Constatare (dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela)

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu !...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu :

Când mai făceam, deh ! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume :
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e !

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte :
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte !

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta…eu, la rachie (!)
Să vin acas’, în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie :
Când ţi-o da Domnul un baiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie !

Însă…cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat’ nu a ştiut,
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete.

Valeriu Cercel