-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Visele dor


de Cristian Fara la: 28/10/2004 21:30:00
modificat la: 28/10/2004 21:58:13
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Visele dor

( Călătorie dinolo de noi, împreună )





Privea de câteva minute în gol peste valuri, singurul gând care plutea în derivă pe oceanul vârstei era această întâlnire… pe care o aştepta rezemat de peretele rece al falezei, construind peisajul. Sunt prea bătrân pentru jocurile acestea… îşi spunea, dar era acolo aşteptând o necunoscută, repetându-i numele, după fiecare val. Era bătrân? Avea puţin peste 35 de ani… o siluetă lungă, puţin aplecat de spate, deşi se îndrepta uneori… părând băţos, mai curând o umbră, care privea cu un zâmbet uşor trecătorii… din ce în ce mai multe perechi…
În următoarea clipă… îngheţa cu privirea în lungul falezei, lăsând ultimul fum încă in plămâni, proiecta ţigara pe jumătate arsă direct în pavaj, astfel că jarul se împrăştie în scântei roşii pentru o clipă… O privea, fiindu-i încă departe, cu genele lăsate puţin în jos, fără să îţi creadă ochilor, părea foarte tânără şi era foarte frumoasă, îi zâmbea… dar lui i se făcuse frică… O frică bătrână, care nu sperie ci doare, blând dar doare…
- Bună seara…
- Salut, …Ce mai faci, Tu? Evita să îi spună pe nume… îi părea în acea clipă prea intim… si apoi nu-şi putea stăpâni nici gândurile, mereu ceva demonic sau îngeresc îi săgeta sufletul la ideea că ar putea face un gest pe care l-a visat mereu îngenunchind… pentru ai săruta mâna… rezultatul nu era decât o prea lungă tăcere.
- M-am bucurat de soare… Cum a fost ziua ta?
- …Ultimele zile au fost ploioase- Cuvintele au căzut brusc, voise să spună „ultimii zece ani…” adică nu… de câteva ori a fost soare, tăcea… prea greu de explicat…
- Mergem undeva împreună…? Zâmbi ea cercetându-l adânc cu privirea.
Sigur, nu era nimic altceva de spus… Trebuiau sa treacă peste acel moment… dar el nu se gândea decât că e ridicol de bătrân, urât, şi ea e atât de tânără, de frumoasă… încât nu vor trece cinci minute şi se va plictisi de „plimbarea” marină cu un neînsemnat poet de provincie. Ah, poet… gândul acesta, mai curând aceasta dezamăgire, îl trezi brusc. Sufletul îi zvâcni ca o rană redeschisă pe neaşteptate… dar oare nu construise el peisajul? Se întrebă, nu făcea asta în fiecare dimineaţă în fiecare seară? Nu era întreaga lume o iluzie? Nu e acesta rolul în care a mai murit de o mie de ori? Îşi lasă uşor gândurile acoperite de sonata lui Beethoven, din spatele unei vechi amintiri… privi cu coada ochiului peste umărul ei, pe furiş primele raze ale Lunii, spunându-şi : toate la rândul lor… şi desenă cu stânga un cerc uşor în spre marginea falezei invitând-o pe frumoasa doamnă să păşească alături spre ocean, în timp ce dreapta-i se ridica protector într-o îmbrăţişare largă şi neobservată ca pasa unui magician închizând timpul în spatele lor.
- Vom privi de pe stâncile înalte
Cum marea va rupe visele noastre
Într-o singură îmbrăţişare
Vom certa în joaca vântul

Ce ne va căută în nisipuri…

Cu fruntea puţin aplecată spre stânga, încerca să îi prindă privirea, dar ea lăsase pleoapele ascunzându-şi săgeţile ochilor… buzele uşor întredeschise nu lăsau cuvintele să zboare… El aşteptă o clipă, înfrângându-şi freamătul de a răspunde la vreo întrebare despre când, cui, unde au fost scrise versurile… ori de ce tocmai aşa pe nepusă masă le-a răsturnat peste seara care abia începuse… grăbit rostite, aproape bâlbâindu-se, si continuă:
- Scriam despre stâncile acelea care se văd acolo printre copaci, nu ,nu acolo... mai în stânga... da... sigur că nu am fost niciodată acolo... le-am privit de aici de pe faleză... Vorbea când repede, când încet… îi urmărea privirile… încercând să răspundă gândurilor…Se încrunta-se puţin, accentuase oare îndeajuns „le-am privit”, a înţeles Aura ca sunt doar o ficţiune. În fundal, din spatele valurilor… se lupta cu bătrânele lui idei: nu, ea nu vrea sa audă asta, sunt doar un decor marin care vorbeşte ardeleneşte… Da, îi plăcea să se ironizeze. Rezultatul prea multor ani de singurătate, această ironie cu el însuşi era aerul pe care personajul care devenise îl respira.
- … Se văd mult mai bine de pe plajă... deşi e târziu acum, se înserează...? De ce era o jumătate de invitaţie? Aşa gândea el, poate că Aura s-a şi plictisit, n-a fost cea ce aştepta… o pagină de roman… nici nu va fi niciodată mai mult decât el însuşi.
- Am să mă descalţ…
- Dacă ocolim puţin…
Cuvintele s-au îmbrăţişat rostite în acelaşi timp, odată cu privirile lăsând doar un surâs complice… acel „poate” care înseamnă „da” uneori… acum construind însă doar acea punte care ne leagă uneori pe neaşteptate dar nu păşim niciodată pe ea, pentru ca nu vrem să stricăm vraja. El continuă:
- … ajungem pe dig fără să intrăm în nisip…
- Vreau să simt nisipul. Îl privea cu coada ochilor, îşi sprijini uşor palma stângă de umărul lui, în timp ce el o cuprindea cu privirea din creştet alunecând pe umerii goi… în încercarea de a-şi răspunde dacă e vis sau realitate.
- Nu e rece?
- E rece… Se ridică pe vârfuri.
- Atunci... (primi-se deja răspunsul dar continuă cu un zâmbet sincer) mergem pe faleză până la dig sau uite... sunt doar 100 de paşi dacă ai încredere reuşesc sa te duc în braţe până acolo…?
- Mă las purtată de braţele tale… Deschise mâinile, ridicând puţin bărbia într-un gest princiar, în timp ce el o cuprinse ca pe un buchet mare de trandafiri albi, în balans ea îşi aşeză repede mâinile pe umerii lui.
- …deşi am încredere deplină braţele tale îţi cuprind umerii mai mult în dorinţa de siguranţă absolută. Îşi alegea cuvintele, erau brusc prea apropiaţi, prea maturi şi copii în acelaşi timp. După primul pas care ei i sa părut cam mare, Seth continua să vorbească aproape şoptit.
- Nu, nu alerg am sa merg încet... ai mâinile reci, sigur nu e frig?
- Mâinile mele sunt aproape reci tot timpul…
- Da, ştiu... eşti sinceră. Încerca zadarnic să reducă distanţa tot mai mare dintre vis şi realitate, nici el nu mai era cu picioarele pe pământ, oceanul acoperea tot mai mult versurile care îi retezau deseori aripile, căuta în memorie continuarea la „să nu te joci cu-n suflet de poet / care-a trăit mai multe sinucideri…”.
- E răcoare dar căldura sufletului tău mă încălzeşte…Îşi opri cuvintele, privindu-i zâmbetul neîncrezător, apoi îşi ascuţii privirea ca un pumnal de oţel.
- Sigur că sunt romantic... eu zâmbesc când sunt romantic... îmi place să trăiesc clipa... ascultă! Se temea ca nu înţelege. Ea nu ştia cât de dureros, de amar e acel surâs… nici ce piatră de mormânt e acel „romantic” pe care Seth îl rostea atât de degajat. Aura, se întreba poate doar de ce el nu e un actor bun… continuându-şi rolul.
- Ascult. Şopti cu acelaşi gest princiar si îngăduitor.
- Ştii, se spune că al şaptelea val e mai mare? Se oprise la câţiva paşi de ocean, răsucindu-se uşor pentru ca ea să poată vedea orizontul.
- Nu…
- Dacă ar fi mai cald am putea să vedem, aşa… doar putem asculta. Era cu desăvârşire pierdut visului. Simţea ca ar putea merge înainte, păşind peste valuri…
- Lasă-mă din braţe vreau să simt pământu-mi sub picioare…
El se aplecă încet, aşezând-o la un pas în faţa lui. Aura clătinându-se puţin, a rămas aşa cu faţa spre ocean, în timp ce Seth cu un pas în urmă se cutremura în faţa visului în care murise de prea multe ori.
- Mă bucur că eşti aici... nu vreau să îţi fie frig, începusem să mă obişnuiesc… îmi ţineai cald… în braţele mele…Acum valurile îi acopereau cuvintele ca o obsesie, odată cu înserarea care se rostogolise brusc peste ei, nu ştia ce voia… nu ştia de ce se oprise acolo, nici de ce nu s-a îndreptat spre dig… , nici de ce nu putea spune ce simte, nici de ce nu putea recita versuri… cum să îi explici unei înger îmbrăcat în albastru cu umerii goi că nu eşti actor ci… uneori… poet.
- Ai ţinut vreodată o pasăre în palme?
- Da…A răspuns ea întorcând puţin capul, fără să îl privească.
- Când îi dai drumul să zboare ai aceeaşi senzaţie…iţi pare ca iţi ţinea cald...undeva în adânc…Îşi opri cuvintele pentru că telefonul ei suna cu o melodie stridentă. Aura, face câţiva paşi în timp ce răspunde… valurile acoperă conversaţia scurtă.
- Scuze…
- Nici o problemă…
Ascultau împreună valurile… erau pentru o clipă de cealaltă parte a visului, regăsindu-şi aceeaşi senzaţie de gol, de prăbuşire… nu se mai gândeau la cuvinte.
- Totdeauna, caut cu privirea pescăruşii, chiar dacă acum e noapte...mereu îmi amintesc de Baudelaire… Improviza, simţea ca îi fuge nisipul de sub picioare, nu voia să o piardă, înţelese în acea clipă că îi seamănă, va păşi brusc într-un vis ca şi el, trebuie, îşi spunea, trebuie sa ne pierdem în acelaşi vis… acelaşi vis.
- Vorbesc prea mult? Împietri cu buzele întredeschise, trebuia să vorbească despre Baudelaire? Da, dar gândurile lui fugeau înaintea cuvintelor, poate ar fi trebuit să întrebe dacă gândeşte prea mult în tăcere…
- Te ascult…
- Te ascult şi mi-e teamă să spun vreun cuvânt… Îl privea mirată, cu ochii pătrunzători, întorşi lin spre el după lunga privire peste valuri. Oh, valurile… încă se mai oglindeau în ei.
- Vezi în dreapta acolo câteva lumini... .sunt vapoarele din port?... de ce îţi e teama... ştii, mi-ar place mult să te ascult…Se pierdea, Seth era destul de bătrân pentru un „romantic”, înţelegea că se aplecase prea mult peste zidul realităţii şi n-ar fi fost pentru prima oară, doar că durerea acestui echilibru, atât de cunoscută, a început să se deschidă ca o floare ciudată în întuneric.
- Iar clipa asta mi se pare o veşnicie... şi vorba ta…„nimic din ce este veşnic nu este omenesc” Clipa, da, Aura iubea clipa, veşnicia acestui ocean al neînţelegerii noastre, trăia în această îmbrăţişare a timpului, într-o identitate nouă fără limite şi condiţii… această călătorie în absenţa timpului îi plăcea să o rostească cu fiinţa ei: veşnicie.
- Acum mă gândeam la asta.... şi la câteva cuvinte pe care le-am scris cu ani în urmă..... Privea în gol, peste umărul ei stâng, la un pas de nemărginire, continuă:
- Sunt oameni ţărm şi oameni corăbii... Ea îşi răsucii din nou privirea acum cu două săgeţi a căror întrebări necunoscute l-au îngheţat… lăsând cuvintele neterminate.
- Aş vrea să ştiu gândurile tale... să pătrund în fiecare colţişor al lor şi să înţeleg ce se întâmplă cu ele…Vorbea valurilor, aproape şoptit… cu o voce dulce, aranjând parcă cuvintele ca pe nişte bibelouri într-o vitrină.
Timpul s-a prăbuşit apoi brusc între ei, ea s-a întors spre el cu ochii mari mirată parcă de acel pas care încă îi despărţea ridică mâna punând degetul pe pieptul lui în dreptul inimii:
- Ştii .. noi suntem acei doi străini, călători pribegi... fără nume... în lumi care nu ne aparţin.......
- Şi s-au întâlnit în spatele unei oglinzi... Uite, cum a răsărit Luna, valurile sunt mai înalte... vor spăla castelele de nisip de pe plajă…
- Vreau sa simt valurile mângâindu-mi gleznele… Şopti Aura… ridicându-se pe vârfuri în timp ce noaptea îşi deschidea aripile în spatele ei, ea se rotea cu braţele deschise şi palmele deschise spre zei.
- Sunt scoici ascuţite...să nu te răneşti…
- …Să-i simt răceala mării şi chemarea ei, ea nu mă poate răni....în nici un fel. Era din nou în faţa lui, plutind ca un surâs pe un chip de copil:
- …descalţă-te şi tu.. hai, dă-mi mâna ta....
- Putem face câţiva paşi...da? doar câţiva paşi... nu ştiu să înot.
Presentimentul unei eminente prăbuşiri îi cutremura inima, valurile reci le-au cuprins genunchii într-o clipă, ajungându-le la brâu în următoarea… odată cu murmurul marea îşi ridica îmbrăţişarea:
-Ţine-mă bine un val era cât pe ce să mi te ia… Îi strigă Aura lăsându-şi trupul o clipă să se scufunde.
- E doar al şaptelea val… le putem număra...
- … şi nu am să pot să-i iert mării asta…
El îi întinse mâinile cu palmele ridicate spre cer, ea le oferii pe ale ei, avea ochii plini de întrebări fără răspuns, toate enigmele veacului care se scufunda odată cu ei curgeau acum prin mâinile lor, întâlnindu-se la aceeaşi margine de suflet spre nicăieri.
- Nici eu nu exist, Aura…Îi auzi cuvintele fără ca el să le rostească, buzele lor întredeschise gustau acum sarea valurilor. Marea îi chema încet rotind trupurile legate ale aceluiaşi vis. Nu există decât o clipă între două vise care se ating… între două milenii, ori între două vieţi. Acum însă această clipă zăbovea încă în privirile ei tulburate:
- Cine eşti tu? Îi simţea încă mâinile uluitor de reale, îi săruta sclipirea din priviri. Se cutremura încercând să atingă ultimul gând. Dar eu, eu cine sunt?
- Noi suntem cea ce ei nu pot să înţeleagă, Aura, suntem prea aproape de visele lor, prea departe de ei însăşi . Zâmbea, un zâmbet trist, se simţea vinovat de această clipă în care ea trebuia să aleagă dacă este prizoniera lumii reale sau prizoniera unei oglinzi, a visului aceleaşi lumi, pradă timpului sau… să aleagă împreuna cu el libertatea acestei rotiri în afara timpului într-o dimensiune interioară care le cuprinde pe amândouă.
- Hai Chris............ Îi şopti ea descătuşând clipa. Visul îi era mult mai aproape, nu îşi dorea oglinda în care se minţea că există, nici o privire înapoi, nu voia decât să îşi salveze visul, acum că îi găsise un nume, îl repeta fără să se oprească: Chris, Chris…
- Tu te întorci pe ţărm Chris, eu însă nu vreau cale de întoarcere, am sa te aştept mereu aici, mereu, în mare…, în valuri, în noapte şi atunci când ţi-e dor... vino!!! Îl voia aşa, un vis… un prizonier, da, dar al ei. Libertatea însemna pentru Aura sa nu întorci privirea ?
I-ar fi putut spune că el nu mai e demult un vis, chiar dacă locuia în sufletul ei înainte ca ea să-l întâlnească pe faleză. I-ar fi putut spune că nu a fost niciodată real, dar nici Chris nu ştia dacă pustiul dinăuntru e mai dureros decât pustiul de afară ori dacă adevărul îi va ucide pe rând sau deodată. Astfel că în clipa în care capcana timpului le strivea sufletele fiecare în trupul celuilalt, se lasă în îmbrăţişarea valurilor, închise ochii… dar simţii atingerea degetelor ei acum ferme strângându-i braţul, următorul val îl împingea spre ţărm. Ea îşi desprinse apoi mâna, privind peste umăr dincolo de valuri cele două vise care se pierdeau încet. Mergeau învinşi la un pas unul de celălalt, poate spre un alt mal, un altul poate, pe care să construiască aceleaşi castele, pradă aceloraşi valuri.
- Eu am sa plec acum, am sa iţi iau şi tristeţea cu mine
- M-ai întristat peste măsură, Aura…
- Nu voiam ca lumea mea să te întristeze, Chris !
- …Tocmai m-am lăsat în voia valurilor
- Nu te vreau trist, Chris, eşti cu mine acum
Recunoştea această privire, atât de feminină, se gândea ca ar putea spune chiar că iubeşte acel „rămas bun” fără cuvinte.
- Mi se întâmplă să îmi trăiesc poveştile, Aura…, mă dor, dar mi-am amintit că sunt obişnuit să mă doară.
- Cine eşti tu?
- Aş fi putut fi un vis, nu-i aşa……
Numai atât? Îi privea trecerea din clipă în clipă, din eternitate în eternitate… aşa cum venise ca un vis târziu, uşor legănat între mare şi ţărm. Sufletul său, acolo, zidit ca un castel de nisip prea aproape de valuri era prea obişnuit cu întrebările fără răspuns, pentru ca jumătatea lui de vis să nu îl doară blând, ca şi jumătatea ei. Acea durere dulce care cu cât vine mai din adânc cu atât mai mult ne încearcă chipul cu un surâs lângă o lacrimă, alungându-ne totuşi tristeţea. Ştim… suntem cu un pas mai aproape de noi înşine.


Cristian Fara
august 2004
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


e superb - de (anonim) la: 29/10/2004 11:52:45
Trebuie sa recunosc ca acest text a venit pentru mine intr-un moment in care viata de zi cu zi m-a facut sa uit de placerile sufletesti pe care ti le ofera o mangaiere literara cum este aceasta
#26763 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului .


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...