Ţipătul peştilor

Aerul rarefiat e asemenea vidului. Mai poţi vorbi în el, dar pe măsură ce devine tot mai rarefiat, tot mai vid, începi să vorbeşti în gol, să te sufoci şi să strigi către stâncile Erebusului aşa cum ai vorbi cu surzii din grădinile lui Academos.
Peştii ce urlă pe uscat, aruncaţi din undiţele pescarilor răbdători, se zbat după apă ca omul după aer, pe Himalaya, fără masca de oxigen. Ar trebui să le dăm aer condensat, abur, ploaie sau, de ce nu, rouă... răguşiţilor peşti. Îi vom auzi atunci cum strigă cu ţipete de delfini. Cum ţipătul lor mut urcă imponderabil către cerul rarefiat, plutind peste lumea îngrijită de oglinzile ei.

Delfinii au fost uneori înnobilaţi drept purtători de cuvânt ai vieţuitoarelor marine. Ei traduc necuvintele peştilor. Ale peştilor ce se zbat să spună ceva ce nimeni nu aude. Al cui e păcatul neînţelegerii dintre oameni şi necuvântătoarele mării? Al delfinilor, ce n-au învăţat graiul oamenilor sau al pescarilor, ce de atâta amar de vreme nici ei n-au catadicsit să înveţe graiul peştilor sau măcar al delfinilor?
Pe mare sau pe uscat, pescarii toţi seamănă leit. Aruncă nada în deşert şi-şi tocesc acele cârligelor pe caldarâmul oraşelor. Alţii navighează cu harpoane şi arme de foc, numai bune de pescuit pe sub apă. Toţi se laudă cu câte un trofeu. Ihtiologia se îmbogăţeşte de la an la an cu melodiile mute ale noilor specii de peşti capturaţi. Nimeni nu ştie cum sună, dar toţi sunt mândri de arhivele lor, păstrate cu sfinţenie. Nimeni nu înţelege necuvintele lor, dar toţi au foloase mai mici sau mai mari de pe urma peştilor.
Pescarii cei surzi nu ştiu ce spun peştii şi delfinii salvatori. Doar copiii ar putea spune: iată de ce potopul nu vine în mare niciodată! Doar în mici picături de ploaie, în doze neglijabile, pe uscat.