Delir

Acum vreo câteva zile, pe o bancă şedea cuminte şi zgribulit un pui de gripă. Avea nişte ochi de câine bătut cu ziarul în ziua de Crăciun. Sincer să vă spun, eu sunt om milos. Când l-am văzut aşa, copil de pripas al unei nesimţitoare maici, m-am crezut dator să îl invit să petreacă un timp cu mine.

După ce s-a codit o vreme, a acceptat. Nici nu ştiţi ce binecrescut e. Ca să nu vină cu mâna goală, în prima zi mi-a adus o durere de gât şi o tuse seacă. De ieri, mi-a înmânat buchetul de frisoane. Bonus, un nou record de debit. Amazonul e un pârau amărat pe lânga nasul meu.

Suntem din ce în ce mai apropiaţi. Până şi visele mi le petrec în jurul său. Noaptea trecută m-am visat iar copil. Se făcea că aveam şcoală dimineaţa. Am simţit până şi mirosul de cerneală proaspăt întinsă a litere pe file mototolite întru temă de mâini neîndemânatice. În vis eram bucuros pentru că mă îmbolnăvisem şi mama (după ce mi-a luat temperatura) îmi interzisese să mă ridic din pat.

Tata îmi promisese că pune pick-upul la mine în cameră cât sunt bolnav şi că mă lasă să ascult discul cu Iris (cred că Iris I). Puteam să ascult toată ziua, dacă aşa îmi era voia. De când mă ştiu (căci am avut bunăvoinţa să fac cunoştinţă cu mine la un moment dat) îmi plac Iris şi Maria Tănase.

Când nu eram bolnav, nu prea aveam voie la pick-up. Eram în stare să ascult aceeaşi melodie de zece ori, de o sută de ori, până când mama sau tata îşi luau privirea aia de “ţi-aş sparge discul ală în cap”.

În vis, deja anticipam plăcerea vinovată a trenului fără naş. Eterna reîntoarcere care, deşi nu e eternă, măcar se întamplă de multe ori. “Drumul veşnic ne e rostul...” Mi se părea straniu că în vis, deşi aveam chip de copil, trup de copil, mâini de copil, simţeam matur, gândeam matur, până şi febră tot matur aveam.

Am strigat tare “întoarce discul”, şi mă miram că nu mă aude nimeni. Ca şi cum toţi se hotărâseră să fugă din universul unei camere în care trăiam doar eu, gripa şi muzica. Vrând să mă ridic, am descoperit un trup bătrân. În oglindă mă priveau ochi bătrâni. Degete chircite şi slabe pipăiau nedumerite o faţă mohorâtă a sfârşit. Şi spaima era bătrână. Doar singurătatea, ea era tânără. Şi pulsa din ce în ce mai tare. Asurzitor.

De fiecare dată când visez urât îmi spun: “ciupeşte-te”. Dacă nu simt durere e clar că e doar un vis şi mă liniştesc, fantasmele dispar, iar eu îmi continui somnul. “Ciupeşte-te!” “Ciupeşte-te!” O mână amorţită se mişcă. Şi fiecare secundă e nesfârşită. În cele din urmă se sfârşeşte. “E doar un vis!”
Ochii rămân însă, şi gura se strâmbă întru-un zâmbet. Şi zâmbetul ştie. “O, prieteni vă spun: zâmbetul ştie.” În adâncul ochilor, neantul! Şi zâmbetul luciferic, zâmbetul Evei, zâmbetul care condamnă pe a fi la a cunoaşte.

Ca un alt Adam, mă ruşinez în faţa goliciunii unui spirit mult prea curat ca să fie al meu. Şi otrăvit de disperare, arunc peste el cetăţile nezidite de mână ale păcatului – imateriale veşminte. Şi totul e deşertăciune şi eternă reîntoarcere. Dar mai ales deşertăciune. Şi Liturghia lui Cain care îşi este sieşi Abel.

Şi ceasul sună. O trâmbiţă a învierii. Şi bucuria zorilor. Şi ziua care încă mă îngăduie.