Un exemplu pentru lumea literară

Mărturisirea colaborării cu Securitatea a marelui poet Ioan Es Pop, pe cât a fost de surprinzătoare, pe atât este de apreciat. Dacă nimeni nu se aştepta ca scriitorul să fi fost turnător, recunoaşterea pactului cu instituţia opresivă comunistă, din proprie iniţiativă, neşantajat, este albul aruncat peste negrul scos la suprafaţă din hârtoapele trecutului. Desigur, Pop a greşit, a fost laş, însă a reuşit să-şi înfrângă laşitatea şi să se elibereze. „Sentimente de vinovăţie am avut de când mă ştiu, pentru greşeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeaşi comunitate le sancţiona prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări şi eşecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.”, recunoaşte poetul în textul „De acum încolo, te vei numi Marton“, publicat în „România literară”.

Îl cunosc pe Ioan, am fost colegi la săptămânalul „Zig-zag” în anii 90, am şi băut împreună, am şi bârfit împreună. În aceea vreme eram surprins, când toţi îşi dădeau cu părerea despre orice în presă, că Pop se mulţumea cu o slujbă de corector, foarte prost plătită. I-am şi spus-o, dacă nu mă înşel, l-am acuzat că este mototol, că n-are conştiinţa valorii sale. Era la începutul traseului literar. Eram contrariat şi i-am găsit justificări în timiditatea sa, în aerul de om de la ţară ameţit de un mare oraş. Citind zilele trecute „De acum încolo, te vei numi Marton“, am început să văd altfel lucrurile. Şi nu cred că mă înşel. Ioan se temea, îmi dau seama, nu voia să iasă în faţă, însă până la urmă talentul său literar l-a impus în prim-plan. Trăia cu spaima că o să-i fie deconspirate turnătoriile. O spaimă care-i balasta gesturile.

Pop spune: „Prima vinovăţie devastatoare a fost corigenţa din clasa a şasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunţ pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteţi închipui ce a urmat. A doua greşeală capitală am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârşit prost. Mi-a produs o ruşine şi o disperare cumplite şi iarăşi am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat. Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista „Nord”, pe atunci publicaţie a studenţilor băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând.” Să recunoşti asemenea penibilităţi nu-i de ici de colo, e o trecere sfâşietoare peste barierele fricii, din exasperarea adunată în straturi apăsătoare, care a devenit insuportabilă. Seamănă cu o sinucidere, dar şi cu o renaştere. O renaştere prin pârjolul adevărului. Continui sa-l citez pe poet, cu pasajul în care descrie momentul în care a devenit informator al Securităţii: „ M-a dus (maiorul de Securitate- n.m. A.P.) într-o garsonieră care îi servea, probabil, drept loc de întâlnire şi cu alţii ca mine. Acolo, m-a aşezat la o masă şi mi-a pus în faţă o hârtie, despre care în scurt timp am aflat că se numeşte angajament. În plus, mi-a spus că aveam nevoie de un nume de cod şi mi-a cerut să-mi inventez unul. I-am răspuns că nu am nici o idee. M-a întrebat în ce lună sunt născut. I-am răspuns că în martie. „Atunci, de acum încolo, te vei numi Marton. Scrie-l.” Acela a fost angajamentul. După care m-a lăsat să plec. N-aş putea să vă descriu spaima, descurajarea şi dezgustul cu care m-am privit de atunci. Dârdâiam de remuşcare şi de greaţă. Ştiam că răul începuse şi că nu voi avea curajul să-l înfrunt.” Maramureşeanul nostru susţine că nu-şi aduce aminte câte informări a scris, dar că „la un moment dat domnul maior mi-a dat nişte bani, pe care i-am băut în seara aceleiaşi zile la una dintre bodegile din oraş, sperând ca a doua zi să nu mă mai trezesc.”

Am urmărit cu atenţie ce a apărut în presă după ce Pop şi-a recunoscut vina. Comentariile i-au fost favorabile, în general. S-a apreciat că totul a pornit de la el, că este o premieră în lumea literară. Cam la fel cum ţi-ar intra în casă un extraterestru şi ţi-ar cere umil un pahar cu apă. Poţi să-l refuzi după momentul de stupoare şi să-l loveşti cu un par, deşi arată odios?

Mărturisirea lui Ioan Es Pop poate să constituie un exemplu pentru scriitori.