Pentru cei ce n-au uitat copilăria

Vă invit să reiterăm atmosfera miraculoasă a copilăriei, să ne amintim...
Nu cred să existe cineva care să nu-i cunoască legenda ori nu a trăit măcar o dată emoţia asteptării şi a venirii lui Moş Nicolae .

Chiar dacă suntem mici sau mari, în faţa sărbătorilor curate şi frumoase, suntem, devenim cu toţii niste copii. Unii încă asteptăm cu sufletul la gură venirea spectaculoasă, pe aripi de visare, a unuia dintre cei mai indrăgiti moşnegi, moş Nicolae.
Tradiţia populară spune că Moş Nicolae este înfăţişat pe un cal alb, simbol al puritătii, al tărâmurilor zăpezii şi are o barbă bogată, albă ca zăpada. În vechea credintă populară se spune că, atunci când moş Nicoale îşi scutură barba, peste pământ curg fulgi de nea şi că rolul lui este acela de a proteja lumea împotriva întunericului, a frigului şi a răului. Se mai spune că este protectorul celor aflaţi în nevoie, al celor fără părinti, al fetelor care vor să se mărite...

Anii au trecut şi, luaţi de valurile vieţii, cu timpul, unii uită de copilărie, de bucuria de a dărui şi a primi. Pentru mine şi cei dragi, apropiaţi mie a devenit un obicei ca moş Nicolae să ne aducă un flecuşteţ acolo, fie ce o fi. În general dulciuri şi nelipsita nuieluşă.
Dar să nu o lungesc, de fapt vreau să vă invit să ne împărtăşim, dacă vreţi, sunteţi dispuşi, unii altora o întâmplare care ne-a marcat, ne-a ramas amintire dragă legată de această sărbătoare.

Am să incep eu. :)

Nu a trebuit să-mi scormonesc în memorie anii copilariei, pentru mine, crescută la sat, sărbătorile aveau o atmosferă şi o trăire aparte. Îmi amintesc cum îmi curătam ghetuţele şi cizmuliţele de glodul uliţelor desfundate de ploi şi zloată în anii în care nu dădea îngheţul până la acea dată. Îmi amintesc înfrigurarea aşteptării după ce îmi însiram pe fereastră, nu una ci două sau trei ghete ori cizmuliţe pe lângă doar o gheată a tatei şi una a mamei frumos lustruite şi cum în fiecare dimineaţă găseam căte o nuieluşă în fiecare şi doar în una găseam fie o ciocolată, fie un fular ori mănuşi. Iar în ghetele lor nici o nuielusă.
Îmi amintesc privirea mamei zâmbitoare, ştergându-mi lacrima emoţiei şi a uimirii că primesc atâtea nuieluşe, urmate de veşnica întrebare :
- Mamă, sunt un copil chiar aşa de rău? De ce moşu’- mi aduce atâtea nuiele?
- Nu eşti ! Eşti cuminte, dar eşti doar o copilă încă şi nuieluşele-s pentru lăcomie şi pentru atunci când mai uiţi să fii ascultătoare.
- Mamă, io nu-s lacomă ! De unde ştie moşu’ că aş fi, o întrebam mirată.
- Draga mamei, spunea râzând, cum de unde ? Atâtea ghete în fereastră, iar tu doar una.
Anii aceia s-au dus, au venit anii când la rândul meu am şters lacrima emoţiei cu un sărut de pe obrazul fiicei mele... şi-mi amintesc căt a plâns, acuzându-mă că l-am omorât pe moş în anul în care a descoperit că moş Nicolae suntem noi părinţii şi cât de greu mi-a fost să-i insuflu ideea că moşul va trăi atata timp cât va şti să păstreze în suflet bucuria copilăriei, bucuria de a dărui şi a primi, împărtăsind cu cei dragi emoţia, miracolul nu va dispărea. Şi din fericire nu a dispărut. În seara asta vom pune în fereastră fiecare din noi o gheată lustruită.

Iar voua dragi cafegii, va daruiesc un gând bun, cald... şi, fie să găsiţi în ghete daruri de la moş Nicolae.:)