Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Căsătoria-fragment din romanul "DOD"


de alex porc la: 07/11/2004 07:18:00
modificat la: 07/11/2004 23:06:58
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Cam prin toamna unui an de sfârşit de secol XX, o tânără oarecare, numită totuşi Maria, un nume destul de comun, ce-i drept, se îmbrăca de sărbătoare. Nu era prima dată, însă acum o ajuta chiar mama ei să se îmbrace, ba chiar îi dădea şi sfaturi despre cum să se comporte în excursia pe care tocmai urma să o facă. Asta ne duce cu gândul la un lucru: că ieşirea proiectată şi care tocmai era pe cale să se înfăptuiască era foarte importantă, poate chiar pentru viitorul Mariei. Totuşi mamei îi păsa de viitorul fiicei, nu se ştie de ce. Adică ba da, se zice că dragostea maternă e ceva cu totul şi cu totul special, şi că luminează viaţa copiilor. Copiii, bineînţeles, îşi dau seama de asta abia după ce mama a murit, sau, în cele mai fericite cazuri, atunci când aceasta e pe patul de moarte. Maria, fiind tânără, obişnuia să se certe mereu cu mama ei, iar dragostea nu i-o preţuia aşa cum ar fi trebuit. În plus, chiar ura lucrurile care trebuiau făcute, deci era o nonconformistă, dar nu una oarecare, ci una care, în seara de toamnă care tocmai începea, urma să se căsătorească. Acesta era motivul pentru care însăşi mama ei o ajuta să-şi îmbrace rochia. De mireasă. Se mai obişnuia atunci ca miresele să poarte la nuntă rochii de mireasă, de cele mai multe ori albe. Nu era ceva rău, căci albul e o culoare odihnitoare pentru ochi; mai greu de explicat e negrul din costumele mirilor.
Iat-o, în sfârşit, gata! În rochia ei vaporoasă, cu diadema înfiptă în părul mătăsos, blond, lung şi des, cu ochii ei albaştri senini, talia de copilă, pare o zână, sau cel puţin Albă ca Zăpada, deşi Albă ca Zăpada avea şi alte culori în costumaţie. Orice bărbat ar fi văzut-o în această ipostază l-ar fi invidiat de moarte pe Ion, cel cu care trebuia să se căsătorească.
La sunetul claxonului iubirii ce se aude din stradă, amândouă femeile tresar, iar mireasa dă fuga la geam să le arate, prin semne, celor din maşini că sunt aşteptaţi înăuntru, să mănânce şi să mai şi bea câte ceva. Deh, aşa se obişnuieşte în cele mai multe din cazuri. Iată deci intrând în casă o parte dintre iminenţii nuntaşi de la cununia Mariei cu Ion. Nu insistăm asupra lor, fiindcă nu are prea mare importanţă; vom spune doar că în cea mai mare parte erau membri ai familiilor Andreescu, din care făcea parte şi Maria, şi respectiv Andreev, familia lui Ion. Ion şi Maria, nici că se puteau găsi mai bine! Interiorul casei Mariei era un interior ţărănesc, rustic, să zicem aşa. Masa era plină cu tot felul de aşa-zise bunătăţi: şunci, slănini afumate, ouă umplute, şniţele, grătare, cârnaţi şi alte lucruri de mâncat, iar din cealaltă categorie vinuri, ţuici, berici, lichioruri şi aşa mai departe. La drept vorbind, erau mult prea multe acolo, căci era vorba doar de o gustărică, nu de ospăţul de nuntă. După pupăturile şi urările obişnuite se aşezară la masă, iar cu ocazia degustărilor de băutură se făcură şi toasturile necesare, încetul cu încetul atmosfera devenind din ce în ce mai plăcută. Se ştie că în astfel de cazuri mai întâi oamenii se înţeleg din ce în ce mai bine, până se ajunge la o concentraţie a alcoolului în sânge dincolo de care oamenii se înţeleg din ce în ce mai rău, până nu se mai înţeleg deloc, moment în care se zice că nunta (sau cheful) s-a terminat. De fapt se termină când se atinge concentraţia limită, dar oamenii nu ştiu când să se oprească. Nici nu au de unde să ştie, ce-i drept.
După o vreme, pseudo-nuntaşii hotărâră că trebuie să o ia din loc pentru a deveni cât mai curând nuntaşi. Se urcară toţi prin maşini, în funcţie de grade de rudenie, preferinţe, statut social, poziţia în ierarhie, şi porniră spre ofiţerul stării civile, care-i aştepta doar fiindcă erau programaţi pentru căsătorie la o anumită oră (şi era plătită pentru asta). Nu-i aşa, căsătoria e ceva plin de mister şi de farmec? E dezarmant de fermecător să vezi feţe fericite sau congestionate de băutură, sau chiar feţe însumând ambele trăsături, pe la nunţi. Iar dacă eşti cumva cu musca pe căciulă, adică eşti mire ori mireasă, nu-ţi rămâne decât să turbezi de fericire. Mai urlă câte unul, dar doar dacă se îmbată, şi nici într-un caz de fericire.
Ajunseră în destul de scurt timp la starea civilă. În pieptul Mariei inima bătea mai să i-l spargă, o mare emoţie, pe care doar în parte o putea înţelege, „o încerca”. E imposibil să fi fost doar emoţia care încearcă pe oricine când intră în încăperea asemănătoare cu o sală de tribunal şi plină cu drapele, pentru a răspunde cu "Da" (sau "Nu") unei anume întrebări pe care o anume persoană gătită cu un drapel (pentru a fi în ton cu sala) o pune fără a se implica emotiv sau într-alt fel în aceasta. Nu era doar atât, mai erau şi celelalte gânduri care macină mintea unei fecioare când nu mai are nici o scăpare din plasa căsătoriei, cum ar fi: "Oare cum e să te aibă un bărbat?", "Cum e viaţa nucleului societăţii, adică a familiei?", sau hotărârea cerberică de a fi fericită. În majoritatea cazurilor dezamăgirile sunt cât se poate de mari, şi e normal să fie aşa atât timp cât oamenii de ambele sexe au pretenţia de a le aduce căsătoria fericirea. Alt lucru cât se poate de normal legat de căsătorie, mai precis de momentele când se stă la coadă după alte aşa-zise cupluri care au ceva de zis, adică "Da" sau "Nu", i s-a întâmplat şi Mariei, şi anume toată lumea o întreba "De ce te căsătoreşti?", "Cum te-ai hotărât?" sau "Ce aştepţi de la căsnicie?". Maria le răspundea tuturor cu o splendidă bunăvoinţă că a ajuns la o vârstă la care simte nevoia să aibă un cămin al ei, un soţ care să o protejeze, să o iubească, şi câte şi mai câte, sau că vrea să devină un cetăţean model, adică să se căsătorească, să aibă copii, să nu îşi înşele soţul şi să meargă cu el duminica la biserică, să-şi întemeieze un cămin fericit, să meargă dimineaţa la lucru, să nu întârzie niciodată, să semneze condica, să-şi facă datoria cu cea mai strictă conştiinciozitate, iar după-amiezele şi serile să le petreacă în compania din ce în ce mai puţin plăcută a soţului (asta se subînţelege), uneori să mai iasă la plimbare sau în societate, să se uite la televizor, din când în când să mai aibă sex, tot cu soţul, iar din greşeală în greşeală să obţină victoria finală (tot subînţelegere), copii adică, copii cărora să le asigure o copilărie fericită, o educaţie cetăţenească solidă, şi dacă se poate şi viitorul. Nu-şi dorea foarte mult, ci doar ceva imposibil de realizat; toată lumea îşi dorea asta, dar nimeni nu reuşea decât în parte sau chiar deloc. Aşa era obiceiul, să-ţi doreşti astfel de lucruri, şi ar fi fost o mare greşeală faţă de concetăţeni să-ţi doreşti altceva sau să nu-ţi doreşti nimic.
Aceasta era situaţia cu cei doi tineri fericiţi îndrăgostiţi, viitori nefericiţi soţi. Iată-i cum păşesc spre ofiţerul stării civile, care-i aşteaptă plictisit, fără nici un chef. Dar mai găseşte resursele necesare pentru a-şi rosti stereotipele întrebări: "Cetăţene Andreev Ion, o iei în căsătorie pe cetăţeanca Andreescu Maria?". Răspuns prompt: "Da". Continuă mascarada: "Cetăţeancă Andreescu Maria, îl iei în căsătorie pe cetăţeanul Andreev Ion?". Răspunsul vine cu o voce gâtuită de emoţie şi de prezumtivă fericire: "Da". În încheiere: "Vă declar căsătoriţi". Tinerii căsătoriţi se sărută, şi simt dorinţa crescând, însă mai au de îndeplinit formalităţi: să meargă la biserică, iar apoi să chefuiască împreună cu toţi beţivii şi mai puţin beţivii familiilor care tocmai se uneau într-un mod atât de frumos, pentru ca aceştia, beţi, să poată avea curajul să dea banii. Această din urmă rutină e un lucru foarte important pentru căsătoriţi, fiindcă fără ducerea ei la îndeplinire vor avea de întâmpinat mai multe dificultăţi de ordin tehnic, adică financiare, de unde încet, dar sigur, situaţia degenerează în crize de comunicare. Crizele de comunicare oricum apar mai devreme sau mai târziu, indiferent de starea financiară, avutul familiei, intensificându-se şi îndesindu-se odată cu trecerea timpului, sfârşind în cele din urmă într-un ocean de indiferenţă în mare măsură simulată. Deocamdată însă eroii noştri comunicau de minune, sau măcar aşa li se părea.
După semnarea actelor doveditoare ale căsătoriei, tot alaiul porni, în aceeaşi ordine bine determinată, spre biserica unde trebuia să se întâmple cam acelaşi lucru, însă în faţa lui Dumnezeu, cum se zice. La biserică nu se întâmplă mare lucru:
Preotul: Robul lui Dumnezeu Ion, o iei de soţie pe roaba lui Dumnezeu Maria, să fiţi împreună şi la bine şi la rău, până când moartea vă va despărţi?
Ion: Da.
Preotul: Roaba lui Dumnezeu Maria, îl iei de soţ pe robul lui Dumnezeu Ion, să fiţi împreună şi la bine şi la rău, până când moartea vă va despărţi?
Maria: Da.
Preotul: În numele lui Dumnezeu, vă declar soţ şi soţie.
Toată această discuţie a fost însoţită de semne ale crucii în şi din diferite direcţii, şi de aprinderea unor lumânări, care nici nu au fost lăsate să ardă până la capăt, ba chiar mai mult, una dintre ele s-a stins de la sine în timpul ceremoniei. Semn rău, s-a spus, şi o umbră de nelinişte trecu pe feţele tuturor celor prezenţi, mai puţin pe cea a lui Mircea, fratele mai mic al lui Ion. Asupra lui Mircea merită să mai zăbovim puţin. Era considerat oaia neagră a familiei, în primul rând datorită aspectului său extravagant, care contrasta cu majoritatea: avea părul destul de lung, cam până pe la umeri, favoriţi destul de stufoşi, deşi abia împlinise 16 ani, şi umbla îmbrăcat în blue-jeans evazaţi la bază, destul de soioşi, cămăşi şi ii înflorate, tunici indiene de piele întoarsă. Era "destul de", aproape în orice. Destul de neglijent în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, asta în primul rând. Era hippiot, mai corect spus destul de hippiot, căci nici el nu ştia exact ce înseamnă. După cum am văzut, cel puţin în ce priveşte vestimentaţia era hippiot. În plus îi plăcea muzica blues, favoriţii lui fiind Muddy Waters, B. B. King, Huddie Ledbetter şi Memphis Slim, asculta şi jazz, citea filozofie, chiar dacă nu înţelegea mare lucru din Şestov sau Nietzsche. Se dădea drept hippiot, asta era, din snobism, sau mai degrabă să placă fetelor, şi oricum orice adolescent are tendinţe de nonconformism mai mult sau mai puţin pronunţate. Mircea era unul dintre cei mai extravaganţi nonconformişti, şi se mândrea, însă asta îi mâhnea foarte tare pe părinţii lui, care erau în acelaşi timp şi părinţii lui Ion, iar în memorabila seară despre care vorbim deveneau socrii Mariei. Nonconformismul lui Mircea nu era singurul lucru care-i deranja pe părinţi, mai erau şi alte "bube": nu avea tragere de inimă la şcoală, din când în când chiar se îmbăta şi fuma, uneori haşiş sau Mary Jane. Toate aceste lucruri, care pe părinţi îi deranjau, îl făceau de admirat printre cei de o vârstă cu el. În micuţul oraş Reghin, în care Mircea, Ion&Co. locuiau, mezinul familiei era unul dintre cei mai admiraţi şi invidiaţi adolescenţi. În general fetele erau cele care îl admirau, iar băieţii cei care îl invidiau, şi asta din cauza succesului extraordinar pe care-l avea la fete, nicidecum pentru hainele pe care le purta sau pentru muzica pe care-o asculta (cel puţin asta era părerea lui). Mircea avusese un mare noroc înainte cu doi ani de nunta Mariei cu Ion, când întâlnise un bărbat de vreo 40-50 de ani, care-l atrăsese prin aspectul lui deosebit: avea un păr lung până aproape la brâu şi o barbă până în piept. Se luase după acel bărbat pe stradă, până când acesta se întoarse spre el şi-i spuse: "Am să-ţi destăinui un secret. E vorba despre muzică, şi anume despre muzica blues. Ce ştii despre muzica blues?". "Nu am auzit niciodată de aşa ceva, şi nici despre muzică în general nu ştiu decât câteva nume pe care le mai ţin minte de la orele de muzică din şcoala generală: Bach, Beethoven, Mozart, Stravinsky, Chopin sau Ciprian Porumbescu. Iar de ascultat am ascultat doar la radio tot felul de romanţe, parcă aşa le zicea, care erau atât de leşinate că de multe ori ai fi preferat să te sinucizi, doar să nu le mai auzi. Mă întreb cum de nu am auzit niciodată de muzica blues, că doar la noi în casă toată ziua merge radioul". "Eh, chiar asta-i, la radio nici nu vei auzi degrabă blues, că nu se difuzează aşa ceva". "Dar de ce?" "Păi, cum să-ţi spun, e o muzică protestatară, şi aşa ceva nu le place comuniştilor. Mă întreb cum de şi-au dat seama că e muzică protestatară, că blues-ul e foarte calm, iar textele nu sunt în limba română. Bluesman-ii români sunt obligaţi să cânte altceva. O fi fiind vreunul pe acolo pe sus care ştie şi limbi străine. Te rog ceva: discuţia asta trebuie să rămână între noi, bine?" "Da." "Acum , dacă vrei, te invit la mine să ascultăm nişte blues. Sunt sigur că-ţi va plăcea. Cred că nu ţi-e frică?" "Nu ştiu ce să zic", răspunse Mircea, "mi-ar plăcea să vin, dar într-adevăr am oarecari reţineri." "Tu hotărăşti, eu doar te-am invitat." După vreo 30 de secunde de cugetare profundă, Mircea zise: "Vin, dar mai întâi spuneţi-mi cum vă cheamă, că am fost sfătuit insistent de părinţi să nu vorbesc cu şi să nu am încredere în necunoscuţi. Deja am încălcat sfatul dat sub formă de ordin, dar dacă-mi spuneţi numele dumneavoastră, nu veţi mai fi un necunoscut pentru mine, situaţia schimbându-se radical în acest caz." "Îmi placi, eşti băiat deştept", răspunse încă necunoscutul. Apoi continuă: "Mă numesc Ilarie Răşinescu. Ce altceva mai vrei să ştii?" "Nimic, îmi ajunge atât. Să mergem. Locuiţi departe?" "Nu, chiar în curtea vecină." Ajungând în apartamentul lui Ilarie, ascultaseră doar blues vreo 3-4 ore, băuseră vin şi fumaseră Marlboro, pentru Mircea toate acestea fiind premiere. În seara aceea maică-sa îl certase urât de tot, fiindcă ajunsese acasă pilit şi mirosind a fum de ţigară. De atunci începuse Mircea să asculte blues, să bea şi să fumeze; se pare că Ilarie avea o influenţă nefastă asupra lui. Părinţii nu puteau să-şi explice schimbarea radicală a fiului lor Mircea, care până atunci fusese un copil foarte la locul lui, iar după întâlnirea cu Ilarie se îmbăta în fiecare săptămână, nu se mai tundea şi nu-şi rădea perciunii, apoi vestimentaţia şi-o schimbă radical, ştim deja aspectul lui la doi ani de la acea importantă întâlnire.
La mentorul lui, la Ilarie, se gândea Mircea în timp ce Ion, Maria şi preotul erau antrenaţi în îndeplinirea ceremoniei de căsătorie, şi lumânarea le dădea semnul rău despre care am vorbit. Mircea ajunsese la nunta fratelui sau doar silit fiind de părinţi, căci ura ceremoniile şi formalităţile. Se întoarse în mijlocul celorlalţi tocmai când ieşeau cu toţii din biserică pentru a porni spre restaurantul unde aveau de mâncat şi de băut, pentru a da mai apoi banii, şi pentru ca unirea prin căsătorie a lui Ion cu Maria să-şi lase semnătura pe feţele lor pentru 24 de ore.
Mesele erau aranjate pe mai multe rânduri, în aşa fel încât puteau sta la mese exact 131 de persoane. Tot alaiul însuma doar 116, astfel că mai rămâneau libere 15 locuri. Nuntaşii intră, cum se şi cade, rând pe rând, unii mai sunt şi politicoşi, ceea ce contează uneori în ochii doamnelor şi domnişoarelor. Se aşează după ordinea prestabilită, adică la masa miresei stau naşii, cavalerii şi domnişoarele de onoare, iar în rest, oameni apropiaţi sufletului miresei trebuie să fie apropiaţi şi trupului ei. Deocamdată doar la masă, căci după cum se ştie Maria este fecioară, şi Ion trebuie să se înfrupte primul la ospăţul trupului ei. Locurile la masa miresei sunt repartizate în felul următor: în dreapta Mariei stau naşii şi cavalerul cu domnişoara de onoare ai miresei, în stânga ei Ion, apoi domnul şi doamna Andreev, părinţii mirelui, iar în faţa lor domnul şi doamna Andreescu, părinţii miresei, domnul şi doamna Andronic, unchi şi mătuşă ai miresei, şi domnul şi doamna Secu, unchi şi mătuşă ai mirelui. În capetele mesei stau Mircea Andreev, mai vechea noastră cunoştinţă, respectiv Irina Secu, o încântătoare domnişoară de 16 ani, vara lui Mircea. E o micuţă fiinţă cu un trup atât de armonios şi trăsături atât de gingaşe, încât lui Mircea îi pare tare rău că îi e văr. Dar totuşi o trece pe lista candidatelor la postul de prietena lui.
Se servesc întâi aperitivele. Unii dintre nuntaşi sunt deja puţin beţi, dar ce-i cu asta, acesta e scopul unei nunţi la venirea ei pe lume, să îmbete cât mai mulţi oameni. Mircea e îmbufnat, şi nici nu mă mir, nici mie nu mi-ar veni să fiu vesel într-un loc unde aş fi dus cu forţa. De abia dacă gustă ceva din farfuria cu aperitive din faţa lui, gustă doar din ţuica de prune care se găsea din belşug. Nu gustă chiar din belşug, dar gustă destul pentru a se ameţi, drept care nu se mai fereşte de privirile celorlalţi, şi se uită ţintă la Irina. Vin şi supa, şi felul doi, şi tortul, dar Mircea are o singură preocupare principală, Irina, plus două secundare, ţuica şi vinul, căci fumatul nu mai e pentru el o preocupare, e deja o necesitate. Nici nu vrea el să se lase de fumat. Vine şi vremea dansului. Mircea nu e un bun dansator, e doar un dansator mediocru, dar unul ameţit de băutură, aşa că merge aţă la Irina şi o invită la dans. Aceasta acceptă imediat căci, fie vorba între noi, şi ea îl sorbea din ochi pe Mircea. Încing tinerii noştri un dans de se aprind podelele, între timp începând şi discuţia:
Mircea: Irina, ce frumoasă te-ai facut de când nu te-am mai văzut. Şi te-ai şi împlinit foarte plăcut.
Irina: Lasă, că şi tu te transformi într-un bărbat frumos şi puternic. Dar ce ai? De la începutul nunţii tot stai bosumflat şi nu te uiţi la nimeni; bine, în afară de mine, dar asta e normal, că sunt cea mai frumoasă femeie de aici.
Mircea: Nu sunt bosumflat deloc, pur şi simplu simt şi eu sub mine abisul lui Pascal, dar nu-mi pare rău de asta, îmi pare rău că eu îl receptez altfel. De exemplu, eu îmi doresc să nu mă fi născut. Probabil fiindcă nu sunt grav bolnav, ca Pascal. Dar să lăsăm asta, că nu înţelegi nimic din Pascal şi, la drept vorbind, nici eu nu înţeleg mare lucru.
Irina: Chiar voiam să-ţi spun să te opreşti. E adevărat că nu înţeleg mare lucru din filosofie, iar acum nici într-un caz nu am chef de filosofie. Acum vreau să mă săruţi. Sărută-mă!
Mircea: Dacă vrei doar pe obraz, bine. Dacă nu, nu te sărut deloc.
Irina: Mă dezamăgeşti, Mircea. Auzisem cu totul altfel de lucruri despre tine.
Mircea: Şi eu auzisem cu totul altfel de lucruri despre mine, dar nu uita că suntem veri. Dar dacă vrei, acum că mi-ai rănit orgoliul masculin, hai să mergem afară şi te sărut cât vrei.
Irina: Vezi, aşa te vreau. Să mergem.
Mircea: Un singur lucru vreau să-ţi spun înainte: oricât de răscolite ţi-ar fi simţurile, nu se pune problema să facem dragoste.
Irina: Mă jigneşti, dar ai dreptate, asta vreau de la tine; printre altele, bineînţeles. Hai să-ţi expun planul meu: facem dragoste, nu acum, când vrei tu, până rămân însărcinată, iar apoi ne vor lăsa părinţii să ne căsătorim, vrând - nevrând, indiferent de legăturile de rudenie. Ce zici?
Mircea: Mă uimeşti, fată dragă. Ştii, fetele, femeile şi celelalte chestii de genul ăsta, nu spun lucrurile astea, pur şi simplu le fac, dacă în alt fel nu pot să-l înhaţe pe băiatul sau bărbatul care le place. Dar fiindcă mi-ai spus planul tău, am să ţi-l expun şi eu pe al meu: îţi sucesc gâtul, la propriu, apoi mi-l tai pe al meu, şi amândoi vom fi fericiţi.
Irina: Nici un cuvânt în plus. Vezi, m-am umilit în faţa ta doar ca să mă iubeşti, iar tu m-ai umilit şi mai mult. Dar să ştii că n-am să te iert pentru asta!
Mircea: Eşti nebună? Cum crezi că aş putea iubi o fată care mi se dă toată din prima? Cât despre umilire, e adevărat, îmi place să umilesc femeile, şi în special pe cele frumoase. Ce mă miră e că-mi pare rău acum pentru ce ţi-am făcut, şi aş vrea să-mi repar greşeala. Am o altă propunere: ne căsătorim peste doi ani, după ce vom fi amândoi majori, dar până atunci facem pe creştinii adevăraţi, adică nu ne mai culcăm cu nimeni altcineva, şi nici între noi.
Irina: E frumos ce-mi zici. Eu aş putea rezista până atunci fără bărbat, căci sunt fecioară, sau poate că nu aş putea, dar sunt sigură că tu nu ai rezista.
Mircea: Vai, te înşeli, nici eu nu m-am culcat cu vreo femeie până acum, doar le cuceream şi apoi le lăsam cu buza umflată. Nu înţeleg un lucru: eşti fecioară şi vrei să mi te dai aşa, nici una, nici două?
Irina: Acum nu mai vreau, că ţi-am acceptat propunerea, şi nici nu mai înţeleg de ce ţineam aşa cu tot dinadinsul să facem dragoste. Cred că era un impuls de moment. Toţi adolescenţii, adică mai degrabă cred că toată lumea are momente din acestea.
Mircea: Mă iubeşti?
Irina: Da, şi vei fi al meu. Adică, sper să-ţi ţii promisiunea, chiar şi acum, după ce am acceptat.
Mircea: Bineînţeles, căci şi eu te iubesc, chiar dacă habar nu am ce-i iubirea. Voi afla de la tine.
Irina: Hai să mergem la masă, că deja se uită dubios părinţii la noi. Or fi având ei ceva bănuieli bizare, dar nu cred să bănuiască planul nostru.
Mircea: Hai să mergem.... Şi o sărută pe obraz. Irina se înroşeşte din cale-afară, probabil de fericire, sau poate de ruşine, sau poate nici una nici alta.
Să vedem ce mai fac ceilalţi, în primul rând mirele şi mireasa. Mirele bea întruna, de fericire, bineînţeles, iar mireasa tot încearcă să-l oprească, fără să reuşească. Mănâncă şi ei, căci şi la nunta lui omului îi e foame, iar ceilalţi tot vin să le ureze tradiţionala "Casă de piatră!", pe rând, de mirii nu mai pot suporta de la o vreme. Dar trebuie să suporte, că aşa e obiceiul din bătrâni, şi reuşesc. Să nu credeţi că Maria şi Ion ar fi ceva supraoameni doar fiindcă reuşesc ceea ce nu pot. Fiecare om păţeşte drăcii din astea, dar cei mai mulţi fără să o ştie. Feţele sunt din ce în ce mai roşii, inclusiv feţele de masă, căci se mai varsă vin roşu pe ele. Mmmmmm! Mium-mium! O delicatesă, nu alta! Totul decurge normal, ca la orice nuntă, iar cei ce mai sunt treji se bucură că totul merge normal. Doar Mircea nu se bucură, dar el oricum face parte din altă categorie. E din ce în ce mai plictisit, tot aşteaptă să se întâmple ceva mai puţin normal, dar, după cum am spus, totul decurge normal, aşa că Mircea merge în pas întins la Irina:
Mircea: Hai să ieşim puţin să ne plimbăm. Nu mai pot înghiţi atmosfera asta atât de armonioasă, şi oamenii ăştia plini de bun simţ mă dezgustă.
Irina: Hai.
Zis şi făcut. Afară e o noapte superbă de toamnă, cu un cer senin şi plin de stele, şi e un aer răcoros binevenit după toropeala de peste zi. E ceva parcă făcut pentru îndrăgostiţi; chiar la sfatul medicului am auzit că astfel de nopţi răcoroase de toamnă sunt indicate pentru îndrăgostiţi, şi contraindicate pentru babele şi moşii reumatici. Medicul le mai recomandă îndrăgostiţilor şi duşuri reci, dar acestea oricum vin în timp de la sine. Printre copacii de pe aleea ce curge pe lângă restaurantul cu pricina se mai văd şi alte perechi, dar ce îi interesează pe Mircea şi pe Irina, ei au alte preocupări, cum ar fi privitul la lună sau unul în ochii celuilalt. Tot sorbindu-se din ochi, se îndepărtează de nuntă; erau ei departe de nuntă şi înainte, dar trupurile le erau măcar în incintă, „under control”. După, să zicem, 632 de paşi de căciulă, Mircea observă un grup de tineri care îl atrag. Întrebarea e din ce cauză e aşa atras de acel grup? Păi, sunt hippioţi, cel puţin dacă ar fi să ne luăm dupa aspectul lor exterior. "Hai să mergem să vorbim cu ei, căci îmi sunt foarte simpatici. Vrei?", propune Mircea. "Nu ţin neapărat, dar nici nu am nimic împotrivă, aşa că dacă vrei tu putem merge", vine răspunsul preafrumoasei. "Nu aşa, răspunde mai bine cu da sau nu", încearcă Mircea să clarifice situaţia. "Bine, am să răspund cu da sau nu: da sau nu, ceea ce înseamnă nu ştiu. Te mulţumeşte răspunsul?", încurcă Irina şi mai mult iţele. "Da, căci în acest caz voi merge doar eu la ei şi am să-i invit să vină şi ei la nuntă, să mănânce nişte mâncăruri bune. Cel puţin aşa am auzit vorbindu-se pe acolo, că mâncarea ar fi foarte bună. Eu nu mă pricep la mâncăruri, aşa că îi creditez pe ceilalţi, deşi.....Dar mai bine mă opresc aici." Acestea fiind zise, Mircea se îndreaptă spre "the hippie people" şi le vorbeşte în felul următor: "Oameni buni, nu vreţi să veniţi cu noi până la nuntă, să mâncaţi nişte ceva-uri bune?". Răspuns dat de unul dintre hippioţi: "Chiar voiam să venim la voi să vă întrebăm dacă nu aveţi ceva bani să ne daţi, căci da, ăsta-i adevărul, ne e cam foame, şi v-am văzut aşa de elegant îmbrăcaţi."
Mircea: Mulţumim de compliment, nu trebuia. Să ne cunoaştem: eu sunt Mircea, iar fata care mă aşteaptă acolo e vara mea Irina.
Un băiat brunet din grupul de "hippies": Eu sunt Vali, iar ei sunt, în ordine alfabetică, Anda, Andrei, Carla, Florin, Ioana şi Roxana. Sigur nu iese scandal dacă venim aşa mulţi dintr-odată, şi neinvitaţi?
Mircea: Nici o problemă, eu sunt fratele mirelui, şi rezolv totul cum nu se poate mai bine.
Anda: Daţi-mi voie să vă fac o propunere: mergem pe la nuntă, mâncăm ceva, poate şi bem....
Mircea: Sigur, sigur.
Anda: Te rog nu mă întrerupe, să nu-mi pierd ideile. Deci: de la nuntă mergem, cu burdihanele pline, la mine şi facem un chef monstru. Am vreo câteva ţigări Mary Jane acasă, dacă stau să mă gândesc chiar nouă, câţi suntem. Facem rost cumva de nişte bani să mai luăm şi nişte băutură, şi de-acolo încolo totul va curge de la sine. Sunteţi de acord?
Şase "Da"-uri se aud din şase piepturi hippioate, iar Mircea, ca de obicei, după câteva secunde de gândire, zice:
Mircea: Eu sunt de asemenea de acord, dar poate că Irina nu e. Dacă Irina nu e de acord, atunci voi încerca să o conving; în caz că nicicum nu reuşesc, o să încerc să mă conving pe mine însumi să merg fără Irina, iar dacă nici asta nu reuşesc, o să vă urez probabil să vă distraţi cât mai bine, şi vă voi invidia din tot sufletul.
Andrei: Stai puţin, aici ceva nu sună bine: adică de ce să ne invidiezi, când nimic nu te împiedică să vii cu noi? Parcă fără Irina nu poţi veni! Uite, femei sunt, şi nu cred că poţi spune că nu sunt frumoase; pe Irina o s-o iubeşti altă dată dacă nu vrea să vină.
Mircea: E un punct de vedere foarte bine pus la punct din punct de vedere logic. Dar e doar un punct de vedere, căci pe lângă logică mai intervin şi alte lucruri, cum ar fi de pildă sentimentele mele pentru Irina.
Andrei: O iubeşti? Nu mă mir. Şi noi o iubim, şi noi te iubim, şi voi ne iubiţi, aşa că nu văd de ce nu ne-am putea iubi cu toţii, fără discriminări după sex, vârstă, naţionalitate, religie, culoare politică, înălţime, grupă sanguină, etc. etc.
Carla: Andrei! Mircea! Opriţi-vă, vă rog, discuţia asta tinde să se prelungească la infinit. Cine sunteţi voi, Mercier şi Camier? Chiar dacă aţi fi, eu nu sunt Beckett, şi vreau să scriu altfel romanul ăsta. La acţiune! Să ne umplem, pentru început, burdihaniile, iar apoi mai vedem noi ce facem.
Mircea: Înţelept ai grăit. Să mergem!
Irina îşi cam pierduse răbdarea, ce-i drept, dar ţinea enorm la Mircea, şi nu putea să se supere pentru atâta lucru. Mai ales că, întorcându-se, Mircea îi dă şi un sărut prelung, ceea ce contează foarte mult pentru o adolescentă. Cei şapte noi prieteni ai lui Mircea dau rând pe rând mâna cu Irina şi îşi rostesc numele, ceea ce în genere înseamnă a face cunoştinţă, mai spun apoi şi câte un "Îmi pare bine!", lucru adevărat pentru aproape fiecare. Grupul proaspăt format, grup de nouă tineri cu mult păr pe ţeste, porneşte spre nunta Mariei cu Ion, nuntă care încă mai continuă, în următoarea aranjare: în frunte Mircea şi Irina ţinându-se de mână, apoi Andrei şi Roxana îmbrăţişaţi, urmaţi de alte două perechi îmbrăţişate, Florin&Ioana şi Vali&Carla, plus Anda încheind plutonul. Toţi în afară de Mircea şi Irina, care au ţoale de nuntă, sunt îmbrăcaţi "hippie", adică îmbrăcaţi cu pantaloni evazaţi la bază, cămăşi şi ii înflorate, iar în picioare purtând sandale. Andrei e un băiat înalt, subţirel, brunet şi cu ochii negri; poartă părul strâns la spate într-o "coadă de cal". Are un aspect de "El Burlador del Sevilla", datorită barbişonului îngrijit pe care-l poartă cu mândrie la cei 19 ani proaspăt împliniţi. Florin are de asemenea părul lung, însă blond şi cârlionţat, iar faţa îi e inundată de o barbă foarte deasă, tot blondă, ochii lui albaştri şi limpezi dându-i un aer de copil. Nu e prea înalt, poate chiar scund, şi puţin grăsuţ. E, cu alte cuvinte, un dulce. Vârsta lui e tot în preajma majoratului, dar nu cred să fie mândru sau bucuros de aceasta. Vali e un individ aparte: cu ochii lui verzi, buzele groase, părul negru, lung şi drept, şi nasul puţin coroiat, pare luat direct dintr-o rezervaţie de cherokee şi sioux. Cele patru fete, cu Irina cinci, care le şi întrece, sunt într-adevăr nişte frumuseţi. Irina şi Anda seamănă atât de mult între ele, încât ai zice că sunt surori gemene dacă n-ai citi cele scrise pe aici. Două blondine cum rar îi e dat să vadă unui muritor, una cu ochii albaştri, cealaltă cu ochii verzi, aproape identice. Irina este doar ceva mai scundă şi are formele mai de copil; de exemplu sânii îi are puţin mai ascuţiţi. Nu este exclus ca totuşi să fie surori, căci domnul Secu nu s-ar putea zice că a fost ceea ce se numeşte un soţ fidel, iar asemănarea dintre Anda şi Irina e prea mare să fie doar o coincidenţă. Roxana, Ioana şi Carla sunt şi ele nişte exemplare reuşite ale rasei umane, din punct de vedere fizic măcar. Nici una dintre ele nu e însă blondă, doar Carla are un păr şaten deschis, Ioana şi Roxana au pletele negre ca pana corbului, pielea albă ca laptele, e o delectare chiar şi să stai doar să le priveşti. Nouă tineri frumoşi, cu Phoebe zece, care însă nu-i întrece, se îndreaptă spre o nuntă care le va aduce ceva de mâncare, eventual şi puţină distracţie. Iată-i ajungând în faţa restaurantului plin de un fel de veselie dată de alcoolul ajuns deja printre circumvoluţiunile mai sensibile, adică nuntaşii sunt în cea mai potrivită stare pentru a se aduna banii.
Mircea: Aşteptaţi-ne aici un sfert de oră până se îndeplineşte ceremonia grotescă a strângerii banilor de la oamenii beţi care fac asta doar pentru că ţin la tânăra pereche, unii, iar alţii pentru că au făcut prostia de a veni la nuntă, şi prostia se plăteşte. Eu cu Irina trebuie să fim prezenţi acolo, căci şi noi contribuim la cuantum, prin banii părinţilor noştri, care ne-au adus aici fiindcă-i iubesc pe miri, şi ne iubesc şi pe noi. Să nu uităm că se iubesc şi între ei, doar sunt soţi, deci în concluzie acest restaurant e plin de dragoste, ce mai, o comunitate hippie. Când se termină spectacolul, venim (sau vin?) să vă luăm şi pe voi, mergem, mâncăm, poate şi râdem puţin pe seama invitaţilor, iar apoi mergem la Anda şi chefuim. Să nu vă faceţi griji din pricina băuturii, am eu bani; poate că nu vom avea foarte multă băutură, dar o să avem destulă cât să.....
Carla: Iar începem cu teorii şi alte bâzdâgănii dintr-astea. La acţiune! Asta să ne fie deviza de acum încolo!
Mircea: Noi mergem. Scuze că trebuie să aşteptaţi, dar asta e situaţia. Bine că nu am ajuns mai repede, înainte de a se strânge banii, că atunci ar fi ieşit tărăboi. Invitaţii plătitori ar fi văzut în voi nişte privilegiaţi fără drept, şi s-ar fi simţit lezaţi. În orgoliu? Nu, mai degrabă în buzunare. Gata, nu mai zic nimic, că văd cum Carla începe să se enerveze.
Carla: Am început să mă enervez de mult, la câţiva ani după ce m-am născut, dar nu te impacienta din cauza asta.
Mircea: Irina, vii?
Irina: Da.
Mircea şi Irina, la unison: Pe curând!
Anda, Andrei, Carla, Florin, Ioana, Roxana şi Vali, la unison: Pe curând!
Înăuntru, priviri mustrătoare îi întâmpină pe cei doi îndrăgostiţi, dar nu numai din partea părinţilor, ci şi din partea unor persoane pe care le văzuseră pentru prima oară aici, la nuntă. Mircea se miră foarte de acest lucru, deşi îşi propusese, urmare a influenţei lui Ilarie, care era al doilea lui tată, să nu se mai mire de nimic. Niciodată nu ne iese totul aşa cum ne propunem, aşa că Mircea ia hotărârea să nu se mai mire. Şi într-adevăr nu se mai miră, îi sunt indiferente strâmbăturile nuntaşilor. Nu-i e însă indiferent faptul că, odată ajunşi în sală, Irina trebuie să meargă la locul ei, care e la vreo cinci metri depărtare de locul lui. Deja a şi uitat că, în timpul contactării grupului de hippioţi, se îndepărtase din proprie iniţiativă la mai mult de zece metri de Irina. După nuntă ştie că va fi şi mai rău, nu o va mai vedea pe Irina decât foarte rar, asta ca urmare a faptului că familiile Andreev şi Secu nu sunt în relaţiile cele mai bune, dar probabil că deja se gândesc să îmbunătăţească situaţia, văzând ce bine se înţeleg odraslele lor. Aprodul strânge banii într-un coş şi strigă fiecare nume împreună cu suma donată, afişând o mare bucurie, în special când suma e grasă. De exemplu: "Părinţii mirelui, zece mii de lei. Să trăiască la mulţi ani!", urmând alţii la rând, şi alţii, şi alţii, mereu alţii, până când se termină strânsul banilor, li se comunică Mariei şi lui Ion suma totală, aceştia se privesc, se sărută, o bucurie imensă citindu-li-se în ochi. Ochii lui Ion sunt cam inexpresivi, din cauza cantităţii destul de mari de alcool îngurgitate. Dar şi asta e un fel de dovadă a bucuriei de a te căsători, nu-i aşa?
Îndată după asta, Mircea o zbugheşte afară, unde ştim că-l aşteaptă noii lui prieteni, cu burţile goale, dacă e să ne luăm după spusele lor. Ajuns afară, le spune: "Veniţi, e vremea mesei!" Intră cu toţii în sală, unde sunt întâmpinaţi de priviri stupefiate, din două motive: în ochii generaţiei "a doua" aspectul acestor tineri e cam bizar, şi asta e o ocazie să îi eticheteze drept vagabonzi, iar în al doilea rând au venit aici neinvitaţi. Aşa cred ei, căci nu ştiu că Mircea i-a invitat. După ce poartă o mică discuţie cu părinţii, discuţie în care încearcă să le explice situaţia, Mircea se întoarce la prietenii lui şi îi conduce la o masă rămasă liberă. În mai puţin de o jumătate de ora Anda, Vali & Company consumă din toate felurile de mâncare, urmând ţigările de după masă şi băutura, până mai este. Dar nu se simt bine aici, aşa că după încă un sfert de oră pleacă. Mircea şi Irina mai aşteaptă puţin, să nu îi vadă ceilalţi plecând împreună cu "vagabonzii", şi pleacă şi ei. Puţinii adolescenţi care mai veniseră la nuntă încep să plece şi ei, rămânând doar oamenii "în toată firea" (sau în toată „fire-aţi ai dracu’”) care, perechi-perechi, se îndreaptă rând pe rând spre casele lor. Doar şi-au făcut datoria de nuntaşi: au mâncat, au băut, au dat banii, au mai şi dansat, au urat însurăţeilor "Casă de piatră", şi au făcut poante mai mult sau mai puţin deşucheate. Nici nu le-am putea cere mai mult. Şi nu putem cere mai multe de la o nuntă, oricât de mult am vrea să transformăm un astfel de eveniment în ceva cu adevărat extraordinar pentru viaţa unui om. Din păcate e o simplă formalitate, şi atâta tot.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...