În căutarea florilor purpurii

Iubirea s-a ridicat sprijinindu-se pe umărul meu, batrână. Ne cunoşteam de copii. Am alergat împreună peste câmpiile albastre ale viselor, căutând florile purpurii ale înţelegerii… am adormit împreună pe linia orizontului, departe, jumătate în cer jumătare pe pământ. Când i-au crescut aripile am înmărmurit - îmi părea hidoasă, o dureau, i-am sărutat rădacinile însângerii ale aripilor, gustând fără să vreau sângele ei amărui.
A trecut un timp fără să ne privim, plângeam pe atunci fără să ştim de ce. În fiecare dimineaţă culegeam cristalele sărate de la rădăcina ochilor şi le semănam în câmpiile albastre ale viselor - copii ce eram: florile purpurii n-au răsărit niciodată.
Mai târziu, într-o primăvară, alergam spre soarele rece, cu ochii închişi, gustând teama de a ne prăbuşi în braţele ierburilor fragede, la marginea câmpiilor albastre, când… Am simţit-o smulgându-mi-se din mână, îşi deschise aripile, pe care ne obişnuisem să nu le mai vedem de o vreme şi… s-a oprit în primul copac, între mine şi soare, aşa la o aruncătură de băţ, unde câmpia se rupea neînţeles într-o pădurice rară de mesteceni tineri. Când am ajuns eu, plângea rănită, îşi acoperea faţa cu aripile şi întorcea mereu privirea în cealaltă parte, spre nicăieri. Nu ştiam cum să o liniştesc, cum să o îmbrăţişez - aripile erau prea lungi şi… inegale. M-a văzut cercetând-o, la un pas de ea şi a isbucnit mai tare în plâns. Degeaba i-am spus, Uite, şi eu am ochiul stâng mai mare ca dreptul, o ureche e mai jos decât ceealaltă, ochelarii îmi stau într-o parte… S-a oprit o clipă, zâmbindu-mi printre lacrimi şi iar suspine, iar priviri întoarse spre nicăieri. La o aşa pornire feminină nu i-am putut răspunde decât cu un cuvânt bărbătesc: Vrei să ma ţii în braţe? Da… mi-a răspuns. Îşi schimbase vocea, aşa dintr-o dată, nu mai eram copii, nu mai priveam câmpiile, doar cerul. Câţiva nori pufoşi alergau după soare, vântul ne ştergea lacrimile, dincolo de iluzia noastră stelele aşteptau să se nască.
Prima dată am piredut-o pe culoarele cenuşi ale facultăţii. Zbura, aşa, într-o parte cu aripile ei inegale zgâriind zidurile. Cobora pe aleea cu trepte şi o găseam în sala de mese la „împinge tava” - prozaic nu? Atunci nu ne-am vorbit cinci ani. Îi scriam versuri pe care nu i le arătam niciodată, da, despre iubire, despre îngeri - la cursurile de filosofie chiuleam - am rămas mereu un „primitiv” care gândeşte ce simte şi nu invers.
S-a întors la mine într-o toamnă, cu acelaşi obicei vechi de a-mi aduce în casă un braţ de frunze veştede. Îmi părea mereu ca mă priveşte curios, Da, să stii, tu chiar ai un ochi mai mare decât celălalt. Scriam ca şi acum mult fără să spun nimic - îmi era de ajuns să ne plimbăm împreună.
Îmtr-o zi cineva s-a apropiat şi a răpit-o chiar din braţele mele. Gata, mi-a spus, de acum este iubirea noastră! În special a mea! Închide ochii! Acum, sărută-mă… N-am numărat zilele, nici anii - ştiu doar că era fericită, zbura în cercuri largi, îşi pudra obrajii cu violet şi umbla toată ziua desculţă. Lacrimile - pentru că plângeam uneori - erau calde şi dulci. Aripile n-o mai dureau, nu-mi mai păreau chiar atât de inegale şi miroseau puternic a flori. Când a plecat, într-o seară târziu, nici n-am mai putut plânge. Îmi luase şi lacrimile cu ea, şi sufletul, şi tinereţea şi… Şi nu s-a mai întors.
Nu e atât de rău să trăieşti fără lacrimi, te poţi obişnui şi cu asta… am spus eu… după ce mi-a adus-o cineva anul trecut sau acum doi ani, nu mai ştiu, Asta e iubirea ta? M-a întrebat. N-o recunoşteam, i-am cercetat aripile, mda, una mai mare decât cealaltă, rădăcinile lor încă sângerau. Multumesc, i-am răspuns. M-am aşezat jos pe asfalt (între timp câmpiile albastre au devenit rezervaţie naturală, în jurul lor era construit un gard înalt) înăuntru pe singura alee îngustă între răsarit şi apus, aproape de jumătate… iar împreună. Am stat aşa faţă în faţă cu frunţile lipite una de ceealaltă şi ochii închişi, ca în jocurile noastre de copii, când alergam împreună, gustând teama de a ne prăbuşi în braţele ierburilor fragede (peste tăbliţele de acum cu nu călcaţi iarba, nu rupeţi florile ) fără să ne întrebăm o clipă de ce. Până ieri, când…
Iubirea s-a ridicat sprijinindu-se pe umărul meu, batrână…
Ai să o recunoşti acum, nu-i aşa?