Ultimul dictator al Europei. Sau doar cel dintâi din noul val?

Zilele trecute, în Belarus, Aleksandr Lukaşenko a fost reales în funcţia de preşedinte. Rezultatele au fost contestate şi mişcări de stradă s-au întâmplat, dar au fost reduse la tăcere de bocancul şi bastonul forţelor de ordine. Sute de oameni au fost arestaţi – printre care 7 dintre candidaţii preşedinţie -, riscând închisoare de până la 15 ani pentru violenţe publice, iar studenţii care au participat la proteste au fost exmatriclaţi din universităţi. Astfel, cel pe care Bush Jr. l-a numit ”ultimul dictator al Europei” arată întregii lumi că îşi merită acest titlu din plin.

Dar ce va face Europa? Deocamdată numai declaraţii de genul “nu suntem de acord…”, “condamnăm…”, “Belarus va fi izolată politic şi economic…”, “Belarus trebuie să-şi rezolve treburile interne”. Va să zică, nu e treaba noastră, atâta vreme cât nu ne declară război. Se pare că democraţia este un bun ce se apără dacă îl ai în curte şi nu un principiu trans- … -cendent? … -frontalier? Câţiva miniştrii de externe mai curajoşi – ai Poloniei, Cehiei şi Suediei – într-o declaraţie dată publicaţiei International Herald Tribune au concluzionat că “Europa nu trebuie să rămână mută”, valorile acesteia fiind puse în primul rând în slujba celor fără apărare. Ori ajutorul ce trebuie dat poporului belarus trebuie să primeze în faţa sancţiunilor date administraţiei ale căror efecte ar fi în primul rând resemţite nu de către Lukaşenko ori camarila sa, ci de cetăţenii Belarusului – aceiaşi care acum suferă oprimările unui conducător cu care Europa “nu e de acord”.

Ce ar trebui să facă totuşi, Europa? Nu, nu să intre cu trupe pentru a face ordine – aşa cum mai obişnuiau americanii prin ţările Americii de Sud. Ar putea însă începe însă printr-o serie de măsuri venite în sprijinul apărătorilor valorilor democraţiei din interiorul ţării – fie că e vorba de cei arestaţi, fie de membrii partidelor de opoziţie ori a potenţialilor dizidenţi din partidul lui Lukaşenko - şi stoparea oricăror contacte diplomatice cu reprezentanţii actualei administraţii şi, de ce nu, interzicerea accesului acestora pe teritoriile ţărilor membre UE (acţiune la care ar adera şi alte ţări).

Poate că Uniunea Europeană ar trebui să ceară ţărilor membre retragerea ambasadorilor şi consulilor din Ucraina, respectiv să înceapă discuţii cu guvernul ucrainean din exil al cărui preşedinte este Joanna Survilla. Poate că acţiunile imediate ar fi oferirea de burse studenţilor exmatriculaţi în universităţile din UE şi de asistenţă juridică (avocaţi) tuuror celor arestaţi. Abia după ce măcar câteva din aceste acţiuni ar fi puse în practică am putea vorbi de o poziţie reală a Europei. Şi, de ce nu, poate că acesta este testul pe care Europa trebuie să-l treacă. Poate că abia după acest episod am putea vorbi, în sfârşit, de o Europă Unită.

Sau poate că doar vom aştepta o nouă declaraţie împăciuitoare a lui Aleksandr Lukaşenko şi ne vom lăsa păcăliţi din nou, sperând că de data asta se va şine de cuvânt – şa cum a fost crezut în urmă cu câteva luni.

Între timp, România – prin MAE şi reprezentantul său (nu-i zic şeful deplomaţiei că nu avem) Teodor Baconschi nu are nici o poziţie. Încă spicuieşte de prin ziare. Şi în final va da o nouă declaraţie de genul celei privind acordarea premiului Nobel tovarăşului chinez. Şi apoi, cine drac’ a auzit de Belarus?

P.S. Mai la sud de Belarus, accese dictatoriale se întâlnesc în alte două ţări: una cu formă de peşte, alta cu peisaj de pustă. Hai să-i spunem acestui trio, BOL. Un BOL în care românii, maghiarii şi belaruşii tind să reîmpărtăşească vremurile pe care generaţia Facebook nici nu şi-o poate imagina.