a venit pe la mine, se poate să fiu puţin nervoasă din cauza asta, deşi nu-mi bat capul prea tare, nu conştient, cel puţin.
Scuză-mă pentru porcăria asta de scrisoare, dar trebuia.
Şi ai grijă de mânuţe, să nu le faci ceva rău, că te mănânc!
Te pup,
Ioana

CINCIZECI ŞI UNU

29.11.00
... Şi eu care-mi spuneam că de ceva vreme zilele mele erau groaznice! Acuma, departe de mine consolarea că se poate şi mai rău, însă după ce ţi s-a “pus la cale” ţie nu pot să zic decât că o duc bine.
Dealtfel, mă tot bătea gândul (de unde venea nu ştiu) că era ceva în neregulă cu tine. Te-am şi sunat, însă mi-a spus tatăl tău că tocmai plecaseşi, aşa că... Să sperăm că altădată când vei dori să ai un “ochi hippie” vei apela la culori (farduri sau acuarele)... Şi fiindcă tot am pornit cu lucruri “îmbucurătoare”, am avut şi eu parte de o senzaţie foarte faină, fără să-mi fi făcut testamentul... Când eram şi eu bucuroasă şi liniştită că îmi venise ciclul, organismul meu a hotărât că nu mai poate, şi au început al naibii de brusc nişte dureri insuportabile, inima a luat-o razna, respiraţia ba era, ba nu, ce mai, distracţie! În plus, devenisem incoerentă în vorbire, şi cei din jurul meu au tras o sperietură de toată frumuseţea. Iar asta din cauza unei “penibile“ răceli la aceleaşi ovare de o viaţă. A fost urât, şi asta a pus capăt “fanteziilor” mele în privinţa morţii. Se pare că legile “tragicului” ne guvernează în acelaşi timp! Dar, oricum, asta nu ţine de faptul că suntem cam acelaşi gen de om, ci e pură coincidenţă...
Mai e ceva ce voiam să-ţi spun. Procesul lui Vlad s-a amânat pe luna ianuarie, ceea ce am zis noi că e o veste bună, în sensul că poliţaii nu au avut dovezi “tari” împotriva lui. Oricum, peste un timp (scurt, se pare) s-ar putea să fii invitat la o nuntă (Vlad şi Noemi, bineînţeles!).
Altceva ce-aş putea spune? Aici a început un Festival al Teatrelor Naţionale, însă eu încă n-am catadicsit să mă “prezint” la vreun spectacol. Cred însă că voi merge la “Bacantele”, regizat de Mihai Măniuţiu (cu Marius Bodochi şi Ovidiu-Iuliu Moldovan), TNB. Parcă tu îmi spuneai de spectacolul ăsta. Dacă invitaţia ta rămâne în picioare până în martie, şi dacă am să pot, am să vin să te văd jucând. De fapt, cred că vreau chiar foarte tare acest lucru. Mai e timp.
Sper să te însănătoşeşti repede, şi să nu mai ai parte vreodată de o experienţă din asta de la care nu ai nimic de învăţat.
Eu am primit o invitaţie la Moneasa, lângă Arad, între 12-14 decembrie, la un concurs montan, unde de fapt se ţine partea culturală. Am vorbit cu un prieten, care e capul “răutăţilor” şi care mi-a spus că pot să merg cu câţi prieteni vreau. S-ar putea să vină şi Noemi şi Vlad, dar nu e sigur. Dacă poţi şi dacă vrei să vii, nu numai că aş fi binevenit, dar chiar m-aş bucura să te văd. Nu ştiu exact ce se întâmplă, însă mi-e tare dor de tine.
Cred că asta-i tot ce aveam de spus. Nu-mi prea lucrează capul în ultima vreme, psihic stau destul de rău: sunt exact în starea aceea de echilibru vânată de yoghini! Eu una o urăsc (şi de aici nu mă simt în apele mele), fiindcă nu are un efect creativ şi nu mă stimulează în nici un fel. Prefer să mă zbat, că de o eventuală stare de beatitudine nu cred să am parte în curând. Cică oamenii pasionali din fire ar prefera echilibrului chinul! Cine ştie? Adevărul e că mi-au cam cam ajuns toate până-n gât, iar soarele meu, habar n-am, poate a şi murit... Dar eu mă simt bine! Ce fain! Hai să ne spunem de-acum unul celuilalt că suntem bine. De-aici ar fi urmat “şi poate aşa vor şi sta lucrurile”, însă suntem destul de “dăştepţi” să zărim porcăria în cuvintele astea, nu?
Vine Moş Niculae şi eu nu am ce să-ţi dau, nu cred să am ceva de dăruit. Eventual un zâmbet, dar şi acela în colţul gurii... Dacă-l vrei, e al tău, dacă nu, tot aşa. Te pup, şi... ai grijă de tine, aşa cum poţi!
Ioana
P.S.: Bine ai făcut că n-ai mai lucrat la uzină! Bine, acum să nu le spui părinţilor tăi că “sunt în stare să te felicit pentru aşa o faptă”. Tu nici nu ştii cât de preţioase îţi sunt, da, mânuţele!

CINCIZECI ŞI DOI

Era să fac ceva necugetat zilele trecute. Îţi scrisesem o scrisoare tare urâtă şi depresivă, credeam eu atunci spre binele tău. Care era chestia? Cu o seară înainte am avut o discuţie destul de dură cu Vlad. Noemi e însărcinată în 2 luni, şi el vrea copilul, ea nu e sigură. Vlad era însă foarte sigur că eu o “sfătuisem” să facă avort (ceea ce ar fi fost o tâmpenie, dealtfel), şi fiindcă eram amândoi beţi au început să curgă anumite cuvinte. Mi-a spus că eu influenţez oamenii în rău şi că, dealtfel, ce ţi-am făcut ţie (sau ce ţi-am spus) în iarnă e cel mai groaznic şi mai rău lucru pe care-l poate face cineva. Faza şocantă a fost că a urlat pur şi simplu la mine şi că, deşi tu îi spuseseşi chestia asta numai lui, cu ocazia asta au aflat şi alţi oameni. Nu ştiu, se pare că a reuşit să mă răscolească de tot ţipătul acela, şi pentru prima dată au început să-mi curgă lacrimile de faţă cu alţi oameni. Ei bine, din momentul acela eram sigură că peste aşa o pacoste ca mine n-o să mai dai vreodată, că sunt falsă, rea, parşivă, şi multe altele de acest gen. Mă gândeam chiar că nici nu te-am iubit vreodată, din moment ce ţi-am putut face aşa ceva, şi că nu tu, ci eu habar n-am ce e iubirea. Şi că nu ţi-am dăruit niciodată nimic, numai am cerut, tot timpul eu, eu, că n-am făcut nimic altceva decât să-ţi reproşez lucruri, să mă supăr, să fac pe îngeraşul când eu eram dracul gol.
Acum, sincer, nu ştiu ce e adevărat şi ce nu. Poate că impulsul meu de a te proteja de mine ar fi fost bun, însă nu cred că o scrisorică ar fi rezolvat lucrurile. Şi chiar dacă hotărăşti că persoana în stare să-ţi facă aşa ceva nu merită nu prietenia, dar nici măcar atenţia ta, aş vrea să vorbim despre asta, când o să ne mai vedem.
Mă gândeam că nu Vlad, ci tu ai tot dreptul să urli la mine, şi chiar nu-mi place să te ştiu măcinându-te pentru o vină care îmi aparţine în totalitate. Poate că nu mi-ai spus nimic fiindcă nu ai vrut să mă răneşti, dar nu merit sacrificiul ăsta. Am ştiut în ce mă bag din momentul în care am tot continuat cu minciuna. Şi asta nu înseamnă că îmi recunosc vina, dar cu asta basta. Nu. Chiar cred cu tărie că trebuie să-ţi dai drumul nervilor pe mine. Oricum, sunt conştientă că n-am să pot vreodată repara sau trece peste asta. Aici e prostia: vina e a mea şi o port cum pot, însă cu sentimentele tale, cu răul pe care ţi l-am făcut n-am cum să mă descurc. Iar ca experienţă, nu te învaţă decât cât de răi pot fi oamenii, ba nu, uite ce prostii vorbesc, cât de rea pot fi eu. Păcat că nu există un aparat să-ţi spele creierul la capitolul Ioana.
Scuză-mă că-ţi spun asta, însă ne-am comportat amândoi ca nişte proşti, n-am vorbit deloc despre asta, ca şi cum ar fi fost un subiect tabu. Numai eu ţi-am mai scris câte ceva, tu însă... ai crezut că dacă încerci să te răzbuni... şi iarăşi am fost proşti că am intrat în lanţul ăsta al loviturilor sub centură. Iar ca urmare a “răzbunării” tale, ai văzut, tot eu m-am supărat! Asta ca să vezi ce prostii spuneai: că sunt bună! Poate că suntem amândoi sadici, de asta nu ne-am privat de “plăcerea” de a vedea cum reacţionează celălalt la lovituri. Sau poate că ne pierdem uşor în emoţional. Nu ştiu.
Promiţi că-mi spui ce ai (şi ai avut) pe suflet în privinţa asta, prima dată când ne întâlnim? Bine, acum să nu zici că nu vrei să mă mai vezi vreodată! Şi chiar dacă asta vrei, bine, dar măcar o singură dată, atât, şi-apoi ai scăpat de mine. Nu de alta, dar e cel mai greu lucru prin care am trecut (din păcate nu împreună), şi eu zic că nu trebuie să ne prefacem că n-ar fi, că nu există. Vorbeşte-mi. Te rog.
Ioana
CINCIZECI ŞI TREI

De azi dimineaţă de când m-am trezit tot vreau să-ţi scriu; chestia e că nu prea am ce să-ţi spun. Am făcut o “plimbărică” pe afară de mi-am luat 4 ţigări şi, în fine, m-am hotărât să o fac. Adică să-ţi scriu!
Mi-e tare ciudă că de când am venit de la Braşov şi până mai ieri, habar n-am ce-am făcut, în sensul că nu-mi amintesc nimic. E tare ciudat. Nu că aş avea probleme cu timpul, dar chiar nu-mi aduc aminte. Ştiu sau simt că am umblat prin oraş, dar cam atât. La şcoală nu, acasă nu prea, la cămin probabil... Mă rog.
Voiam să te întreb cum merg repetiţiile. Eu pe 5 februarie am ultimul examen, aşa că dacă premiera e după, aş putea să vin.... Nu sunt sigură însă, fiindcă nu am nici un ban (ba da, 1700 de lei!) şi nu ştiu de câţi aş putea să fac rost. Oricum, mai mult de banii de tren nu-s şanse, prin urmare, dacă vin, va trebui să mă hrăneşti, să-mi dai de băut, ţigări, şi... a, da, un loc de dormit. Cu alte cuvinte să mă întreţii! În mod normal pe la jumătatea lui februarie ar trebui să merg şi la Arad. Sper să nu trebuiască să aleg. Adică, dacă va fi cazul, m-am hotărât să vin să te văd, însă mi-e dor şi de arădeni. Poate am norocul ca data premierei să fie apropiată de cea a concursului montan, să trag o fugă şi la Arad. Mă gândeam că poate vii şi tu, dar odată ce puneţi piesa pe roate... nu ştiu dacă vei avea timp. Mai e până atunci.
Filmul nu l-am scos şi, sincer, habar n-am când o să se întâmple chestia asta. Sunt anumite poze pe care abia aştept să le văd, şi nu sunt singura.
Altceva... a fătat Maşa (pisica lui Noemi), şi o să-mi dea un motănel. E aşa de frumos! Negru şi cu bulinuţă albă sub bărbiţă.
De ieri am intrat în sesiune, am dat lucrare la logică (filosofică!), şi mai am trei examene. Acum ar trebui să învăţ! Ca să vezi ce sacrificiu (!!) fac pentru tine.
Chiar! Cum ai ajuns acasă cu “grămada” aia de bani?
Deja mi s-a făcut somn, aşa că... trebuie să mă apuc de citit! Sper că eşti bine. Mai vorbim. Poate reuşeşti să mă anunţi cu două săptămâni înainte când e premiera, să mă învârt de bani... Asta dacă mai vrei să vin. Eu una ţin foarte mult să te văd jucând, la premieră sau nu, nu contează, important e să văd eu de ce eşti mătăluţă în stare. E, hai, nu te îmbufna, că n-am vrut să fiu rea. Acum serios, de foarte-foarte multă vreme nu mi-am dorit ceva atât de mult. Poate unde “arzi” când e vorba de teatru.
Gata. Te pup pe nas.
Ioana

CINCIZECI ŞI PATRU

Mă bucur că măcar unul din noi stă bine cu “pisicu’”. Nu, nu mă supărasem că “ai întârziat” cu scrisoarea, însă mi-a prins bine (aşa cum mai percep eu starea asta) să o primesc.
Ce să zic? Din sesiune am ieşit, nu ştiu exact cum, dar a început să-mi fie silă şi de facultatea asta. De cărţi nu, de clădiri şi de majoritatea oamenilor da. Mă simt ca un căcart şi am tendinţa să reduc totul la acelaşi “termen”. Dacă ar fi să mă definesc aş folosi un singur cuvânt: useless. Ciudat e că nu mă consider şi proastă, ceea ce ar putea fi dovadă de îngâmfare.
S-ar putea să revin la perioada adolescenţei mele, plină cu depresii; de data asta cică ar fi mult mai grav. Şi nu înţeleg cum, că doar mama mă îndoapă cu vitamine!!!
Săptămâna viitoare îmi dă tata 200 de mii, şi stau ca o dobitoacă scârbită şi mă gândesc ce să fac: să merg la Arad, la concert, sau să vin la tine. Sau să nu merg nicăieri, şi să-mi iau cărţi. Auzi, cărţi! De parcă de banii ăştia mi-aş putea cumpăra nu ştiu câte cărţi! Acuma, să le iau în ordine. La concertul Black Crowes nu ştiu dacă o să ajung, de teamă. În primul rând n-am de gând să dau ochii cu nimeni, ori cu siguranţă că o să dau peste tot felul de mutre, şi n-am chef să devin violentă (verbal, ştii tu că-s în stare...). Apoi habar n-am cum voi reacţiona la vederea oamenilor de pe scenă. Mi-am dorit atâta timp să-i văd şi să-i aud, că... Dar nu ar fi ceva extraordinar, sunt obişnuită să fug. Dacă însă nu merg la concert, va trebui să plec din Craiova de 1 martie, altfel m-aş urca pe pereţi...
Să vin la tine nu cred că ar fi indicat. Nu de alta, dar s-ar putea să reduc şi piesa voastră la articolul meu preferat, şi nu ar fi corect. Pe de altă parte, dacă spui că e o piesă grea şi e plină de simboluri, ar fi perfectă pentru mintea mea. Cu siguranţă că aş scoate din ea tot felul de lucruri care, pentru voi, n-ar avea nici o legătură cu piesa! Şi cine să se priceapă la “tratarea” blasfemiilor de care vorbeai mai bine decât un căcart? Bag seama că, în starea asta, întrunesc toate condiţiile pentru a fi un spectator perfect.
Arad... oamenii aceia trag de mine de când ne-am întâlnit la mare. Dacă merg acolo, sigur o să fac două lucruri: sex, şi o să beau, lucruri care-mi sunt indiferente. Acum. Mi-e însă că ajunsă acolo o să cad rău de tot şi o să le stric toată atmosfera. Iarăşi n-ar fi corect. Nu zic că oamenii aceia ţin la mine, însă sunt cât pot ei de drăguţi cu un personaj de genul meu. Să zic că aş merge să-l văd pe Dan, poate vorbesc cu el câte ceva, cred că m-ar ajuta. Nici lucrul ăsta nu e sigur însă, pentru că, poate ţi-am spus, s-a cam “cuplat” cu Andra şi nu aş vrea să le fur zilele alea pentru gărgăunii mei. Bun. Asta înseamnă că o să stau mai tot timpul cu un tip cu care n-o să pot discuta prea multe, fiindcă mă tratează ca pe o păpuşă care trebuie mângâiată zi şi noapte (la propriu!). Mă pufneşte râsul. Poate mi-ar trebui o lecţie din asta, să-mi scoată din cap aerele de femeie cu cap!
După cum observi, am o dilemă de tot rahartul!
Problema reală e că am nevoie de prieteni. Mi-e teamă să stau singură cu ideile astea. Am nevoie de un aşa-zis stabiliment. Ştiu că trebuie să-l caut în mine, să încetez să mă agăţ de cei din jurul meu, să încetez să-i folosesc pe post de scut împotriva propriei mele firi. Nu ştiu dacă sunt în stare.
Peste o săptămână îmi dă Noemi pisicuţul. Poate o să rămân acasă cu el şi o să simt că pot să “make a difference ” în viaţa cuiva. Să nu mai fiu atât de useless ...
Iartă-mă pentru scrisoarea asta. Nu ştiu dacă mă crezi, însă pur şi simplu nu sunt în stare să scot din mine nici o rază, cât de mică, de lumină. Mă gândeam să vin la tine şi să-ţi fur din energie, dar nu trebuie: e perfect cum eşti acum. Ţi-am furat deja destule.
...Poate că nu va trebui să-mi povesteşti de piesă, poate reuşesc să o văd vreodată. Împrumută-mi câteva milioane!!
...Poate reuşesc să-mi revin cât de cât, şi poate mă hotărăsc să vin la Oradea... Uite aşa o cheamă pe scrisoarea asta... POATE.
Ai grijă de tine,
Ioana
P.S.: Nu ştiu cum să fac, filmele întregi nu ţi le pot trimite în scrisoare, iar bucăţi nici atât... Ăştia de la atelierele foto fac nazuri la filme tăiate... Mai vedem noi. Te pup!

CINCIZECI ŞI CINCI

Sper că a mers bine piesa... Acuma, vreau mult să vin, şi s-ar putea ca luni sau marţi să fac rost de bani. Acum n-am nici de ţigări! O să te sun joi (ca să primeşti şi scrisoarea) şi vorbim atunci... când e următoarea reprezentaţie, şi dacă vin sau ba. Eu sper să pot veni next week . Uite, o să-ţi dau telefon între 4 şi 5 (după-amiază), bine?
La ziar merge treaba. Deja mi-au publicat un articolaş, şi s-ar putea ca mâine să-mi apară şi al doilea... Redactorul şef mi-a spus că am şanse mari să mă angajeze... Sper. Oricum, e o experienţă.
La concert a fost super, nici nu prea am cuvinte. Mi-au dat lacrimile, şi s-ar putea chiar să fi fost fericită pe parcursul celor două ore de cântare. În fond, un concert ca oricare altul trecut... însă m-a marcat, şi în bine, şi acolo deep down inside e un sentiment de împlinire... I-am văzut la un metru apropiere, şi i-am auzit. I-am auzit pe ei, şi nu o bandă de casetofon... O să-ţi spun eu...
Am reuşit să ajung la Arad... Am vrut să vin la Oradea pe urmă, dar mi-am dat seama că n-are rost. Oricum, a fost tare fain. Oamenii aceia s-au bucurat să mă revadă. Băutura a curs pe toate drumurile, au fost şi multe chitări, aşa că mi-am revenit din starea aceea idioată “care mă încerca”. Am stat tot timpul (nu ştiu cum naiba!) cu un prieten de al lui Dan, un tip foarte fain la vreo 32 de ani, şi m-am simţit pentru prima dată bine cu cineva (aproape) străin mie. Au fost şi ceva faze “dure”, în sensul că la un moment dat se ţineau de curu' meu patru tipi... Se vede că e adevărată treaba cu atracţia pe care o exercită o femeie la ovulaţie... Şi, vârcolac peste pupăză, am întâlnit şi bărbatul pentru care sunt femeia ideală! Adică un hippie la 26 de ani, beţivan şi drogat, dealtfel fain într-un mod bizar. Te simţi cât de cât bine când ţi se spune că dacă nu e nici o şansă să te aibă, atunci o să caute pe cineva ca tine până găseşte...
Oricum, la Arad am reuşit să mă debarasez de ceea ce tu numeai o prostie, şi m-am culcat (finally !) cu altcineva. Şi a fost fain, şi n-a fost numai o dată, şi nu influenţează cu nimic modul în care te simt, ba chiar îmi dă siguranţă cu privire la trăirile mele faţă de tine. Alea care-or fi. Nu ştiu, sper să nu te superi pe mine. De fapt, cred că ştiai (şi chiar) că era cazul să se întâmple asta.
Spre deosebire de tine, mie nu mi se pare, ci chiar îmi e dor de tine. Şi Doamne, cât sunt de curioasă să văd cum “comunici” pe scenă! Încerc să vin, dacă mă mai primeşti. Ba trebuie să mă primeşti, măcar din interes, că doar o să-ţi fac reclamă la ziar!!... A fost o glumă, ce-i drept cam proastă...
Să vezi ce dulce e Treplev al meu... Toată lumea îl laudă... Parcă ar fi o jucărie vie care miaună, zgârie şi muşcă.
Cam asta e. Te sun joi. Îţi ţin pumnii pentru poimâine.
M-am tot gândit dacă să-ţi scriu sau să-ţi spun o veste, sau nu ştiu cum s-o numesc... A avut loc procesul lui Vlad, şi a primit 2 ani... Au depus actele pentru recurs, şi acum aşteaptă... Nu ştiu, chiar nu ştiu ce să spun... Noemi e însărcinată în cinci luni... Oricum, nu e totul definitivat... Iartă-mă pentru vestea asta.
Te pup,
Ioana

CINCIZECI ŞI ŞASE

28.04.'01
Hristos a înviat!
Dacă nu mă înşel, mâine aveţi spectacol la Sibiu. Vă ţin pumnii!
La ziar n-am rezolvat nimic deocamdată. Am vorbit cu cineva care mi-a spus să aştept Sibiul, şi să scriu şi despre impresia pe care aţi făcut-o acolo. Apoi, fotografiile nu merg la printat, aşa că, dacă poţi, te-aş ruga să-mi trimiţi una ori color, ori alb-negru, dar să fie foarte clară. Şi mai sunt câteva lucruri. Întâi dacă Lucian joacă Pierre de la Manque, şi cum îl cheamă mai nou pe Nichita Zotov. Apoi, dacă mai continuaţi cu reprezentaţiile la Oradea şi dacă rolurile rămân aşa. În fine, dacă mai e vreun festival, apropiat ca dată, la care mergeţi. Parcă ziceai ceva de Satu-Mare, nu? Şi, da, să-mi spui cum se numeşte oficial happening-ul de la Sibiu.
Scuză-mă că-ţi cer atâtea, dar îmi trebuiesc chestiunile astea dacă vreau să-mi publice articolul care, se pare, nu trebuie să fie cronică sau, oricum, ceva mai subtil, fiindcă nu-s “de meserie”.
M-am gândit şi la altceva. Am o fostă colegă de liceu care e acum la teatrologie şi lucrează şi la radio şi se ocupă cu cronici de teatru. Când vii la Craiova să aduci şi caseta, poate, cine ştie, reuşesc să i-o dau s-o vadă... Până atunci încerc să dau iarăşi de ea... Nu e sigură treaba, dar măcar încerc. Cam atât în privinţa asta.
Dacă veneai cu mine la Craiova, îl găseai pe Vlad aici. A stat de Florii, şi până după Paşte... A venit vorba de nunta lor, şi Vlad, mai în glumă, mai în serios, a zis că vrea să fim noi doi naşi, fiindcă noi am fost puntea de legătură între ei.
Cică acum câtva timp, oamenii de la Braşov, în frunte cu Nagylab şi Sanyi, au vrut să te invite acolo să dea chef în cinstea ta. După câte îmi spunea Vlad, te iubesc mult oamenii aceia... Aşa că, zilele astea s-ar putea să te sune şi să încerce să te convingă să mergi la Peştera Muierii de 1Mai.
Eu mă simt bine, exceptând un lucru care s-ar putea dovedi a fi o obsesie mai veche. Singurul lucru care mă linişteşte e conştientizarea faptului că n-am să scap de ea vreodată, prin urmare ar fi bine s-o folosesc în scopuri constructive. E vorba de izolarea mea sufletească sau spirituală, nu-mi dau seama încă exact care dintre ele.
A fost şi Paştele, “ocazie” cu care am redescoperit lucrurile certe din mine. Sunt vreo patru, şi unul dintre ele sună cam aşa: te iubesc. Nu-ţi spun asta ca să te înspăimânt, sau să-mi repar ori justific greşeala. E pur şi simplu o “constatare”.
Apropo de greşeala mea. În gară mi-ai lăsat impresia că erai supărat pe mine. Sincer, îmi pare rău, însă nu ştiu ce aş putea face în direcţia asta. Şi o chestie ciudată: înainte nu aveam remuşcări (“remuşcătura duhului lăuntric”) în privinţa asta, însă după ce te-am văzut pe tine am început, vorba aceea, să scârţâi şi să regret într-o oarecare măsură că am făcut-o. Mai bine zis partea ta din mine a început să-mi facă probleme de conştiinţă, şi cred că are dreptate. Nu ştiu ce să zic mai mult. Dacă reuşeşti să treci peste asta m-aş bucura mult, dacă nu, nu te condamn...
Zilele trecute m-am tot rugat să facă pisoiul meu caca, fiindcă era constipat. I-am dat şi parafină, şi să vezi ce veselie era la mine-n casă când am găsit răhărţeii! De-abia aştept să vii să-l vezi pe Treplev! Şi, când te hotărăşti, spune-mi, te rog, cu câteva zile înainte, nu de alta, dar tata are crize de gută şi e foarte dificil în perioadele astea. Ai grijă de tine.
Te pup,
Ioana
P.S.: Ţi-am spus că eşti al naibii de bun pe scenă?

CINCIZECI ŞI ŞAPTE

5.05.'01
Eu zic că nu-i cazul să fii supărat că n-ai luat premiu. Iar despre remarca ăluia, cum că rolul tău ar fi trebuit jucat de un bărbat mare şi gras, cred că ar trebui îndemnat spre “regressum ad uterum”, fiindcă numai cineva cu concepţii foarte limitate poate să scoată o asemenea perlă. În al doilea rând, Astrida mi-a spus că veţi merge şi la Sf. Gheorghe, aşa că n-au intrat zilele-n sac, dacă e vorba de un premiu. Oricum, felicitări lui Lucian.
Chiar mă gândeam la ce poate însemna un premiu, şi mie nu-mi spune prea multe. Cred că e mult mai important cu ce rămân spectatorii din rolul tău şi din tine şi, personal, m-aş bucura mai mult să vină oamenii la mine pentru un autograf (aşa cum spuneai că ţi s-a întâmplat). În general, un actor rămâne atunci când oamenii vorbesc despre el în case, pe stradă, la o cafea..., nu dacă îi e menţionat numele undeva, pe o coală de hârtie care peste ceva vreme are toate şansele ori să se piardă, ori să nu mai fie citită. Rămâi viu atât timp cât cei cărora vrei să le dăruieşti sau să le transmiţi ceva primesc acel “ceva”. Ai putea spune că n-am dreptate, fiindcă e important să fii “recunoscut” de cei din domeniu. Da, este, însă nu consider că e un lucru care merită prea multă bătaie de cap. Şi, deşi e doar o opinie, am impresia că sunt destui care gândesc la fel, cum că teatrul trebuie simţit, şi că tehnica jocului, sau cum naiba s-o numi, e marginală. Mă rog, să-mi închei mai bine “dizertaţia”; există riscul să spun numai prostii...
Acum ascult Doru Stănculescu. Mă bucur tare mult că a scos în sfârşit un album, fiindcă e unul din folk-iştii mei preferaţi.
Despre articol nu-ţi mai zic nimic decât atunci când se hotărăsc ăştia (dacă...) să-l publice. Nu de alta, dar mă tot agit emoţional, şi poate la urma-urmei nu e decât un căcart de ziar care-mi publică articolele semnate cu un alt nume, şi care nu s-a sinchisit deloc să-mi dea bani, măcar de-o bere, după cât m-am zbătut...
Nici eu nu am plecat de 1 mai. Chiar mă gândeam că, uite, stau acasă, după 4 sau 5 ani de plecat în perioada asta. M-am simţit chiar bine, am stat şi am citit şi am ascultat muzică; nici n-am prea ieşit din casă. Chiar stau şi mă gândesc (cu groază) că se pune la cale un chef mare şi tare peste vreo două săptămâni, un chef de la care mi s-a cerut în mod expres să nu lipsesc, şi nu ştiu dacă am chef. De băută da, dar de chef?...? Se pare că şederea mea acasă e mult mai plăcută de când cu Treplev. Ţi-am spus că locul lui preferat e pe casete şi CD-uri?
De Noemi şi Vlad nu mai ştiu nimic de vreo două săptămâni. Ultima dată când am vorbit cu ei la telefon mi-au spus că au fost la ecograf, însă nu au aflat dacă e băiat sau fată din cauza poziţiei copilului în burtică.
Nu ştiu ce altceva aş putea spune, aşa că închei aici. Poate reuşeşti să vii totuşi în Craiova până intru în sesiune. Mi-e dor de tine.
Te pup. Ioana.
CINCIZECI ŞI OPT

Tremur de o jumătate de oră, şi nu ştiu dacă mai sunt în stare să gândesc. Cum să-ţi spun? Îţi promisesem un cadou de ziua ta, şi se pare că organismul meu s-a ţinut de cuvânt. Că mă crezi sau nu eu tot îţi spun că... e vorba de un copil. Scuză-mă dacă nu aleg cuvintele potrivite, dar sunt a dracului de speriată. Că tu nu vrei copilul, asta ştiu, şi în fond nici ai mei nu ar fi de acord. Eu, nu ştiu. Parcă îl vreau, dar nu am nici o şansă în sensul acesta.
Chiar mă gândeam, atunci cu examenul studenţilor din anul I de la teatru, cum din atâţia oameni eu am fost singura căreia i s-a făcut, mai ales că nu mă ştiam chiar atât de sensibilă.
Nu sunt sigură, dar cred că s-a întâmplat când am fost eu la Oradea. Dacă e aşa (trebuie să merg la control, să fiu sigură) mai am trei săptămâni răgaz ca să nu existe riscuri majore. Oricum, să nu uităm că e şi o parte bună, în cazul în care vrea careva dintre noi să-şi întemeieze o familie: suntem amândoi fertili!
O să te sun şi mâine, deşi mi se pare o idioţenie să-ţi spun aşa ceva la telefon. Nu ştiu cum o să reuşim să vorbim despre asta, dacă vrei, bineînţeles. Eu nu am luat practic nici o decizie. Înclin însă spre avort, şi cred că şi tu ai să priveşti lucrurile la fel. E vorba de facultate, de admiterea ta, de părinţi şi, de fapt, de ne-starea materială.
Trebuie să ajung şi la asta: o să am nevoie de bani. Cred că e peste 200 de mii un avort. Nici nu ştiu, s-ar putea să fie chiar 300 de mii. Scuză-mă că-ţi spun porcăria asta, dar singură n-am de unde. Dacă poţi, am nevoie de oricât. La dracu', mă agăţ de problema banilor, de parcă problema nu ar fi că omor copilul.
Vine sesiunea. Va fi ziua ta. Frumos, nu-i aşa?
A, nu ştiu în ce măsură ar fi indicat să le spunem părinţilor. În fond, e binecuvântarea sau porcăria noastră. Probabil că eu o să-i spun mamei, ca să-mi dea nişte bani, altfel nu am nici o şansă. Şi-n plus, pe tine nu te pot chema să vii aici să asişti la eventualul avort. O să am nevoie de cineva, totuşi. Şi, în plus, e şi ziua ei. Să împart cadouri cât mai frumoase, nu?
Ioana

CINCIZECI ŞI NOUĂ

Acum realizez cu adevărat cu ce am jonglat eu în iarnă. Ţin minte că atunci îţi spuneam că mă descurc singură. Cât rahart! Astea 8 zile de când am aflat le-am petrecut cu Noemi şi Andra. Acasă nu veneam decât seara şi adormeam imediat. Mi-e frică să stau singură cu mine. Nu ştiu de ce îmi e teamă mai mult. Azi la 4 mă duc la... doctor. Ţi-am mai spus că e Înălţarea. Cred că eu personal îmi dublez păcatul, fiindcă omor o viaţă într-o zi de sărbătoare, de Înălţare! Dar nu-mi pasă ce se alege din sufletul meu, important e ca sufleţelul acesta mic să ajungă unde trebuie fără să-şi jelească soarta prea mult.
Iartă-mă că am fost rea cu tine la telefon. Nu ştiu de ce, dar am impresia că de fapt pe tine te doare mai mult. Mie mi-e teamă să văd ce se petrece de fapt. Ştii ce urăsc? Lumea se poartă atât de blând cu mine, şi în “lumea medicală” avortul e ceva normal... Pe aceşti copii nu-i plânge nimeni. Noi suntem un fel de dumnezei, din moment ce putem decide între viaţa şi moartea cuiva.
Mama se poartă aşa cum nu credeam, în sensul că dă dovadă de o înţelegere absolut incredibilă, cu toate că mi-a spus că e supărată foc. Tata cred că ar turba de furie, aşa că nu i-am spus nimic.
...............................................................................................
Au trecut deja trei zile, şi-mi dau seama câtă ticăloşie e în mine. Asta în sensul că nu mă gândesc decât (aproape...) că aşa ceva nu mai fac vreodată, chit că “abordez” abstinenţa totală. Ticăloasă fiindcă joi am aprins două lumânări: una pentru copil şi una pentru noi, însă ambele la “morţi”, şi de atunci parcă am încetat să cer iertare. Ticăloasă fiindcă mi-am împins toate sentimentele de vinovăţie cât mai adânc, atât cât să nu ajung prea repede la ele. Şi ticăloasă în acuzarea blândeţii celor din jur, când de fapt tânjeam după strângerea lor de mână.
Faţă de tine... încercam să mă justific mie aruncându-ţi focul şi cenuşa. Poate am să-ţi spun vreodată cât de tare m-a îngrozit discrepanţa dintre ceea ce spunem, şi poate chiar credem, şi ceea ce am fi în stare să facem. Cred că de fapt întruchipăm amândoi foarte bine generaţia aşa-zisă “pro”: visăm lucruri frumoase, însă când ni se dăruiesc nu le acceptăm decât pe cele care nu implică responsabilităţi. Mi se pare ceva grav. Oricum, e o prostie, fiindcă tot la teoretizare rămân. Uite, m-apuc acuma ca o proastă să vorbesc despre ce cred că e în mine... poate unde, până mai ieri-alaltăieri, nu puteam nici să gândesc. Nu ştiu, parcă împietrise totul în mine.
S-a mai întâmplat ceva zilele astea... nevoia de tine... N-aş fi vrut să mergi cu mine la doctor, spre exemplu (presupunând că s-ar fi putut), însă aş fi vrut să fii cu mine înainte şi după. Şi am trăit chiar cu impresia că ai fost aici. Habar n-am cum, fiindcă n-a fost închipuire, şi nici nu s-a datorat unei eventuale hiperconcentrări (auzi... în starea aceea) a minţii mele. Pur şi simplu nu m-am simţit singură. Cred că ar trebui să mulţumesc cuiva pentru ajutorul ăsta. Să fi fost doar tu? Poate ai o putere spirituală “în stare” de aşa ceva.
Ieri a fost ziua ta şi... nu ţi-am oferit în dar chiloţi, aşa cum ţi-am promis! Nu că mi-ar fi ars mie de umblat după lenjerie bărbătească, dar nici bani nu am avut (şi încă...).
În rest lucrurile merg foarte bine... N-am dreptul să intru la un examen decât la anu', după ce voi frecventa seminariile pe un semestru. Trebuie să mă consider norocoasă, fiindcă sunt destui care au nevoie de activitate pe ambele semestre... Să vezi ce mă distrez la anu'!... Asta înseamnă că în toamnă nu am de dat nici un examen! O să stau ca un parazitus în casă toată vara, o, ce frumos!
Chiar, poate mergem câteva zile la mare pe la sfârşitul lui iunie - începutul lui iulie. Nu că am avea cu ce, dar deja gândul că o să fac foamea nu reprezintă nimic riscant.
Poimâine la Braşov are loc recursul lui Vlad, deşi s-ar putea să se amâne iarăşi...
În rest, am mult de învăţat, şi un examen e şi foarte urât, în sensul că are multă fizică, matematică şi chimie. Pe deasupra, proful e foarte exigent... iar eu nu pot să citesc mai mult de două cursuri pe zi... Mă simt mai bine, deşi iau câte un calmant în fiecare zi. Din câte (cică) mi-a explicat doctorul, organismul are nevoie să-şi revină la normal, şi până la primul ciclu va fi mai greu... Am spus “cică” fiindcă după ce m-am dat jos de pe masă n-am mai auzit nimic de durere. Noroc că era mama acolo, altfel nu ştiu cum ajungeam acasă. Să vezi chestie, mi s-a explicat că unele reacţii ale organismului au fost din cauza fricii... Nu neg că mi-a fost frică, însă m-am ţinut foarte tare acolo (cât am fost conştientă), şi mi-a spus nenea doctoru' că am fost foarte cuminte pe masă. Cred şi eu... îmi venea să urlu de durere, şi n-am scos nici măcar un geamăt, doar m-am luat la un moment dat cu mâinile de cap.
M-a bufnit ieri râsul când mi-am adus aminte ce indignat erai, când ai venit la Craiova, că oboseam repede şi simţeam nevoia să dorm. Şi cu toate că ştiam bine că astea sunt semne de sarcină, nici nu m-am gândit... ziceam nu că eu aş fi avut o problemă, ci că tu ai vitalitate cât pentru mai mulţi. Uite că şi nouă ni se întâmplă să ne comportăm şi să gândim ca nişte proşti inocenţi!
Oricum, morala povestirii ar fi că de acum, dacă mai vreau să mă culc cu bărbaţi în dreapta şi-n stânga, o să fie cu prezervativ!
Scuză-mă, nu ştiu dacă e cazul să fac pe ironica, mai ales că nu ştiu cum te simţi, însă aşa îmi vine să râd de personajele astea două ale noastre...
Nu fi mai supărat decât e cazul. Eu încerc.
Te pup,
Ioana
P.S.: Îţi mulţumesc pentru begonia pe care mi-ai trimis-o. Doar că în momentul când am pus mâna pe ea, s-a destrămat în mii de firişoare ca de praf. Şi asta m-a făcut s-o văd aproape ca pe un simbol al morţii. Dar e de înţeles, nu? Iartă-mă.

ŞAIZECI

Mă bucur de begonia pe care mi-ai trimis-o prin Vlad, cu toate că iar a trebuit s-o pun într-o punguţă imediat după ce am atins-o. Mă sperie obsesia asta a ta; eşti de-a dreptul morbid. Sper că n-ai păţit ceva.
Se pare că trec în continuare de la o extremă la alta, în sensul că de vreo săptămână sunt cam speriată fiindcă nu ştiu nimic de tine. Acuma, nu ştiu care e motivul (sau care sunt motivele) pentru care ai ales să nu mai comunici cu mine (cred că eşti de acord cu mine că nişte begonii care se împrăştie nu pot fi numite comunicare). Poate mă consideri vinovată că te-am făcut părtaş la o crimă, poate nici nu crezi că am rămas însărcinată, sau poate pur şi simplu nu vrei să ai de-a face cu mine. Nu-ţi scriu acum ca să-ţi “forţez mâna” să vorbeşti cu mine. Vreau numai să ştiu dacă eşti bine (atât cât se poate).
Nu mai am nimic de spus. Într-un fel, îţi respect tăcerea, şi orice ai hotărî, promit că n-am să comentez.
Te iubesc, să ştii.
Ioana

ŞAIZECI ŞI UNU

25.10.2001
Craiova
Doru, vreau să te rog ceva. Ştiu că mi le trimiţi cu bucurie, dar, dacă se poate, nu-mi mai trimite begoniile astea. Te rog! Sunt atât de sumbre, că am coşmaruri. Coşmaruri cu flori carnivore care te înghit de viu pe tine, singurul om pe care l-am iubit până dincolo de mine însămi, dincolo de orgoliul ăsta drăcesc (de care tot n-am scăpat; probabil nu voi scăpa niciodată). Nu ar fi atât de înspăimântătoare, dacă (ţi-am mai spus) nu s-ar dezmembra pur şi simplu când pun mâna pe ele. Nu ştiu, n-am încercat, dar cred că dacă le-ar atinge altcineva (maică-mea, de exemplu) mai întâi, ar rămâne intacte! Da, cred că eu sunt cauza neantizării lor subite. După cum spuneam şi altă dată, florile sunt pentru oameni frumoşi, nu pentru mine... Nici nu ştiu cum am reuşit să mă fac atât de neagră, de rea, de ticăloasă, spune-mi tu, tu trebuie să ştii, CUM?! Mi-e scârbă, mi-e atât de scârbă! Mi-e silă, Doru, MI-E SILĂ DE MINE!...
Şi totuşi... am o veste bună(!?) să-ţi dau: mă căsătoresc. Şi dacă tot sunt la capitolul veştilor bune, vreau să te trag de urechi: înţeleg că nu mai vrei să ai de-a face cu mine, dar chiar trebuia să aflu de la altcineva că ai intrat, în sfârşit, la teatru? Da, uite, ai intrat la teatru, şi asta e pentru mine o bucurie mult mai mare decât apropiata mea cununie cu Femfi (da, ministrul!). De fapt, nici nu am de ce să mă bucur atât fiindcă m-a cerut de nevastă. Să mă bucur că mă afund în mocirlă (dacă se poate şi mai adânc decât sunt acum)? Că îmi dovedesc mie însămi cât de ipocrită sunt?...
Dacă până la urmă te hotărăşti totuşi să-mi mai scrii, m-ar bucura, şi dacă mi-ai scrie doar ca să mă bagi undeva (aşa, ca dar de nuntă), spune-mi în amănunt (atât cât vrei şi poţi) cum a fost examenul de admitere.
Încă te iubesc... Încă? Totdeauna o să te iubesc.
Ioana
P.S.1: Peste câteva zile e nunta mea (pe 3 noiembrie). Eşti invitat, dacă vrei să vii...
P.S.2: Chiar dacă mi-ai promis atât de solemn că nu-mi mai scrii niciodată, încearcă, totuşi... Te rog!

ŞAIZECI ŞI DOI

21.09.2005
Bucureşti
Iată că de curând am împlinit şi eu 25 de ani, iar ieri am fost din nou “la aniversară”, dar una ticălos de tristă: patru ani de când nu mi-ai mai scris.
Nici nu ştiu ce vreau să-ţi scriu, sau de ce îţi scriu... Ştiu doar că mi-e atât de dor de tine...
Singura mea bucurie în tot pustiul ăsta mioritic sunt Doru şi Laura, cei doi copii ai mei. Doru are trei ani, Laura doi. Iar Femfi (eu tot aşa îi spun, deşi sunt “doamna Femfi”), chiar dacă e cât se poate de atent cu mine, nu-mi umple vidul pe care l-am dobândit nici nu mai ştiu când...
Dar mai bine să trec la altceva, că dacă aş continua aşa aş fi apoi sigură că nici acum n-o să-mi scrii. Să-ţi spun câteva date statistice: după nunta de acum patru ani m-am mutat cu Femfi la Bucureşti, şi chiar dacă era în mijlocul anului când m-am hotărît să lucrez, el mi-a făcut rost de o catedră de filosofie la un liceu bun. Mi-am dat şi grade, bla bla, şi acum câştig bine (nu contează cât). Au apărut şi copiii, şi am reînceput să mă simt cât de cât vie. Datorită lor! Câtă viaţă îţi dă un copil! Dacă ai şti, Doru!
...............................................................................................
Acum, că ai absolvit facultatea, ce planuri ai? Asta în caz că, prin absurd, mi-ai scrie. Doru, chiar şi o begonie, orice, numai să primesc ceva de la tine!
Zombie
P.S.: Nu, nu sunt chiar zombie. Am exagerat (şi nu e prima oară, nu-i aşa?), şi te rog să mă ierţi. “Pe mine mie redă-mă”.
Ioana

ŞAIZECI ŞI TREI

29.05.2009
...Vid. Moarte. Aripi frânte. Copii născuţi morţi. BEGONII! Begonii de nisip. Gândaci călcând ventricule omeneşti... Ţărână roşiatică...
Oare ce fac? Cui îi scriu? Tu nu vei mai putea ţine scrisoarea asta în mâini... Mânuţele tale... S-au dus? Ţărână. Suntem făcuţi din carne, durere, patimi, fum,...? Ce suntem? Ah, Doru, de ce?...
De ce a trebuit să primesc veşti de la tine în felul ăsta? De ce? De ce? Îmi spuneai că întrebarea asta, “de ce?”, face parte din viaţa ta. Atunci cum mai pot s-o scriu, dacă viaţa ţi s-a scurs ca moarea de varză a doua zi dimineaţa prin gâtlejuri pustiite? La dracu'! La asta să se rezume atâta viaţă clocotindă, atâta dăruire, atâta dragoste?
“Premiera spectacolului cu piesa 'Îmblânzirea scorpiei' după William Shakespeare în regia lui Grigore Nichiperceanu, programată pe 31 mai 2009, la Teatrul Naţional, a fost amânată ca urmare a morţii interpretului lui Petruchio, Doru Cremene, aflat la debut. Acesta, îmbibat fiind cu alcool, a fost lovit de un tramvai şi a decedat în drum spre spital...”.
Asta e tot? Nu mai pot, simt că am să plâng şi am să tot plâng până am să mă dezmembrez şi eu ca begoniile... Da, te-ai ţinut de cuvânt, nu mi-ai mai scris. De ce a trebuit să te apuci iar de băut?... De parcă aş avea vreun drept să te cert. Nici să te plâng nu am dreptul! Sunt nevasta altuia, nu? Şi azi-mâine sunt şi profesor universitar. Ce frumos! Rahat, rahat, de unde vine tot rahatul ăsta?...
Oare cine l-a plâns pe Labiş? “Istoria se repetă”. Se repetă pe mă-sa! Pe Labiş nu l-am iubit, nici măcar nu l-am întâlnit... Da, merit chinul ăsta, merit mult mai mult... Dar nu mai pot! NU MAI POT...
Sper să existe rai, acolo e locul tău! Din păcate, nu ne vom întâlni în viaţa de apoi... Eu sunt doar unul dintre gândaci...
Begonia
P.S.1: Am să trimit scrisoarea asta, totuşi. O merit.
P.S.2: Dumnezeu să te aibă în pază şi să-ţi ocrotească (ne)murirea!
P.S.3: Mă scurg, mă scurg... voi fi asfalt. Adio!

EPILOG

“Ioana, 29 ani, doresc să corespondez cu tineri de orice vârstă, care mai iubesc evazaţii, iile înflorate şi, bineînţeles, muzica bună, mă refer în special la muzica anilor '60-'70. Femfi Ioana, Drumul Taberei Nr.8, sector 6, Bucureşti.”


-SFÂRŞIT-



Note:
1.Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!
2.Acest roman a apărut la Editura "Enesis" din Baia Mare în luna august 2004.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

subiecte similare:

comentarii (4):


continua! - de Rafael Lucas la: 19/10/2004 18:03:29
ai reusit pana la urma, alex...
ce ai simtit cand s-au incheiat ceremoniile de la "fastuoasa" lansare a cartii?
continua!
MM
#25565 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
sete - de alex porc la: 20/10/2004 11:29:38
Am simtit o sete fastuoasa, pe care am si reusit s-o sting in cele din urma. Din nefericire, a doua zi dimineata a trebuit sa merg la lucru...
#25655 (raspuns la: #25565) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
... - de alura la: 02/04/2005 13:18:33
... am ajuns la cap. 24 Alex. Surprinzator, 20 august 1999 mi-a atras atentia in mod deosebit, a fost o zi devastaoare pentru mine, m-am simtit ravasita din toate punctele de vedere. Clara si Laura... ciudat!
Altfel, ma captiveaza... chiar daca tu esti de alta parere.
#41681 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
“Femfi”….o experienta p - de gina_alberta la: 14/05/2005 03:32:48
“Femfi”….o experienta pe care am trait-o in aproximativ trei zile.

De ce imi place Ioana?
-pentru ca traia la extreme
-avea momente contradictorii
-manifesta scarba fata de oamenii care traiesc in conformitate si in spiritul unei “categorii”, considerand ca prin imagine fac parte din acea categorie
-reuseste uneori ca prin introspectie sa ajunga se se autodepaseasca
-in general se afirma ca fiind impotriva “sistemului”

Ioana…”cea nascuta sa aminteasca celor din jur ca exista iubire”.
Ioana…cea care, analizand mereu situatii si oameni, pendula constant intre obiectivitate si realism pe de-o parte, si subiectivitate si idealism pe de alta.

Tabel al valorilor contradictorii ce existau inlauntrul Ioanei:
Independenta – Dependenta
Iubire – Lipsa de iubire
Lupta lui Da – Nu
Obiectivism – Subiectivism
Realism – Idealism
Merite – Pedepse
Ras – Lacrimi
Superioritate – Inferioritate
“Angajare” – Indiferenta
#48762 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...