Chibiti = persoane care asistã la jocul altora, fãrã sã participe, dar foarte activi in a-l comenta ! Vã sunã cunoscut ? Ati intalnit vreun chibit ? V-ati uitat in ultima vreme in oglindã ?
In Cismigiu, in jurul jucãtorilor de sah, pe stradã, langã gropi, la coadã la supermarket, in fata televizoarelor, strivind seminte, la cafeluta de pranz, de la serviciu, in paginile ziarelor, pe forumurile de pe Internet. Nu se poate sã nu-i fi observat. O specie pe cale de a deveni majoritarã in Romania. Si, ca la toate speciile, chibitul are trãsãturi caracteristice. Fie cã stã in picioare in jurul unei table de sah sau cu ochii inrositi de atata inteligentã transmisã prin micul ecran, are o atitudine specificã, ceva care te ajutã sã-l identifici. Il vezi asa, ganditor, clãtinand grav, din cand in cand, din cap, ridicand o spranceanã. Ce tare-l apasã pe el adevãrul pe care-l detine in exclusivitate ! Isi duce mana la gurã ca si cand s-ar strãdui sã-si opreascã cuvintele salvatoare sã iasã. Ii priveste cu compãtimire pe cei implicati in jocul pe care il supervizeazã el. Ii mai lasã putin sã se chinuie inutil. El are solutia dar... panã la urmã, nu e treaba lui. Sã se descurce. Si, totusi, nu rezistã ! Nu poate sta impasibil sã vadã cum se duce de rapã totul. In fond, lui ii pasã ! Nu poate sta departe cand semenii lui au nevoie de un sfat. Si ii scapã : mai bine mutai calul la D4 ! Si-apoi, ca si cand a scãpat de o greutate imensã care-i apãsa constiinta de neimplicat, zambeste multumit de responsabilitatea pe care si-a asumat-o !
La televizor e la fel. Intelectuali de vazã si oameni de afaceri cu mult succes inrosesc scaunele din platouri, incercand sã explice poporului unde gresesc cei care conduc. In primul rand cã nu sunt buni, dom`le ! Nu se pricep, sunt niste incompetenti ! De unde stim ? Pentru cã noi suntem ! Stai sã vezi ! Si ne spun ei ce-ar face dacã ar fi sã fie implicati. Dar nu sunt. Ei sunt obiectivi ! Pentru cã stau pe margine. Fac si desfac guverne, imbunãtãtesc politici fiscale, traseazã drumuri pentru culturã ! Dezinteresati si neimplicati. Treceau si ei pe-acolo ! Si-apoi, e mult mai sigur sã fii tu chibitul decat sã stai sã suporti sfaturile sau criticile vreunuia. De ce ei nu se implicã ? Ei au altã treabã ! Fiecare cu treaba lui, nu ? Sã zicem mersi cã se opresc din treaba lor ca sã ne explice de ce gresesc cei care fac ceva.
La fotbal, ce sã mai vorbesc ? Toti spectatorii stiu cum trebuia preluatã pasa aceea si de ce asezarea in teren a fost deficitarã.
Mai au o caracteristicã ! La doi jucãtori de sah sunt 5 chibiti, la 22 de fotbalisti de pe teren, sunt milioane de antrenori, la 20 de ministri, sute de analisti, ziaristi sau simpli oameni bine intentionati. Sunt intotdeauna mai multi decat protagonistii. Astfel incat, vrei nu vrei, chibiteala lor devine activitatea principalã si nu „jocul” la care asistã. Si astfel, cei mai importanti devin ei, chibitii, nu jucãtorii implicati.
Panã la urmã, cel mai rãu nu e cã isi dau cu pãrerea. In fond, nu se stie niciodatã de unde sare iepurele. Se poate intampla ca cei implicati direct sã piardã din vedere, din cauza responsabilitãtii, lucruri care celor de pe margine le sar in ochi. Nu toti se nasc scriitori. Unii sunt fãcuti pentru a fi critici ! Cum am stii ce e bine si ce e rãu, dacã n-ar fi cineva care sã ne spunã ? Asa cã, lumea are nevoie si de chibiti. In schimb, n-are nevoie de cei care se simt datori sã caute mereu dedesubturi obscure in orice lucru bun pe care-l face altcineva. De cei pe care-i frãmantã mereu intrebarea : Cum ar putea face un om ceva bun fãrã sã aibã un interes propriu, evident meschin ? Dacã ar fi posibil, nu s-ar putea intreba cineva de ce nu face acelasi lucru si chibitul ? Asa, explicatia pentru neimplicarea lui e simplã : el nu vrea sã castige nimic pentru el. De aceea stã pe margine ! Ca sã nu-l bãnuiascã nimeni cã are obiective ascunse. Chibitii moderni au imbogãtit intelepciunea popularã : drumul spre rai e pavat cu intentii rele !
De ce oamenii or avea tendinta de a inventa mizerie sub un covor dintr-o casã curatã, nu stiu ! De fapt, stiu. Vorba ceea : dacã nu poti sã faci ce face celãlalt, dã cu pietre in el, poate-l incomodezi si se opreste !
Romania e unde e pentru cã sunt prea multi chibiti si prea putini jucãtori. O natiune de chibiti care stiu atat de bine ce si cum trebuie fãcut, incat nu mai meritã sã se si apuce sã facã. Cel mai trist e cã sunt atatia oameni care au renuntat sã mai „joace“ din cauza chibitilor. Atatia care au abandonat lupta cu rãul pentru cã trebuia sã dea explicatii privind presupusele lor interese ascunse ! Si lumea sãrãceste in jucãtori, in timp ce chibitii devin primadone intens televizate.
Si eu trebuie sã recunosc, mai chibitez cateodatã, la fotbal si politicã. Dar ii admir si, da, poate ii si invidiez pe cei cãrora le reusesc lucruri bune pe care eu nu le fac. Si mã bucur, chiar, cã mai existã oameni care incearcã sã schimbe ceva, care vor sã ii ajute pe ceilalti, sã punã umãrul la evolutia societãtii. Cum as mai putea trãi dacã i-as bãnui pe toti cei care fac ceva bun de interese ascunse ? Cum as mai putea crede in oameni ? Si ce rost as mai avea dacã n-as mai crede in ei ? Cum as mai putea face ceva, dacã n-as crede in cei pentru care fac ?
Eu cred in continuare cã existã oameni care vor si incearcã sã impãrtãseascã cu ceilalti lucrurile bune pe care le au, oameni pentru care binele comunitãtii e mai important decat cel personal, oameni care mai cred in valori si incearcã sã-i ajute pe ceilalti sã le descopere, oameni cãrora le pasã. Mai cred in altruism, in nevoia de a face bine, in cea de a-i iubi pe oameni, in cea de a schimba ceva in lumea in care trãim.