Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

din ciubotelele lui Mos Nicolae.......(prima parte)


de cosmacpan la: 30/11/2004 21:39:00
modificat la: 05/12/2004 21:49:23
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
TRECUTE VIETI

Rămase o clipă agăţat între cer şi mare, albatros în plutire inconştientă. Sarea îi umplea sufletul de castele şi coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent şi rece ca o cavernã bolnavă. Marea îşi alerga valurile, lingând nisipul trist şi pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Işi dădu drumul pe faleza roasă de arşiţa vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Lutul lipicios îi fugea de sub picioare cu eleganţa unei amante. Mâinile lăsau brazde adânci în carnea galbenă. Se propti în betonul cazematei părăsite, tribut adus lui Marte, trãgându-şi sufletul rătăcit. Işi aruncă visele în apă, lăsându-le să se zbenguie, delfini zdrobiţi de neprevăzutul vieţii. Se lăsă în voia gravitaţiei, scufundându-se în nisipul amăgitor de cald şi-şi aprinse o ţigară. Marea se legăna, cadână ameţită de muzica senzuală a asfinţitului. Fumul se încolăcea în mustaţă, înecându-l. Se simţea strivit de imensitatea tristă, era desfiinţat, desfăcut în particule şi spulberat în legănarea de ape. Nebunia îi aţâţa simţurile, exaltarea precipitându-i răsuflarea. Scoase sticla din buzunar, privind nuanţele violacee ale înserării. Desfăcu capacul şi luă o înghiţitură, plimbând-o şi strivind-o cu răutate de cerul gurii. Mici furnicături îi electrizau papilele. Văl de ceaţă şi-ntuneric se lăsa, cortină izolându-l de soarele ce-şi spăla rănile în mare. Mai trase un fum, clătindu-şi ochii în lacrimi şi duse sticla la gură. Un gâlgâit mai mult bănuit însoţea curgerea. Era trist. La fel ca înserarea, ca însăşi toamna ce curgea din potirul eternităţii. Valurile îşi scriau povestea de dragoste, ştergând şi luând-o de la capăt, copil pedepsit pentru visare.
- Bună seara. E voie?
Un tânăr cu şortul si tricoul contrastând cu sezonul mort se aşeză lângă el. Ochii de copil pus pe şotii, îl scrutau întrebători. Părul negru şi creţ contrasta cu spuma ce se spărgea de pietre. Tăcerea căzu între ei, pescăruş tânjind limanul. Ridică sticla şi bău, strângându-şi sufletul împrejur ca pe o haină uzată. Intinse mâna. Tremurul mâinii se transmise sticlei, gâlgâindu-i conţinutul. Tânărul luă sticla toastând:
- Sănătate !
Mărul lui Adam, sălta întinzând pielea prea netedă. Ochii mici sclipeau printre genele îndinţate. Luă sticla înapoi, plângându-şi prostia şi dărnicia. Inghiţiturile mici, de avar, îi săltau bărbia flască şi zdrenţuită de barba ţepoasă. Aprinse o nouă ţigară, privind contrariat şi întrebător la tânărul ce nu plecase încă. Scuipă flegma dulceagă ce-i încleşta dinţii.
“Oare cât o să mai stea ăsta ? Nu-şi dă seama că deranjează ? Că doar am căutat singurătatea, singurul lucru în care mai cred şi care mi se oferă fără nici o plată ? Ciudat. Il urăsc pentru că-mi răpeşte singura avuţie, tristeţea singurătăţii şi-i mulţumesc totodată pentru simpla prezenţă. Ciudaţi mai suntem noi oamenii. Plini de contraste şi contradicţii ce se zbat în noi, lăsându-ne reci şi pustii la sfârşitul luptei. Dar totuşi ce vrea ? De ce nu pleacă ? Ce interes îi pot trezii eu, barcă sfărâmată, rămăşiţe plutind în lumea viselor şi amintirilor amăgitoare ? “
Privi ţigara ce-şi dădea sufletul tăcută. Tânărul îşi continua studiul amănunţit al figurii din faţă, citindu-i-se în ochi curiozitatea puţin bolnăvicioasã, agravată de neputinţa descifrărilor depline.
“ Ce tip ciudat. Să stai singur, să bei şi să fumezi până la istovire. Ce se ascunde în spatele acestor uşi destul de triste şi obosite ? Un ciudat. Ochii mari şi negri ce par că ard, ruguri scrutând bezna timpurilor, retraşi sfioşi în gropile adumbrite de sprâncene stufoase, frunte lată, căzută ca o cortină ce se mai ţine în câteva cleme. Cât de mult a suferit ? Mult. Foarte mult. Sunt sigur. Altfel nu avea cum să arate aşa. Cearcănele povestesc nopţile înecate în băutură. Bărbia altădată puternică şi voluntară, a tremurat multe lacrimi prelinse pe sufletul neâncăpător, pentru a ajunge să curgă, lăbărţând buzele altădatã senzuale. Totul vorbeşte despre marile înfrângeri şi căderile în abisul renunţărilor. Păcat că nu am planşele şi cărbunele la mine. Marea sansă de a surprinde chipul înfrângerii şi renunţării triste dar adevărate se pierde. Oricum, azi nu aveam nimic programat. Fără lucru. Norocul : când nu te aştepţi, atunci te înghionteşte cu tandreţea lui....păcat.....”
- Ce te zgâieşti aşa la mine ? Ce-ai găsit ?
Era rău, mitocan, dar era singura cale de a scăpa de acea senzaţie supărătoare, de insectă prinsă într-un ac şi studiată.....
- O schiţă de portret ratată.
Răspunsul dezarmant de sincer îi surprinse pe amândoi. Dacã ar fi umblat cu mănuşi, poate ar fi deschis seiful suferinţelor. La un pahar, cei mai mulţi oameni îşi dezleagă baierele şi varsă tot sacul vrutelor şi nevrutelor.
“ O schiţă de portret. Ratată. Ce dracu i-a trezit interesul. Să mă fi citit aşa de uşor, aşa de bine ? Nu cred. Nu orice uşă se deschide cu cheile pe care le ai la îndemână. Unele au nevoie de anumite chei. Dar totuşi, ce a găsit la mine ? Cred că îmi place puştiul. E iute. De aici să vină şi dorinţa de a-l îndepărta ? Mi-e frică să mă mai apropii de cineva ? Chiar aşa am ajuns ? Se mai poate întâmpla ceva de acum încolo ? Mi-e frică. Să nu rănesc sau să nu fiu rănit. Dar mă mai poate atinge ceva ? Nu sunt destul de....tăbăcit ? Incă îmi e frică ? Mai am acest sentiment ? Dar impertinenţa poate deveni agresivă. Intâi o bere, două, să te cumpere, apoi caută în sacul tău cu vechituri fără nici o ruşine. Te despoaie de toate zdrenţele şi te caută de toate bubele. O bere. Bine că mi-am adus aminte. “
Duse sticla la gură, sorbii lacom şi o întinse.
- Ce cauti aici ? Sezonul s-a sfârşit.
- Dar tu ce cauţi ?
“ Da ! Ce caut oare ? Din ce în ce mai frumos. Din anchetat devine anchetator. Indrăzneţ puştiul, îmi place. Cine o fi tată-su ? Adevărul e că şi eu m-aş mândri cu el. Doina ! Doina ! De ce ai plecat ? De ce n-ai avut răbdare ? Cât să aibã acum copilul nostru ? Zece ani ? Da, zece ani. Ciudat. Până acum în fiecare an mă îmbătam de ziua lui, de necaz. Simţeam nevoia ca în acea zi să mor. De fapt în ultimul timp umblu mai mult mort decât viu. Ce stupid. Omul ! Ce e omul ? Un pai pe marea destinului. Oricât ai da din coate, oricât te-ai zbate, tot vine un val şi te dă la fund. Totul e să ştii sã iei lupta de la capăt. Ceea ce eu n-am putut. Sau n-am vrut. M-am lăsat târât şi aruncat din stâncă în stâncă, până ce şi ultima picătură s-a prelins veştejită din mine.”
- Auzi, câţi ani ai ?
- Cred că douăzeci şi cinci.
- Si totuşi nu mi-ai spus ce cauţi. Merita să arunci banii pe fereastră, venind în pantaloni scurţi doar ca să vezi cum se zburleşte vântul ? Parcă nu te cred în stare.
- De ce nu. Pentru un bun rămas, pentru o lungă despărţire de iubirea tainica, niciodată nu-i nepotrivit.
- Aşa e. Ai dreptate. Imi place cum gândeşti. Dar ce faci ? Nu bei ?
Puştiul duse sticla la gură. Ochii i se pierdură iar printre genele zimţate, aruncând parcă un zâmbet maliţios.
“ Gata. Cred că l-am păcălit. Al meu e. Mâine îi fac portretul.”
- Si cum ziceai că te cheamă ?
- Da pe tine ? Că şi eu sunt curios din fire.
- A...da. In fine. Stancu. Cezar Stancu. Amicii îmi ziceau Camiove. Li se părea mai misterios.
- Cum ? Stancu ? Poetul ?
- Nu. Cum te cheamă deci ?
- Nicu. Vlădescu Nicu, cargou pe rampa de lansare. Mai am un an.
“ E tare puştiul. Adică ce puşti, eu când eram ca el sfărâmam munţii şi înjuram pe oricine îmi zicea puşti....”
- Si unde stai Nicule, în Constanţa ?
- Doar pe malul mării. Nu pretind că stau în oraş. Străduţele astea aparţin mării şi nu oraşului. M-ai întrebat ce caut şi ţi-am răspuns. In afară de această vizită de rămas bun mai aşteptam un semn, un răspuns de la frumoasa mea. Tu ? Tu ce cauţi ?
- Imi place, rar mai vezi pe cineva care să vină să se închine mării. Să-i soarbă parfumul, să se piardă în imensitatea şi-n tăcerea ei. Imi placi. Te rog să mă crezi că-mi placi. Eşti limpede şi clar ca apa de izvor şi nu lipsit de pudoarea marilor iubiri. Mă întrebai ce caut. Nici eu nu prea ştiu. Fug de trecutul? Urasc prezentul ? Mi-e frica de viitor ? Nu ştiu. Vin pur şi simplu. Poate fug de lume, poate fug de de mine, de umbra mea, de......oricum n-are importanţă. Toate se topesc în imensitatea frumoasei, fărâmã din purpura mantiei Dumnezeieşti.
Işi aprinse o ţigară, suflând fumul zgomos.
- Fumezi ?
- Aşa şi aşa. Depinde de dispoziţie. Imi dai te rog o ţigară ?
- Poftim.
Işi aprinse ţigara cu stângăcia liceanului ascuns prin parcuri şi toalete.
- Ia spune Nicule, ce-ai găsit la mine ? Ce te-a făcut să regreţi portretul pierdut ?
- Iţi spun cu o singură condiţie.
- Da ?
- Te rog să revii şi mâine. Aş vrea să ne întâlnim, promit să vin pregătit.
- Ok. Oricum nu am unde să plec. Nici unde, nici de ce. Deci.....
- Da......am rămas impresionat de tristetea şi singurătatea ta. Păreai o păpuşă stricată şi aruncată intr-un ungher plin de praful amintirilor.
- Si……
- Păi cam atâta ar fi de spus. Vei fi portretul meu de adio. Ultimul din vacanta asta. Am pregătit o mapă de schite pentru o expozitie. N-ai crede, dar acest portret era singurul care îmi lipsea. Simteam asta. Poate că tu esti semnul dăruit de frumoasa mea.
- Si cum se va numi expozitia ? Dar tabloul ?
- Mapa are un titlu vast : OMUL - AGONIE SI EXTAZ. Tabloul ? Nu stiu nici eu. Incă. Tristete ? Singurătate? Poate uitare sau..... de ce nu.. RATARE !
- De ce tocmai ratare ?
Ochii I se injectară, incât în intunericul protector, aruncau luciri palide de jar. Glasul sună sec, dogit. Mâinile si bărbia începură să-i tremure. Simtea un nod în gât. Dureros. Adevărul era dureros. Ratare. Câtă dreptate.
- De ce tocmai RATARE ?
- Nu stiu. Mi-a venit asa ca o încheiere. Iartă-mă. Te-am supărat ?!
- Nu fii copil. M-a surprins doar.....vorbesc prostii. Mă doare.....prostii....în ultimul timp mi-am dorit să cad în uitare, în anonimat. Să trec necunoscut prin viată. Mi-am dorit o figură cât mai stearsă, cât mai putin vizibilă. Credeam că am reusit să mă scufund în cenusiul anonimatului. Văd că mai sunt oameni, copii chiar, care dau toate vălurile la o parte si caută, caută, scormonesc prin lăzile de gunoi....si nu se lasă până nu găsesc ceva, până ce nu râcâie putin, până ce nu curge putin sânge....
- Iartă-mă. N-am vrut să te rănesc. Stiu că am fost rău. Eu, un pustan, un nechemat, am dat buzna în sufletul si-n suferinta ta, am intrat cu bocancii prin cămările pline de nestemate ale marelui poet.....
- Nu trebuie să fii neaparat ironic.....
- Nici cea mai mică undă de ironie. Iartă-mă.
- Nu te mai copilării Nicule ! Nu suntem babe să ne plângem tineretile pierdute. Ti-am spus de la început, îmi placi. Chestie la prima vedere. Am vrut să te îndepărtez, să scap de tine dar n-am putut. Chestie organică. Te simt aproape. Dacă stau bine si mă gândesc, la vârsta ta eram la fel. Fii linistit. N-ai nici o vină. Si, zici că esti la Arte plastice ?
- Da. Anul trei. Am dat-o în bară un an. Cică n-am simt artistic, dar tot i-am păcălit.
- Bravo! Imi place. Asa au zis ? Că n-ai simt, suflu, suflet, că nu poti si n-ai destulă trăire pentru artă ?
- Da. Chiar asa.
- E clar. O să se ducă dracului de râpă tot ce are mai bun si mai frumos tara asta. Uite unde-i patul lui Procust.
- Acum chiar că nu mai stiu cum să mă adresez.....îmi vine mult mai greu.....
- Nu te prosti. Suntem aceiasi ca la început. Eu unul cel putin am rămas acelasi....
- Bine. Promit că te voi trata ca atare. Pot avea curajul să-ti cer ceva ?
- Anume ?
- Un schimb. Eu îti fac mâine portretul si tu îmi faci mâine o poezie. Cu dedicatie cu tot. Ce zici ? Facem târgul ?
- Stii că-mi placi ? Tu cu schitele pentru tabloul ce va figura într-o expozitie, împlinindu-te, eu îti fac cadou câteva versuri cu tot cu dedicatie.....Tu totul.....eu...nimic......E corect ? Tu nu oferi nimic ?
- Un strop de prietenie ? E…….putin ?
- Prietenie ? Ce-i aia ?
- Cami esti rãu. Dezgustãtor de rãu. Si ceea ce-i mai dureros e cã te autoflagelezi si chiar crezi cã-ti place.....Chiar nu mai crezi în nimic ? In nimeni ? Prietenia e un lucru mort pentru tine ?
- Uite unde-i moralistul. Ce stii tu despre prietenie ? Crezi cã-i acelasi lucru cu împrumutatul tigãrilor prin toaletele recreatiilor sau cu soaptele ce dezbracã profesoarele în timpul orelor ? Nu bãiete, te înseli.
- Vãd cã tu ai o imagine deformatã. Pentru mine prietenia are cu totul alte sensuri. Poate unde sunt doar un pusti care…….mai crede…….mai sperã……….mai viseazã…...
- Ai dreptate. E dreptul tãu sã crezi. Pentru tine prietenia are încã vesminte roz. Pentru mine nici doliul nu-i de ajuns pentru a o îmbrãca. Sunt prea bãtrân si prea uitat. Prietenii, sau mai bine zis aceia ce si-au zis prieteni au fost primii care m-au maculat. Ei au aruncat în mine cu pietre si uitare, m-au aruncat din viata mea si din viata lor ca pe o zdreantã. Intelegi acum retinerea mea fata de acest cuvânt, de ceea ce simbolizeazã sau mãcar ar trebui ?
- Si nu mai crezi deloc în prietenie ?
- Meritã ?
- Nici dacã ti-o cer eu ? Dacã te rog ?
- Imi ceri ! Mã rogi ! Nu fi copil. Mâine, poimâine pleci la Bucuresti. Colegi, colege, ai cui oferii prietenia. E pãcat sã minti, sã te minti. Ce nevoie ai de mine ? Fantomele au lumea lor, locul lor. Mai deranjeazã ele uneori, însã e bine sã le uiti.
- Nu stiu încã dacã am nevoie de tine. Nu m-am întrebat, dar tu chiar nu ai nevoie de nimeni ? Mã sperii cu fantomele dar uiti cã tie de fapt îti e fricã de ele. Tie fricã si sã fugi dar si sã mai rãmâi printre ele. Vrei sã scapi si crezi cã moartea e cea mai usoarã solutie. Dar se pare cã încã nu o meriti. Mai ai de tras.
- Nicule ! Nu-ti ajunge cã ai nãvãlit în viata mea, acum mã si cãsãpesti ca pe o vitã.....profiti cã nu mai am putere sã mã apãr....
- Cami.....nu crezi cã ar trebui sã te-ntorci la realitate ? Esti totusi om. Trãiesti printre oameni. Nu poti fugi toatã viata. Sau dacã tot fugi acceptã pe cineva, un tovarãs. In doi e mult mai usor. Nu crezi ?
- Te întreb : crezi cã meritã sã-ti legi niste greutãti de picioare ?
- Cât timp crezi cã te mai poti ascunde ? Câte degete îti vor trebui ?
- Mie ?
- Da Cami. Fantomele vii sunt mai dezolante si mai hidoase prin lasitatea lor....
- Nu stiu. Cred cã mi-e fricã de viitor. Trecutul si prezentul nu mi-au oferit nimic bun....De ce crezi cã viitorul e mai strãlucit ?
- Oare chiar nu ti-a oferit nimic bun ? Nu te înseli ? Te-am citit Cami. Recunosc cã nu în întregime dar te-am citit. Cred cã am înteles ceva, ceva. Chiar dacã n-am puterea de a pãtrunde în sferele înalte, ceva tot am înteles. Te banuiam tare, simteam cã-ti place sã arzi în vâlvãtãi sau chiar mocnit ca jarul dar nu te-am gãsit pe nicãieri terminat, un morman de cenusã. Ce nu înteleg eu: de ce te-ai retras? De ce ai dispãrut ?
- Nicule ! Esti primul cu care discut deschis, fãrã retinere. M-ai pârjolit cu cãldura ta si m-am desfãcut ca o corolã. De foarte multã vreme m-am ascuns, m-am retras în bârlog. Am refuzat orice discutie. Am ajuns un monosilabic. A fost fuga din cotidianul curiozitãtii umane. Multi mã compãtimeau, multi se bucurau însã nici unul n-a avut curiozitatea sã stea de vorbã cu mine, cu omul din spatele acestui nume, asa cum ai fãcut tu. Pentru toti si toate eu eram poetul. Omul dispãruse. Distrugând poetul, numele, îmi era mult mai usor doarece omul dispãruse în umbrã, încetase sã mai existe. Esti primul care s-a împiedicat de mine. Vezi tu, am vorbit o grãmadã dar totusi nu mi-ai rãspuns ?
- Te rog. Sã mai lãsãm si pentru mîine. E bine ?
- La nouã dimineata e bine ? Tot aici la cazematã ?
- Da. La ora nouã. La cazematã. Nu scapi asa de usor. Voi fi aici, asteptandu-te.
Pustiul se ridicã vâslind prin lumina tot mai rarã. Luã o mânã de nisip rãsfirând-o. Boabele de vesnicie se aruncau în bãtaia vântului. Un pescãrus îsi plânse deznãdejdea lãsând-o sã cutreiere pe luciul apei. Intoarse capul. Din vârful falezei, umbra pustiului se aruncã asupra-i, îmbrãtisându-l cu puritatea celui ce simte fãrã a cãuta prea mult în drojdia ce ne acoperã fata.
“Stiam, simteam cã trebuie sã se întâmple ceva. Doamne ! Oare sã am curajul sã pot spera? Dã-mi un rãspuns. Indreaptã-mi pasii. In sfârsit un om. In sfârsit cineva care vede în mine un om, cineva care nu m-a compãtimit si nici n-a fost scârbit. Cineva care mã acceptã fãrã sã-i fie rusine. Nu se poate. E prea frumos. Sunt mai rãu ca o fatã. Intâlnirea decisivã. A fi sau a nu fi virginã. Rusinea o îndeamnã sã rãmânã în casã, curiozitatea o îndeamnã sã iasã. Viata e destul de viforoasã iar destinul implacabil. Oricât te-ai chinui nu i te poti sustrage.”
Noaptea curge ca o minã de pix stricatã. Un frig blestemat pãlmuia luna ce-si strângea rãsuflarea în halouri aberante, purulente. Pãrea o suferintã indecentã, expusã vãzului, marea limpezind cât de cât asprimea viziunii. Stancu se ridicã clãtinându-se sub bãtaia vântului ce izvora din adâncul înnãmolit al cosmarelor. Sufletul sãu împrumutase vãlurirea nehotãrâtã a mãrii. Mii de întrebãri se îngrãmãdeau sub fruntea ajunsã neâncãpãtoare. Totul se scãlda în simplitate, dar tocmai aceastã simplitate îl înnebunea, îl scotea din canoanele ultimelor veacuri de singurãtate. Strãdutele se trãgeau din fata vântului, zgribulindu-se la usile caselor. Ochiul de geam al tutungeriei lãsa sã curgã o dârã suferindã de luminã.
- Douã pachete de Carpati...
- Cu sau fãrã ?
- Fãrã...
Noaptea trãgea obloanele îmbãtrânite, clipocind alene din miile de ochi fãclii. Poarta scârtâi, vãitându-si uscãciunea si destupând sticla tãcerii ce se scurge acum, gâlgâind. Becul slab ca bãtrânetea gazdei, lumina scara plinã de reumatisme. Broasca, mereu nemultumitã si artãgoasã, cersind printre sughituri un strop de ulei si putinã atentie, înjurãturile ritualice, opinteli, cedãri si victorii fãrã învingãtori. Univesul sãu. Cavoul în care îsi îngropase neputinta, lacrimile lasitãtii si durerea ultimelor singurãtãti. In tinerete visase o camerã la mansardã, misterioasã, învãluitã în cãldura unui foc de iarnã, visând la nelinistile ametitoare ale dragostei. Acum o avea. Fostul palat se transformase în celulã de torturã, loc în care esti obligat la supravietuire.Declinul si degradarea acaparaserã acest loc ce visa cândva la tandrete. Geamul pãtat de muste arãta un cer de smoalã, barierã impermeabilã la visurile chinuite. Patul cazon, schelet sustinând un altul, masa cu pete bolnave otrãvindu-i fata, etajera, straniu cimitir al cãrtilor ce scãpaserã într-un vãl gros de praf, masina de scris, logodnica eternã, prima iubire la care nu putuse renunta nici în cele mai crunte clipe. Tristetea si singurãtatea stãpânului impregnaserã fibra oricãrui obiect. Camera suferise acel bolnãvicios mimetism, împrumutând cu dezgust fizionomia sufleteascã. Se lãsã pe pat, scotându-i sunete de suferintã. Ar fi vrut sã aprindã lumina, sã încerce sã mãnânce, sã distrugã acest întuneric ce-l încolãcea cu brate de amantã posesivã, trântindu-l în noroiul nebuniei si mizeriei omenesti. Scoase sticla din buzunar. Bine cã n-o bãuse pe toatã. Aprinse o tigarã si fumul se încolãci, strângându-se în jurul firelor de luminã ce se destrãmau în bezna camerei. Luã o înghititurã. Mai luã una si încã una. Se lãsã legãnat de valurile amintirilor ce-i inundau sufletul, spãrgând ecluzã dupã ecluzã. In ochiul de geam se rãtãci o razã de lunã. In jurul ei începu sã se închege un chip de ceatã. Ceata tulbure condensa, dând la ivealâ forme tot mai clare.
“Doina ? Ce cauti aici ? Cine te-a chemat ? A ti-ai mai adus aminte ! Taci ? Ca întotdeauna tu taci. De ce mã privesti? Ce vezi ? Ce vrei sã vezi ? Spune ceva ! De ce nu pleci ? Ce vrei ? Vii, privesti si atât. De ce nu mã lasi în pace ? Ce ti-am fãcut ? Cu ce-am gresit ? De ce mã chinui ? Nu îti ajunge ? Spune ceva ! Intreabã ceva ! Fã ceva, orice ! “
Luã cana aruncând-o în tãcerea chipului. Un zâmbet trist conturã cele câteva cioburi rãmase. Vântul pãtrunse lingând urmele de praf ale amintirilor.
“Nu pleci ? Tot nu pleci ? Nu vezi cã mã lepãd de tine ? Cã nu te mai vreau ? De ce nu mã lasi singur ? Cât o sã te mai plimbi prin viata mea ?”
Se întoarse lãsând lacrimile sã spele chipul tintuit în jarul ochilor. Se revãzu, copil fiind, cum cãuta scãpare la sânul mamei. Eterna mamã. Stergându-i lachimile si linistindu-l. Dacã ar fi stiut. Dar câte nu fãcuse pentru el. Si poate cã ar mai face. Îi era rusine. De ea si de copil. Alunecã printre povârnisurile unui somn cu suspine, scãmosat. Lacrimile luceau cuibãrite în gãoacea ochilor osteniti, boabe de rouã neânceputã.
“Doina ! Spune-mi ce s-a întâmplat ? Ce se întâmplã ? Cine plânge ? De ce-i luna asa de rosie ? Cine a înjunghiat-o ? De ce ? De ce nu-mi rãspunzi ? De ce mã lasi sã mã zbat în zadar ? De ce taci ? Nu ti-e milã ? Dar ce faci Doina ? Pleci ? Cu ce te-am supãrat ? Abia asteptam sã te revãd ! Nici nu stii ce pustiu e fãrã tine. De ce pleci ? Stii cã nu te pot urma. Vezi bine ce mi-au fãcut. Da ! Aici toti mã iubesc, toti îmi vor binele, toti sunt drãguti cu mine. Deh, cicã sunt. Doar masinãria asta pãcãne într-una. Mestecã, mestecã, si iar mestecã, fãrã încetare. In curând o sã-mi vinã si mie rândul. M-au consolat. Mi-au zis cã-i usor. Ceva ca nasterea sau renasterea. Pasãre Pheonix. Dar eu cred cã mã mint. Pasãrea Pheonix trebuie sã ardã si abia apoi renaste din propria cenusã. Nu stiu ce o sã fie. Nu vreau sã mã scrumesc, nu vreau sã ard. Mi-au zis cã-mi va face bine…..socurile…. cã voi putea sã plec, uitându-te sau urmându-ne nu mai stiu bine. Dacã as putea sã te urmez......Sã te urmez.....Te voi urma....De ce nu spui nimic ? Uite ce diademã dantelatã mi-au pus. Ce dacã e doar din fire......strãluceste. Si arde. Totul e bine pânã când....nu stiu cum sã spun.... dar simt ca lumina se sparge în cioburi mãrunte si-mi pãtrunde în cele mai adânci cute ale sufletului, în cele mai adânci cotloane ale creierului încercând sã te alunge....Dar nu-i nimic.....încep sã mã obisnuiesc.....De câte ori moare lumina, spartã în cioburi, lesin. Da ! Lesin la comandã. Nici nu-si dau seama. Doar asa pot sã te pãstrez. Câte nu fac eu pentru tine, pentru a te putea urma.....oriunde....Da’ ce ai ? Tot nu vrei sã vorbesti ? Esti supãratã ? Iti pare rãu cã moare luna ? Plângi ? Plângi Doina ! Plângi pentru cã nu mai e nimeni în stare sã plângã pentru ea. A rãmas singurã acolo sus. Ea acolo, eu aici. Ea singurã, eu singur. Ea pe moarte, eu......eu care te caut......Vezi tu, asa sunt oamenii. Pânã acum o adorau ca pe o amantã. Acum dupã ce-au cãlcat-o în picioare nu-i mai intereseazã, nu le mai pasã de ea. Asa suntem noi, fanatici la început, chiar si-n iubire pentru ca apoi sã cãlcãm totul în picioare. Câte necazuri si câtã durere ascunde epopeea veacurilor de iubire. Cel putin animalele sunt mai sincere, trãiesc momentul fãrã a-l farda, în toatã cruzimea lui, bãtãtorindu-si teritoriul cu sângele dusmanului. Noi oamenii suntem niste lasi. Nici mãcar de la dragoste nu stim ce vrem. Nu-i asa Doina ? Spune si tu ceva.....poti confirma sau infirma......numai spune ceva ! Nu ! Nu…te rog. Incerc doar sã aflu dacã am dreptate. Vreau sã aflu pãrerea ta. De unde atâta refractaritate ? Vezi, eu ti-am spus de la început ce cred despre dragoste si îndrãgostiti. Ei trebuie sã ajungã sã-si împleteascã ramurile si rãdãcinile, copaci nãscuti din acea sãmântã unicã, rãsucindu-se unul în jurul celuilalt. Dorinta ta de independentã m-a rãnit de la început. Teritoriul tãu era sfânt. Orice intrus plãtea cu viata. Am încercat sã mã strecor, mi-a fost imposibil. Oriâncotro mã îndreptam mã izbeam de zidul impenetrabil al independetei tale. Am rãmas la simplul stadiu de colaborator, confident niciodatã. M-am convins cã tu de fapt nu doreai decât animalul. Gresesc ? Restul nu conta. Niciodatã n-ai încercat sã te apropii de universul meu, bolnãvicios sau vicios cum îi spuneai. Te jucai mimând nebunia pasiunii. Uitai sau nu doreai sã-ti amintesti cã tot viul existent trãieste si se hrãneste cu efluviile sentimentelor, cu mireasma dragostei. Mã vedeai nebun si-ti plãcea nebunia mea nestãvilitã, când fiecare por si particulã ti se umplea de jarul nebuniei mele. Asa au zis si ei. E nebun ! Dupã disparitia ta, dupã neputinta inculpãrii, m-au internat. La recuperabili. Au simtit cã nu le voi crea probleme. Asa am scãpat de vecinãtatea agitatilor si a violentilor. Aici i-am pãcãlit. Nici nu-ti dai seama ce rol superb. Sã poti s-o faci pe nebunul fara ca cineva sã-si dea seama de contrariu. Sa joci cu atâta patimã rolul încât la un moment dat sã cazi chiar tu în patima actorului ce nu mai deosebeste rolul de viatã. E sublim. Hilar si grotesc totodatã. Totusi, trebuie sã recunosti cã n-am fãcut decât sã mã joc putin cu propria-mi viatã. Doina, te rog sã mã lãmuresti.....eu n-am reusit.......De ce-ai plecat ? Si unde ? Nici un bilet, nici o explicatie, nici un semn, nimic. Nu vrei ? Nici dacã te rog ? Pãcat ! Ar fi fost frumos sã ne putem explica. Sã ne spunem toate durerile, sã lãsãm loc de bunã ziua. Sã facem schimb de rãbojuri, sã vedem care are mai multe semne trecute in dreptul lui. Atâtea baniţi tu, atâtea baniţi eu, ca la împărtitul porumbului. Fiecare cu recolta lui. De fapt, de mult am vrut să-ti spun dar n-am reusit. Uram rolul pe care mi-l distribuise-si tu. Eram copilul neajutorat: mă spălai, îmi dădeai să mănânc, te jucai cu mine, mă adormeai, dar atât. Eu eram copilul. Fără discernământ, incapabil de judecată. Chiar si când mă întrebai ceva, o faceai doar pentru a mă atrage în sfera intereselor tale. Părerea mea oricum nu conta. Lucrurile erau oricum aranjate. Niciodată n-ai avut încredere în mine, în judecata si puterea mea de discernământ, nu m-ai lăsat să mă simt în plenitudinea fortelor mele. Orgoliul meu murise demult, sufocat. La un moment dat, răzvrătitul lasitătii gratuite a vrut să fugă, să te lase. Credeam că numai asa te-as putea elibera de corvoada de a mă suporta, eliberându-mă implicit si pe mine. N-a durat nici o zi. Mi-am dat seama că era un drum închis. Voiam să discut cu tine. Să-mi obtin independenta pe căi legale. Nu am putut. Drogul lucra puternic în mine. Mă obisnuisem cu el. Ceea ce pentru mine nu puteai face, din ratiuni superioare mie, pentru altii puteai, erai chiar prea voluntară. Nu ! Nu te-am bănuit de trădare. De fapt nici tu nu te puteai gândi la asa ceva. Erai prea puternică pentru a accepta tutela cuiva. Intotdeauna, lucrurile mici, fisurile, erodează marile edificii. De multe ori mă ardea pe suflet că nu-ti pot vărsa în fată tot ce simteam si atunci dădeam drumul suvoiului de versuri. Ardeam ca un rug. Explozie de supernovă. Ceilalti dispăreau în fata acestui suvoi mistuitor. Cu toată dragostea pe care încă ti-o port si o cred sinceră, de multe ori simteam plasa subtilă a provizoratului în care ne zbăteam. Era ca si când as fi fost doar o haltă oarecare înaintea marelui oras, punctul final al destinului tău. De aceea cred că nici n-am reactionat. Avea un efect paralizant. Asteptam ca cercul să se închidă. Apropo, stii când mi-a încoltit prima oară gândul crimei ? Nu stii. Să-ti spun tot eu. A fost atunci când ai plecat cu Mache la chef. E drept că nici nu aveai de unde să stii că voi reusii să vin si oricum îmi dădusem acceptul la telefon. M-a frapat totusi biletul stereotip, lăsat pentru orice eventualitate. Era o nebunie. Nebunia te orbeste. Era o cale de eliberare. Puteam să aleg calea. Gelozia aprinde scânteia si toate stăvilarele proptite în coasta destinului sar in aer spulberate. Atunci am iesit la aer. Primul gând a fost să vin acolo. Mi-am dat seama că era o greseală. A fost o clipă de lucididate. Am plecat pe străzi, galopând la arsura suferintei. Printre rarii trecători am zărit-o pe Nela. Nu o doream. De fapt nu doream nimic. Sau mai bine zis nici eu nu mai stiu ce-mi doream. Cert e că am acceptat să merg la ea. Nu i-am zis nimic despre noi. Cu toată durerea ce-si striga deznădejdea, noaptea aceea a fost o feerie. Cel putin după canoanele normalului. Nela cred că a simtit ceva, spirit de femeie, căci si-a dat toată silinta. A reusit, credea ea să mă facă să mă simt bine. Mimam. Cu nerusinare, căci nu e bine să minti când e vorba de trăirile altcuiva. A fost feeria agoniei. Agonie si extaz. Poate unde credeam că asa te pot răni. Sau poate pentru că era prima oară cânt o făceam, când trisam. Cu toate acestea, nici în momentele cele mai intime nu reuseam să scap de tine. Ca si acum. Inchideam ochii, te vedeam, îi deschideam erai cu mine. Am chinuit-o crezând că te chinui pe tine. Nici nu bănuia care e de fapt tinta torturii. Credea că totul e pentru ea, pentru a o satisface. Mă si mir de unde atâta putere. La despărtire mi-a zâmbit multumită. Fericită. Lacrimi de fericire îi filtrau zâmbetele pierdute. As fi vrut să fii tu aceea, sau măcar să vezi, să stii. E mare lucru să vezi cum infloreste o femeie când e multumită, ceea ce la tine nu văzusem niciodată. La plecare se încolăcise, sorbindu-mi si ultima suflare. Dacă n-as fi plecat atunci poate că as fi rămas cu ea o vesnicie. Dar am plecat. Ametit si îngretosat. De mine, de tine, de tot si de toate. Abia atunci am realizat că omorându-te m-as fi distrus în primul rând pe mine. Nu. Nu mă refer la detentie, degradare si celelalte ponoase sociale. Da, da, nu e nici lasitate si nici minciună. Te-as fi reântâlnit peste tot. Erai cu mine, erai în mine. Visele, realitatea, bărbat sau femeie s-ar fi supus luându-ti chipul. Erai prea adânc înfiptă. Fiinta îmi era inundată, trăiai în mine, trăiam cu tine. Nu mă deranja că în ferocitatea ta mi-ai distrus viata si visele dar nu mai aveam nici macar sperantă, murise. Pentru a o salva, trebuia actionat altfel. Nu, crima nu era solutia. Trebuia să fiu siret. Trebuia să învăt să fiu siret. Trebuia să-ti dărâm statuia. Bucată cu bucată. Să te scot încet, încet, din cele mai tainice unghere, să te arunc ca pe o măsea stricată. Numai asa mă puteam lepăda definitiv de tine fără a mai astepta al treilea cântat al cocosilor. Imi dădeam seama că nu era usor, ca orice operatie dureroasă dar totusi necesară. Orice medic atunci când operează o tumoare, îndepărtează si carnea bună din jurul ei. Pentru sigurantă. Cu toate că nici atunci medicul nu garantează reusita deplină, vindecarea. Să-ti mai spun că lacrimile noptilor noastre spălau toată mizeria ce o aruncam peste imaginea ta ? Că lupta a fost mai lungă decât toată agonia crucificatilor, cu toată bunăvointa stropului de otet strecurat printre buzele arse de suflul mortii ? Noptile înversunate, când gemetele trăirilor noastre ne aruncau în vâltoarea satanicelor dar totusi sublimelor rătăciri, erau stropul de dulceată picurat ca împărtăsania pe buzele muribunzilor. Nu stiu ce ai simtit, nu stiu ce au detectat antenele tale. De multe ori ne întâlneam la mijlocul drumului, ca-n vremea primelor întâlniri. De aceea te tot întreb si te rog să-mi răspunzi, să mă luminezi. Incet, încet, imaginea ta se deforma, ca efectul oglinzilor de bâlci la care apelam cu nestiinta începătorului. Te umflai ca un balon de săpun, încet dar sigur. Pândeam momentul când membrana elastică, plină de suferintă se va sparge, dispărând. Cu toate momentele de regret si de nebunească penitentă, procesul nu mai putea fi oprit. Avalansa se pornise strivind totul, măturând totul în cale. Până în ziua aceea teribilă când ai dispărut. Da. Pur si simplu ai dispărut. Ce te-a determinat ? De ce ? Nici un bilet, nici o scrisoare, nici o discutie, nimic. Cel mai sumbru si mai grotesc nimic. Parcă te înghitise pământul. Si totul după cearta aceea îngrozitoare la care asistaseră ceilalti neputinciosi. Parcă fusese o furtună, ceva regizat, ceva artificial. De aici mi s-a tras chestia cu omuciderea. Politia a făcut cercetări. Au scotocit totul, casă, grădină, vecini, suflete. Mai ales al meu. Imi agătaseră sufletul în cinghelul necrutător, scotocindu-l, murdărindu-l, intrând cu bocancii in cele mai intime cotloane. Hei, tu? Doina ! Ce faci ? Pleci ? Bine ! N-ai decât să faci ce vrei. Oricum asta ai făcut de când te stiu. Nu. Nu încerc să te opresc. Stiu că-i imposibil. De fapt asa ai fost întotdeauna. Doina…….. ?“
Ceata se strânge ca un măr putred. Din ce în ce mai mic, din ce în ce mai ridat, din ce în ce mai pustiu, mai rece, mai fără contur, mai inconsistent. O lumină de jar îi inundă pleoapa, chinuindu-i retina. Transpiratia lipicioasă a cosmarului îl stângea ca o cămasă de fortă prea mică. Deschise ochii. Soarele se strecura printre cioburile geamului. Cosmarul ospiciului, acelasi de-o vesnicie, îl mai tintuia în subterana prăfuită a frământărilor lui. Ceasul încremenise, pierdut printre clipele cleioase ale noptii dantesti.
“Ce zi e astăzi ? Cât e ceasul ?”
Isi simtea capul spulberat, ca un proiectil căzut la tintă. Incercă să se adune. Zadarnic. Totul plutea într-o ceată densă, opacă. Un fulger spintecă ceata vălătucită.
“Nicu ! Da, Nicu. Azi trebuie să-l întâlnesc. I-am promis. Dar oare are vreun sens ? Merită să mă expun în lumina crudă a posibilei radiografii ? Parcă as fi o fată la prima întâlnire. Trebuie să mă duc. Am promis. Chiar dacă voi fi un simplu meteorit pe cerul lui, n-am dreptul să-l însel. Trebuie să mă duc. Simt, e ceva organic. E o sansă. Poate ultima. Chemarea lăuntrică îmi sfâsie măruntaiele fricii. Oricât as ascunde, am nevoie de oameni. Nu mă pot lipsi de ei. Nu de toti. Dar dacă nu m-as duce? Ce s-ar întâmpla ? Ar înjura sansa ratată si i-ar trece. Ultima schită ! Finalul apoteotic ! Rahat ! Pentru el nici nu mai exist. Ba nu. Trebuie să mă duc. Cine stie ? Poate că.... Totusi, vreau să merg mai departe ? Pot ? Trebuie. Oh, si cât am plutit fără nici un liman. Nu mai pot lăsa suvoiul să trecă, să mă arunce de colo, colo. Trebuie să ajung undeva. Să mă pot odihni. Să mă adun. Dar oare chiar am nevoie ? Nu cumva e doar fărâma de orgoliu rămasă, bucuria că am fost redescoperit ? Că cineva si-a mai amintit de mine ? Dar cine mai are nevoie de mine ? Cine mai cotrobăie astăzi prin mlastina ratării? Teribilism de douăzeci si cinci de ani. O pată într-o mapă de desene. Ii lipsea ratatul. L-a găsit. Exaltă de fericire. Incă o gâza în ac la insectar. Ce contează că suferă până moare ? Important e să fie colecţia completă. Doamne ! Sunt mai rău ca un câine turbat. Mizeria si lasitatea m-au coborât mai mult decât credeam. Totusi, aseară, el m-a făcut să mă simt iar om. Mi-e frică să cred că mai poate exista prietenie? Chiar nu pot să o accept ? Refuzul organic mă sufocă, mă dezgustă. Trebuie să încerc. Am încercat atâtea în ultimul timp încât ce-as mai putea pierde ? Ce importantă mai are o nouă înfrângere ? Sunt tăvălit. Rezist la tăvăleală. Cred ! Ajunge ! Ajunge ! Nici un pas mai departe, nici o vorbă. Voi merge la cazemată. Să lăsăm destinul să-si urmeze cursul.”
Se ridică într-un cot, căutând o tigară. O aprinse. Fumul se ridica, crâng de liane. Ii urmări drumul până ce-i obosiră ochii, pierduţi într-o ceată de lacrimi. Se întinse mai bine. Era fericit ? Nu stia si nu credea nimic. Tot ce simţea, era că ochii începură să-i ardă, mistuind cenusa veacurilor întunecate. Ceaţa neagră prinse a se îngrămădi sub pleoape si patul începu să se legene, carusel stricat.
- Pastele tău de tigară !
Aruncă tigara si întinse mâna după sticlă. Scoase dopul si luă o înghititură, înfiorându-se. Sări din pat, dacă efortul imens de a se rostogoli, mai putea fi numit astfel si-si plimbă privirile ostenite peste cuibul său, scuturat de vânturile soartei. Coborâ scările, proptindu-se nehotărât în tăcerea străzii. Aerul rece îi trase o palmă, arucându-l în realitatea de neânlocuit a zilei. Stomacul, acel mic animal îsi cerea dreptul la existentă.
- Cred că trebuie să mănânc ceva, altfel ulcerul meu va trebui să se vindece cu zeamă de pământ, cum zicea Fănică. Cât o fi ceasul ? Mai mult de sapte nu cred că e.
Strada se vărsa în altă stradă si aceasta la rândul ei în alta, apoi în alta si tot asa, toate străzile stângându-si rândurile pentru a ajunge în fata falnicei stăpâne : marea. Animatia străzii etala trupuri si feţe, lespezi încremenite ce mai păstrau căldura vlăguită a asternutului.
- Nu vă supărati, cât e ceasul ?
- Sapte si jumătate, tataie.
- Mersi pustiulică.
Tataie. Cnut plesnindu-l în adâncul nebănuit al orgoliului, redesteptând dureri ascunse. Mai avea vreun sens ? Era un ratat, un terminat si în lumina rece a diminetii lucrurile apăreau în adevărata lumină. Se apropie de vesnicul cărut al vesnicului covrigar.
- Noroc nea Mitică !
- Să trăiesti boierule ! Cu ce vă servim ?
- Doi dolofani crocanti si cu gaura cât mai mică.
- Ehei, suntem bine dispusi astăzi !
- Pe dracu nea Mitică. Stomacul ce-si mai aduce aminte, că după mine....
- Uite-i cum te asteapta ! Poftă bună ! Pe mâine ?!
- Pe mâine.
Luă covrigii calzi si muscă pofticios. Doamne, buni mai sunt. Isi aduse aminte de anii studentiei când păstra banii pentru o bere cu amicii, savurând covrigii ca pe veritabile fripturi. O fărâmă din aromele acelor vremuri se rătăci printre papilele amortite.
“Ce vremuri ? O tempora.... E clar. Am îmbătrânit. Incep să trăiesc din amintiri. Sunt terminat. Totul dispare sub moluzul lasitătii mele. Păcat ! Doina. Cum am fi arătat acum ? Am fi fost mai mari ? Mai mici ? Doina ! De ce nu pot să mă rup de tine, de trecut ? Cu ce fire m-ai legat, aruncându-mă neputincios în luptă ? Când te vei îndura să-mi dai pace ?”
Coborâ treptele, poticnindu-si privirile în plasa amintirilor. Pasii se afundau în nisip, spulberându-l, răscolindu-l, amăgindu-l. Cazemata se profila sumbră si tăcută, pată de istorie pe chipul prezentului. Mai avea timp să se întoarcă. O mai putea face, cât nu era încă prea târziu. Pasii îsi continuau drumul, amusinând poteca destinului. Marea se zburlise revărsându-si cositele înspumate. Privea, căutând noi sensuri. Marea, amantă răzvrătită, frământând carnea tandrului si tăcutului învins, nisipul. Amanti legati pe viată. Soţi fără ceremonial. Cami si Doina. Trup rupti în două de viată. Soti ce n-au respectat ceremonialul. Teze si antiteze. Ajunse la destinatie. Se lasă pe nisip, căutând urma trecutei nopti. Aprinse o tigară. Fumul dispărea, lăsându-se furat de chemarea sirenelor despletite. Totul era pustiu în jur. La baza râpei, lângă izvor, plete blonde fâlfâiau ca o aripă lovită, pescărus blestemat să privească marea din cuibul său bolnav.
- “Doina ! Pletele-ti blonde încă mai fâlfâie bătute de vântul amintirilor.
- Cami ! esti mai vulnerabil ca un scolar în prima zi de scoală, la împărtitul cărtilor. Ce-i cu tine ?
- Nu stiu. Pustiul ăsta m-a scos din amorteală. Dar tu cine mai esti ?
- Acelasi ! Ingerul tău păzitor, piaza ta rea. Poti să-i spui cum vrei.
- Doina ?! “
Tigara se stinsese. Aprinse un chibrit, privind flacăra tremurată.
- “Tu vezi ce-ti mai tremură mâinile ? Crezi că-i din cauza vântului ?
- Lasă-mă dracului în pace ! Vezi-ti de ale tale.
- Nici când te întâlneai cu Doina nu erai asa.
- La dracu cu comparatiile tale prostesti. Ce a fost atunci si ce e acum....
- Care-i diferenta ? Atunci ieseai din anonimatul adolescentei, chiar dacă erai bărbat. Doina era steaua la care te închinai. Atunci ! Acum speri să iesi din anonimatul lasitătii si crezi că Nicu va fi noua stea. Steaua polară, steaua fără nume....
- Hai lasă-mă. Sau lasă-mi măcar speranta......
- Ei nu că m-ai dat gata. M-ai interzis......
- Du-te dracului !
- Păi da. S-au dus bunele maniere, politetea.Te las. Adio !
- Du-te cu Dumnezeu.”
- Bună Maestre ! Cum a fost noaptea ?
- A ! Bună Nicule.
- Cu cine te certai ?
- Eu ?
- Asa povesteau ochii tăi.....Erau destul de încruntati pentru o dimineată senină....
- Da. Dar diminetile senine vin de obicei după nopti de furtună....
- Nu stiam de obiceiul ăsta....
- De unde si până unde maestre ?
- Nu stiu. Asa mi-a venit.....
- Suntem altii ? Sau suntem ironici ?
- Iartã-mã Cami ! Ce ciudat sunã.....Cami ! Ca o chemare, ca un mister, ca.......
- Hai, hai, lasã vraja.....Parcã spuneai cã n-ai stofã de artist.....
- Esti pregãtit ? Ai adus versurile ?
- Drept sã-ti spun nu prea. Am vrut sã scot ceva azi noapte dar mi-a fost imposibil.....
- Nu-i nimic. Ai timp...
- Cum ? Tinp ? Tu chiar mai crezi în mine ? In puterea mea ?
- De ce nu ?!
- Bine dar nu am nimic, e gol, pustiu.....
- Priveste în jur......gãsesti tu ceva.....marea, nisipul, pescãrusii.....vântul......
Privi împrejur. Ochii rãmaserã agãtati de pata blondã. Cami îi urmãri privirile. Puncte fosforescente jucau luminându-i fata. Intoarse capul si dãdu cu ochi de Cami. Plecã rusinat capul dar îsi reveni si trecu la atac.
- Uite ! Plete rãstignite pe aripa vântului.
- Si ziceau cã n-ai suflu, imaginatie ?
Nicu lãsã capul, pregãtindu-si mapa si cãrbunele. Isi aranjã cartonul. Ochii lui, porti magice, îl tintuirã, pipãindu-i fiecare fibrã.
- Cami. Nu sta ca o sfântã. Nu te simt. Parcã ai fi mort.
- Poate cã sunt. Ce trebuie sã fac ?
- Gândeste-te la.....nu stiu la ce......aratã-te..... Nu stiu, spune cava…….
- Ce-as putea spune ?
- Nu stiu ! Orice. Aruncã-te în valuri....
- E penibil sã încep cu a fost odatã.....
- Oricum e mai mult decât nimic....
Cami îsi aprinse o tigarã. Ochii se rostogolirã, adâncindu-se în lumea visurilor de tinerete.
“ Ce ar putea spune ? Pe timpuri, era cu totuil altfel. Ideile se buluceau, suvoi proptindu-se în stãvilarul vorbelor.”
Pleoapele cãzurã, izolându-l, aruncându-l în bratele trecutului. Câteva tuse dãdurã contur unui chip obosit. Pleoapele cãzute trãdau oboseala si neputinta de a mai lupta. Buzele prinserã sã se miste, schimbând conturul. Pustiul se opri. Asculta. Vedea. Era ceva nou. Miracol. Imaginea veche se destrãma lãsând sã iasã la ivealã un chip nou. Luã o nouã plansã si începu sã aranjeze cu înversunare noile frânturi.
- Noaptea trece, valuri reci
Pe nisipul meu îneci.
Scoici îti prinzi, râzând, în plete,
Sub a lunii aurorã
Dãntuiesti. Cãlcând nisipul,
Nu stiu dacã-i vis sau plouã.
“ Doamne si Cami ãsta. Crede cã poate fugi. Cã se poate ascunde. Nu stie cã de fapt totul clocoteste în el. Cã nu pândeste decât un moment de neantetie pentru a irumpe.”
Ii privea fata transfiguratã si nu-i venea a crede. Ar fi putut spune cã era chiar frumos. Un frumos ascuns, la pândã, asteptând, în spatele vietii anoste, soarele. Simti o rãsuflare si intoarse capul. Ochii se prinserã în plasa chipului încadrat de plete blonde, aripi rãspândite pe întinderea cerului. Intâlni doi ochi negri, beznã fulgeratã de aburul curizitãtii. Buzele se arcuirã ca pentru a lãsa sã scape torentul întrebãrilor. Ii fãcu semn sã se aseze si sã tacã. Cele douã trupuri se atinserã, înfiorându-se. Valuri de arsurã se scurgeau, surpând indiferenta si aruncându-i în bratele nelinistii.
- Vezi tu Nicule, a fost o vreme când tânãr fiind mai puteam visa. Cu disperare, cu urã. Visul devenise o a doua realitate. Cred cã acest lucru m-a afectat cel mai mult. Dedublarea. De multe ori nu mai reuseam sã discern. Eram cum se zice cu capul în nori. Acest lucru nu-i deranja pe ai mei. Erau multumiti cã mergeam bine cu scoala. Tin minte cã la generalã ai mei m-au tot trimis pe la olimpiade. Dãdea bine. La un moment dat, în loc sã ajung la olimpiada de matematicã, am ajuns la cea de românã. La o sãptãmâna, când au anuntat rezultatele, eram primul. Au urmat, faza pe municipiu, pe zona si pe tarã. Acela a fost de fapt debutul meu. Dupã olimpiadã, aranjasem cu profesoara de românã, în parantezã fie spus o femeie superbã, initierea unui minicenaclu. Am reusit sã-i fentez destul de mult pe ai mei. Când si-au dat seama era prea târziu. Asa aerian cum eram am reusit sã le tin piept, sã fac fata situatiei. Era o rãzvrãtire la care nu se asteptau. Aliatul meu de nãdejde era profesoara. Cu toatã pacea semnatã, ostilitãtile erau duse în subterane. Chiar la liceu fiind, tineam legãtura cu profesoara, avocatul meu de nãdejde. La un moment dat, m-a lansat într-un cenaclu profesoral. Si aici, singurul meu aliat era tot profesoara. Inceputul a fost greu. Teama, rusinea, superioritatea si indiferenta acestor noi colegi îmi turnau suficient trac în mãdulare, inmuindu-mã. Primele versuri au fost primite nu cu dezinteres dar cu multã racealã. Aliatul meu devenise pe nesimtite un prieten si un sfetnic. De multe ori uitam si mã surprindea privind-o cu alti ochi, îmi surprindea privirile flãmânde. Nu stiu cât de lipicioase, de indecente, de deranjante erau, dar nu mi-a spus niciodata nimic. Bãrbatul din mine începuse sã facã ochi. De la sedintele de cenaclu, plecam împreunã discutând tot ce tinea de aceastã lume sublimã. Uneori îmi povestea de profesorii ei, de anii de studentie ce purtau pecetea marilor personalitãti, de orele si zilele pierdute în biblioteci când încã mai era posibil accesul la marile cãrti. Era pentru mine poarta magicã, acel Sesam ce se deschide, lãsându-ti privirile sã alerge desculte printre somptuoasele iluzii. Mã lãsam acaparat, furat, biciuit de acele realitãti intangibile încã. Ajuns acasã eram sleit. Carnea îmi ardea, creierul îmi era un morman de cenusã. Deliram. Deliram în speranta cã voi rãstigni curiozitatea ei si a lor. Intrasem curios într-un nou joc. Colegele nu mai prezentau nici un interes. Pentru întreaga clasã eram acelasi aeriam ca si acasã. Imi place sã cred cã ea era singura în stare sã mã înteleagã. Cãutam sã mã conving cã nu-i vorba de iubire, cu toate cã bunul simt îmi spunea cã tocmai de acest lucru e vorba. Antenele noastre lucrau febril cãutând acele efluvii greu de sesizat de cei din jur. Intr-o zi, la sfãrsitul sedintei, dupã un intermezzo care a stârnit vii discutii, am simtit cã le sunt multora superior. Ii dominam. Dominator. Despot. Tot ce-mi mai doream era sã nu mã umflu precum un balon si sã pierd contactul cu pãmântul, cu realitatea. Am plecat împreunã. Teii luaserã lumea în stãpânire, aromind spatiul, suflare si rãsuflare cu despotismul lor dumnezeiesc. De multe ori stau si mã întreb cu ce rost a lãsat Dumnezeu teii pe pãmânt. Cert e cã am umblat mult în acea searã, discutând si.......discutînd. Plutea ceva în aer dar ne era fricã sã-l atingem.....nu voiam sã întelegem ceea ce era mai mult decât vizibil.....cãutarea....
Cãutam ceva de care ne era teamã. Doream un lucru fãrã a avea curajul marturisirilor. Jocul ne acaparase. Eu, eu nu prezentam interes. Dar ea, ea cum justifica aceastã deliberatã abandonare? Drumul a fost lung si anevoios. Ca de obicei am condus-o pânã acasã. M-a invitat sã urc, din politete probabil. Am intrat cerându-mi scuze pentru deranj. Era prima oarã. Adulmecam. Ii cãutam mirosurile ascunse, prezente în acel alcov. Casa, simplã dar nu modestã, respira aerul melancolic al singurãtãtii, al trãirilor pasagere, frugale. Si-a cerut scuze si a dispãrut sã facã o cafea. S-a întors cu douã cafele si douã pahare de coniac. Am toastat pentru sãnãtate si fericire si am bãut. Licoarea se strecura serpuind, arzând totul în cale. Am reluat discutia. Lipitura era rece fãrã a mai avea ceva din farmecul si atmosfera precedentã. Tensiunea plutea în aer. Fulgerele brãzdau cerul fiintelor noastre, Discutam pentru a nu lãsa spatiu liber necunoscutului sã cristalizeze. Orice clipã de tãcere ar fi condensat tot vidul durerolor nerostite. Teama si ciuda îmi dãdeau târcoale. M-am ridicat sã plec. M-a condus în hol. I-am luat mâna dorind un sãrut politicos, echidistant. Timpul se dilatase ca un balon de sticlã topitã. Frica, teama, revolta, dorinta, nebunia dorintei mã striveau, aruncându-mã în ghearele unui tremur bolnãvicios. I-am simtit mâna moale mângâindu-mã.
- Cezare ! Nu-i timpul sã pleci ?
Glasul ei, masca cu greu furtuna. Am cãzut în genunchi ca retezat. I-am îmbrãtisat mijlocul, ascunzându-mi fata.
- Cezare ! Fi cuminte. Trebuie sã pleci, te asteaptã ai tãi.
Glasul, glasul o trãda. Mã gonea chemându-mã. Mã alunga legându-mã tot mai strâns.
- Nu. Nu pot, nu vreau......
Un pescãrus îsi aruncã tipãtul deznãdejdii pe întinderea apei. Cami deschise ochi. Brusc, douã lumi culisarã prinzându-l, strivindu-l. Nicu lãsase mapa, pierzându-se în hãtisul pletelor blonde.
- Iartã-mã Nicule !
- Poftim ?
- Nimic. întrebam dacã a mers ceva.
- Perfect.
- Imi place prietena ta. Cum o cheamã ? Mã prezinti ?
- A....a…..nu stiu.....Cum te cheamã ?
- N-am stiut cã deranjez.....
- Cum ai ajuns la noi ?
- Mã plimbam, am ajuns lângã voi si mi-am aruncat ochii pe planse. Colegul tãu mi-a fãcut semn sã mã asez si sa tac. Ceea ce am si fãcut. Incã o data, n-am stiut cã deranjez.....Imi pare rãu......Puteam sã plec.....
- Da, dar n-ai fãcut-o. Cum te cheamã ?
- E un interogatoriu ? Sã stiti cã nu suport bãdãrãnia. Dacã nu-s doritã, plec, nu insist.
Se ridicã întorcându-se. Imbufnarea îi aruncase o umbrã jucãusã în coltul ochilor. Nicu o prinse de mânã, trãgând-o usurel lângã el.
- Iartã-mã. N-am vrut sã fiu rãu. Pe mine mã cheamã Nicu iar el este Cezar, marele Stancu Cezar.
- Nu stiu, nu cred c-am auzit de el.
- Imi place franchetea. Nici nu prea ai avut unde sã auzi. A murit. De mult. Cum zici cã te numesti ?
- A de la iubire.
- Frumoasã si enigmaticã.
- Dacã esti mare crezi ai dreptul sã fi si malitios ?
- Era o simplã constatare. Tu nu spui nimic Nicule ?
Acesta îsi retrase privire de pe trupul blondei, spãlându-si fata în purpura imprudentei.
- Ce-as putea spune ? Eu mã multumesc cu Adela. Iubirea i-o las ei.
- Intr-adevãr, de unde atâta iubire ?
- E singurul lucru rãmas la liber. Restul, dupã cum bine stiti s-a rationalizat.
- Si ? Cu ce ocazie pe aici ? Te-am vãzut mai devreme pe stâncã.....
- Am simtit. Stiam cã mã privesti. Apoi v-am vãzut. Pãrea ca o sedintã de hipnozã.
- Hipnozã ?
- Intr-un fel. Voiam sã plec. M-am apropiat fãrã sã vreau. Poate schitele, poate povestea, poate semnul lui, nu stiu ce, m-a fãcut sã-mi frâng zborul. M-am asezat. M-ai intrebat ce caut ? Nu stiu. Un semn, un mesaj, cine mai stie....Simteam cã trebuie sã vin....Trebuia sã vin si am venit. Voi ?
- Noi ?
- Voi ce faceti ? Ce cãutati ?
- Ne-am întâlnit asearã, ne-am plãcut.....si ne-am întâlnit......
- V-ati plãcut ?
- Nu fi rea. E un fel de a spune. L-am rugat sã-mi pozeze. Mai aveam nevoie de un desen pentru a fi mapa completã. Acum îmi dau seama cã tot nu-i completã......mai lipseste unul.
- Al meu ?
- De ce nu ?
- De ce da ?
- Dragostea, iubirea, îmi lipseste acest portret.
- Din mapã sau din viatã ?
- Esti.....
- Sunt ?
- Cinicã ? Rea ?
- Deci am scãpat de.....
- Cine a spus asta ?
- Dupã calificative nu prea sunt ceea ce cauti.....
- Adela ?
- Da ?
- Pot sã te rog.....
- Sã pozez ?
- In primul rând....
- Apoi ?
- Nu stiu.....cum sã.....
- Pe tine cu ce te-a ametit domnule ?
- Pe mine ?
- Da. Eu cel putin sunt femeie, dar dumneata ?
- Pe mine ? Santaj ! Da ! M-a santajat ! A profitat de slãbiciunea mea.....
- Cami ! De ce spui asta.....
- Iartã-mã Nicule ! N-am vrut sã te rãnesc. Insã vezi tu, ti-am mai spus, în ultima vreme mi-am cam pierdut încrederea....
- Auzi Adela ! Pentru el prietenia nu mai are nici un sens. Nici nu mai existã....
- Pe undeva cred cã-i dau dreptate. Si eu simt acelasi lucru....
- La tine e doar rãutate, bravurã. Dacã ar fi adevarat, ti-ar fi punctat trãsãturile. Ori eu nu vãd nimic. Esti prea curatã.
- Sunt curatã si uscatã.
- Ce rost are sã vã certati. Nici nu vã cunoasteti .......
- Crezi Cami ?
- Eu stiu ? Tu ai spus cã nu vã cunoasteti.....
- Nu, nu ne cunoastem dar poate cã ne cãutãm. Poate cã ne asteptãm. Cert e cã dacã nu erai tu nu ne-am fi întâlnit. Niciodatã.....
- Vorbesti ca din cãrti. De unde stii cã si eu simt acelasi lucru ? Cã vreau acelasi lucru ?
Negatia se pierdu într-o susurare poticnitã. Nicu se aplecã sã-si aranjeze plansele.
- Când pot afla continuarea povestii ?
- Bravo Adela ! Vii ca un fur, mã dai la o parte si apoi vrei totul numai pentru tine.....
- Ei da ! Poate cã......
- Nu vã mai certati. Iart-o Nicule......Te rog eu. Imi place. Artagul ei vãd cã te-a potolit. Te-a tãiat de la mânã. Nu mai esti la fel de sigur pe tine. Spune-mi, esti multumit de sedintã ?
- Multumit ? A fost groaznic. Mai întâi m-am izbit de zidul tãcerii tale dupã care nu mai pridideam. Uitã-te si tu Adela.
Plansele curgeau într-o ordine inversã. Ajunse la ultima plansã. Plansa ochilor. Doar doi ochi, ochii lui si mai jos versurile.
- Ce-i cu versurile astea ?
- Sunt ale lui. Vrei sã-ti citesc ?
- Nicule !
- Te rog Cami, lasã-mã....
- Te rog......domule.....Nici nu stiu cum sã-ti zic.......
- Cami. Asa îmi spune si el.
- Te rog...Cami.....
Noaptea trece, valuri reci.......
- Cred cã-i frumoasã destinatara.....muza......
- Este. Nu-i asa Nicule ?
- .........
- Vrei sã spui ca eu.....
- Cam asa ceva. Nicu mi-a spus sã mã gândesc la ceva frumos si singura patã de culoare.......erai tu..... Poate e brutal, de fapt niciodatã n-am mãrturisit acest lucru. E secretul meu. Esti prima care aflã. Curajul, dezinvoltura ta m-au determinat s-o fac.
- Multumesc. Si cu restul povestirii ?
- Viata mea nu are nici o importanta. Si asa am spus prea multe.
- Nu-i adevãrat Cami. M-ai ajutat sã te cunosc. Uitã-te la schitele astea. Vorbesc de la sine. Cred ca am surprins esentialul. Pentru mine cel putin. Crezi cã poti continua ?
- Azi nu. Ajunge.
- Mã lasi sã cred cã ne vom mai întâlni ? Pot sã sper ?
- Nu stiu. Din partea mea.......
- Deci ne vom mai întâlni !
Ochii începurã sã-i joace în lacrimi, sau poate cã iluzia mãrii umplea cu nesiguranta si nestatornicia sa acei ochi. Scoase din nisip sticla, nelipsita si tãcuta lui prietenã. Desfãcu capacul, o duse la gurã dar se rãzgândi si o întinse Adelei. Ea luã sticla si buzele dezgolirã pentru o clipã siragul de mãrgele sidefii. Nicu lãsã plansa pe care schitase trãsãturile fetei.
- In conditiile astea nu se poate lucra.
Intinse mâna si luã sticla.
- Pentru noi trei : Cami, Adela si eu. Pentru prietenie.
Sticla gâlgâi ca un hohot înecat în trufie. Cami luã sticla sãrutând-o cu patimã. Brusc paloarea tristetii îi acoperi fata. Se întoarse, lãsându-i pentru un moment singuri, abandonându-i.
- Adela, nu ne-ai spus cine esti, ce faci, cu ce te ocupi.....
- Nici voi.
- Ai dreptate. Eu dupã cum ai remarcat, zugrãvesc interioare si exterioare, iar Cami transmite din interior orice vãlurire. Tu ?
- Eu îmbin exteriorul cu interiorul. Sunt la coregrafie.
- Reusitã îmbinare.
- Nicule !
- Iartã-mã Adela.....Dar ãsta-i adevãrul......Cami, mai bem ceva ?
- Poftim ?
- Mai bem ceva ?
- Dacã vreti......
Intinse sticla, privindu-i cu o curiozitate crescândã. Pustiul luã sticla întinzând-o Adelei. Refuzul îl dezamãgi putin. Imaginatia îi zburda, dorindu-i si pe ceilalti alãturi.
- Cami, tu nu mai zici nimic ?
- N-am ce. Sunt gol. Mã multumesc sã vã privesc.....
- De când n-ai mai privit o femeie ?
- Poftim ?
- Adela, nu fi.....
- De când n-ai mai privit o femeie ? De aproape ?
- Adela ?
- Iartã-mã ! E prea banalã întrebarea ?
- Banalã nu. Agresivã da. Cred cã trebuie sã plec.
- Crezi cã trebuie sã plec ?
- De ce ?
- Sã las locul liber.....sã nu deranjez.....
- Crezi cã deranjezi ?
- Nu stiu. Oricum e timpul.....e mai bine......
- Te rog sã mai rãmâi.....
- Sigur Adela ?
- Sigur. N-am nimic de ascuns sau de împãrtit. Dacã am fost rea te rog sã mã ierti.
- N-ai nimic de împãrtit ?
- Nu Nicule. Nimic.
- As putea sã vã rog ceva ? Da, pe amândoi....
Privirile lor mute asteptau. Sufletele lor pãreau douã gheme de spini, gata oricând sã-si arince în luminã bobocii. Cami îi privea sporindu-le tensiunea. Adevãrul era cã nu stia nici cum sã înceapã si nici cum sã termine.
- Mi-e greu sã vã spun. Poate pãrea ciudat, penibil, grotesc. Nu stiu dacã voi fi înteles. Nu sunt nici masochist, nici pervers, dar spectacolul, privelistea, imaginea unui sãrut, chiar plin de retinere, urã sau dezinteres mi s-a sters din memorie. Voiam sã vã rog sã mergeti pe malul mãrii si sã vã sãrutati. Poate este un pret prea mare pentru tot plictisul pe vi l-am produs. Am dreptul sã vã cer asta ?
Adela se ridicase, mândrie rãnitã sau falsã pudoare ? Nicu privea nevenindu-i a crede. Era mult, mai mult decât sperase. Era tot ce-si dorise. O sansã. Simtea amorteala din vârful degetelor, îsi dorea cãldura buzelor, trupul arcuindu-se sub mângâierea sa. Ochi lor se cãutau nedumeriti, ascunzând cu greu avalansa sentimentelor.
“ - Ce înseamnã asta ? Isi bate joc de noi ? Isi bate joc de el ? Tu ce crezi ?
- Nu stiu Adela. Nebun nu e. Supãrãtor e faptul cã se crede demiurg, vrând sã ne modeleze. Tu ce zici ? Meritã sã-l ascultãm ? Putem încerca oare ?
- Nu stiu. Nu cred. Mi-e fricã. Mi se pare brutal, grotesc.
- Adela! Dar dacã suntem totusi ultimul pai ? Ultima sansã, ultima sperantã ? Fiinta lui mãrturiseste cã e la capãtul puterilor. Oare nu meritã sã-l ajutãm ? Putem sã-l pãrãsim fãrã nici o mustrare de constiintã ? Sã-l abandonãm ? E prea mare pretul pentru libertatea ta acest sãrut ? Te temi chiar asa de tare ? Ti-e fricã de mine ?
- Nu stiu. Fricã ? Nu stiu ce-i asta. Retinere poate. Incredere în tine ? Te cunosc ? Mã cunosti ?
- Increderea Adela e un lucru care se simte. E ceva organic. Ori e ori nu e. Poate cã noi suntem cei meniti sã-l salvãm, sã-l eliberãm. Stiu cã spun prosti Adela. Te rog acceptã, de dragul meu. M-am bucurat cã-mi pot ascunde lasitatea în spatele vorbelor lui. Recunosc, te doresc. Da ! Te doresc, Adela.”
Nicu se ridicã prinzând-o de mânã. Pornirã încet spre apã, fãrã a mai privi în urmã. Patru urme descriau în nisipul vested un drum necunoscut. Val dupã val se opreau sãrutându-le gleznele. Pielea arsã de dorintã se înfiora la atingerea lor. Soarele privea de la înãltime aceastã ultimã jertfã. Marea încremeni, pentru a nu distruge acest vis. Un sãrut, un simplu sãrut : sãrut de copil, sãrut de amant, sãrut furat, sãrut chemat, sãrut arzãtor, clocotitor, ca însãsi moartea soarelui în asfintit, vulcan de simtãminte si trãiri, lavã argintie ca sãrutul lunii. Timpul se dilatã sfãrâmând spatiul, aruncându-i printre stelele cãzãtoare. Sufletele lor, pribegi apostoli în cãutarea eternului qvo vadis, stigând disperarea neprihãnitei asteptãri.
“- Cine suntem Adela ? De când ne cãutãm ? De când ne asteptãm ? De-o vesnicie ?
- Poate cã totul nu-i decât pretext. Noi am existat mereu. Ne asteptam numai momentul. Altfel cum am fi ajuns aici? In acest loc, în acest timp ? Trebuia sã vin. Am simtit acest lucru. Asteptam un mesaj. L-am primit. Eu cel putin l-am primit.
- Poti sã-l dezvãlui ?
- Nu Nicule. E numai al meu. Si apoi, ce rost are sã rupem vraja ce ne leagã. E doar un moment. Sã-l trãim. Atât. Nu Nicule. Poate nu eu sunt cea menitã. Asteaptã. Asteaptã-ti mesajul.
- L-am primit. Numai cã mi-e fricã. Nu pot crede cã-i adevãrat. E prea frumos Adela.......”
Pleoapele cãzute încercau sã stãvileascã noianul întrebãrilor arzãtoare. Buzele doborâte de arsita cãutãrilor doreau pacea. Adela se desprinse alergând, bucurându-se de rãcoarea si tandretea valurilor. Se auncã în ape, îmbrãtisându-le, cãutându-le sau poate cãutându-se prin spuma incandes-centã. Se lãsã în voia lor. Era plutire, vis, amãgire, era si nu era nimic. Ochii lui, scrumiti, o cãutau, o doreau, o asteptau. Se aruncã în urma ei, gonind cu gelozie valurile pãtimase ce o îmbrãtisau, pângãrindu-i carnea. Nu ! Si-o dorea doar pentru el. Nu mai suporta pe nimeni în preajma ei. O ajunse din urmã îmbrãtisând-o, strângând-o, pânã la disperare. Ochii lor oglindeau cerul si marea cu toate tainele lor, pãtrunse sau nepãtrunse.
- Adela ! Esti a mea ! Te simt a mea ! Te vreau a mea !
Se desprinse lãsându-l pradã valurilor si nelinistii. Il abandonase dorindu-se urmatã, strivitã, scrumitã. Valurile o sãltau, frunzã rãtãcitã, suflet cãutând. Intoarse capul. In urma ei, trupul lui sãlta spasmodic ancorat de firele nevãzute ale dorintei. Pãrul, meduzã unduitoare, întunecatã ca însãsi infinitatea, strãlucea în soare printre stropi de curcubeu. Se lãsã pe nisip cãutând cãldura de jar a verilor trecute. Soarele îi mângâia ochii cu acea dragoste paternã, ce se îngrãdeste pentru a nu umbri micul germene. O adiere si doi stropi fierbinti îi sãrutarã obrajii. Buzele cãutau cu înfrigurare chemarea necunoscutului. Jumãtatea asteptatã se lãsã ca o adiere, umezindu-i arsita. Murmura cuvinte sau sãrutãri, nu stia si nici nu dorea sã afle. Simti gustul sãrat al durerii, sânge fierbinte arzând. Ar fi vrut sã deschidã ochi, dar frica o tintui. Era prea frumos visul. Era mai mult decât dorise.
- Nicule.......Nicule.......
- Taci Adela ! Te rog, taci.....
Cuvintele se înecau în taina sãrutului, rãstignite de rãsuflãri fierbinti. Timpul pulsa, dilatându-se si condensându-se, pierzând sensul curgerii. Marea, vãzându-se uitatã se rãzvrãti aruncându-se neputincioasã asupra lor. Valul obosit îi ajunse, înfrigurându-i. Deschiserã, ochi, Pustiul îi strãjuia cu tãcerea si linistea lui. Se ridicaserã ametiti.
- Dacã vrei poti sã vi la mine, nu poti merge asa acasã. Trebuie sã te schimbi.
- Cred cã da. Simt cã mã ia cu frig.
Ajunserã lângã cazematã. Locul pustiu astepta. Se aplecã sã-si strângã schitele. Lângã mapã, sticla si un bilet. Ridicã privirile cãutând-o.
- Ne-a lãsat un bilet. Vrei sã-ti citesc ?
- Te rog.
- “V-am spus sã vã scãldati în soare,
Frumosi sã fiti în infinit
Pe-a voastrã dulce sãrutare
Se-aprinde un foc ce a mocnit.
Doream sã vã aruncati în ceruri,
Tãria, voi sã o sfidati,
Sã fiti nebuni, din ochii vostri
Ploi de iubiri sã picurati.
Vã multumesc. Vã multumesc mult de tot. Ati fost exact ceea ce mi-am dorit. Simteam cã vã cãutati si m-am bucurat de întâlnirea voastrã. Dacã se poate, eu unul vã astept si mâine. Apropo, sã nu uitati de sticlã. Dupã o baie rece, ajutã. Pe mâine. “
Ridicã ochii asteptând un rãspuns. Scâncetul ei îl trezi de-a binelea.
- Sã mergem Nicule ! Mi-e frig.
- Hai sã mergem.
Tãcerea cãzu ca o cortinã, murmurând tânguirea mãrii pãrãsite. Pescãrusii punctau trecerea timpului cu pasi implacabili. Toamna îsi intra în drepturi, zãmislind fiorii viitoarei ierni. Pasii lor se pierdeau în cenusa prezentului scrumit. Undeva, într-o mansardã, ploaia apelor fierbinti, ostoia flãcãrile izvorâte dintr-o dragoste neprihãnitã. Printre soaptele susurate, viitorul se pierdea legãnat de unduiri de mare somnoroasã.
Strãzile se alergau zribulite printre sufletele incremenite. Soarele se strecura cu greu printre norii îmbufnati. Frigul se strecura insinuant aburind rãsuflãrile.
“ Oare ce m-a apucat ? De ce le-am mai dat întâlnire ? Ce rost mai are ? Uitarea, eterna, vesnica, frumoasa, dulcea, dezgustãtoarea dar totusi necesara, atât de necesara uitare, îsi va face datoria. Praful amintirilor va avea grijã sã îngroape totul în tãcerea seducatoare. Vor fi pata mea de luminã, ultima poezie, ultima Thule. Unda de cãldurã rãtãcitã în fiorul toamnelor crepusculare. “
- Ce faci Cezare ?
- A ! Tu erai, Gelule ?
- Dupã cum vezi. Incotro ?
- Pe aici.......
- Intrãm undeva ? Avem atâtea sã ne spunem........
- Stii, eu.......nu prea......
- Se poate Cezare ? Hai cu mine. Ia zii, de când nu ne-am mai vãzut ?
- Pãi cred cã-s cinci sau sase ani.....
- Asa-i. Ai dreptate. Da ce faci, te-ai mutat aici ? Te stiam la.......
- Da sunt trei ani de când am plecat. M-am mutat aici. Tu ce faci, în delegatie ?
- Da. Am ceva treburi. Stau câteva zile asa cã ne mai putem vedea, dacã vrei......Dar nu mi-ai spus, ce face Doina ? Juniorul ?
- Nu mai stiu. E groaznic dar asta-i realitatea. Juniorul e la bunica la tarã. E mai bine decât la ai mei. Acolo cel putin e liber. Incã.
- Intrãm aici ?
- Cum vrei.....tu.....
- Prea bine nu arãti, te rog sã mã ierti si .....Dar ce s-a întâmplat ? Dupã cum îmi amintesc Doina a fost visul tãu. Ce ati pãtit ? Cum s-a întâmplat ?
- Pãi.....
- Ia stai, ce bem ?
- O votcã mare si o bere.....
- Tot cu votca ai rãmas ?
Localul, destul de gol pentru ora aceea excela prin ospãtari. Fiecare motãia în mijlocul sectorului sãu, asteptând animatia vremurilor bune. Gelu se întoarse, cãutând din ochi ospãtarul care ar fi trebuit sã fie daja lângã ei, radiind amabilitate, servitute si o îndatorire care obligã. Amorteala toamnei afectase si atmosfera localului, ospãtarii pândind orice moment pentru a-si reface rezerva disponibilitãtilor viitoare.
- Hai sã mergem Cezare ! Vãd cã nu prezentãm interes.
- Mai stai, trebuie sã vinã unul......
Intr-adevãr, un ospãtar, mascã a suferintei îndelung ascunse, apãru din bucãtãrie si se îndreptã spre masa lor. Aerul parcã se invâscosase, încetinindu-i miscãrile, muscã prinsã în melasa hârtiilor arhaice.
- Ce doriti ?
- Câte o votcã mare, câte o ciorbã de burtã si câte o bere.
- S-a înteles. Vine bãiatul !
Miscarea continuã cu sens schimbat, pierzându-se în mãruntaiele bucãriei.
- Deci, ce s-a întâmplat ? V-ati bãtut ? Ati divortat ?
- Ti-am mai spus. Nu stiu. Tot ce stiu e cã a dispãrut. Pur si simplu, ca un abur.
- Cum asa ?
- Uite asa. Fãrã nici o vorbã, fãrã nici un bilet. A dispãrut ca o umbrã în noapte, s-a dus ca un fum.
- Si ?
- Si nimic. Anchete la politie, la securitate, iar la politie. Au crezut cã am omorât-o. Apoi cã a fugit afarã, cu stirea mea. Apoi iar crimã, cicã nimeni nu dispare asa. M-au hãrtuit, m-au sfâsiat ca pe un vânat gras, probabil din lipsã de activitate. Cert e cã pânã la urmã am ajuns la nebuni. Control, consult, internare, sedative, socuri. Groaznic. De altfel din când în când mã mai cheamã. Mã mai testeazã.
- Deci, viata ta Cezare......
- Viata mea.......nu mai existã asa ceva. Dupã disparitia ei si dupã tot calvarul îndurat, totul s-a spulberat. Am încercat sã-mi reiau viata, normalul dispãruse. Toatã povestea s-a umflat, s-a propagat, astfel cã printre confrati eram un ciumat. Oficial nu fusesem exclus din societate, dar toti se fereau de mine. Am încercat sã mai public câte ceva dar fãrã succes. Nu mai aveau loc. Am încercat sã-mi reiau meseria dar la inspectorat mi-au spus cã n-au nici un loc, nici mãcar de suplinitor. Nu mai aveam ce face. Juniorul era daja la bunica. Am emigrat în acest oras dar unda informationalã m-a ajuns din urmã. Nici un loc. Pânã la urmã i s-a fãcut milã cuiva si mi-au dat un post la o scoalã de handicapati. Toatã ziua le citesc din Eminescu, le povestesc din Creangã, eu vorbesc ei ascultã.......muncã de Sisif.....cam asta-i viata mea....Dar voi ? Voi ce mai faceti ?
- Eu? Cum mã sti. Elena prosperã. Toatã ziua pe capul meu. Asa am vrut-o, asa o am. Eu am obisnuit-o în rest, fatã bunã. A, sã nu uit : avem doi copii !
- Doi ?
- Da. Gemeni. De doi ani avem viatã grea. Abia astept sã creascã, sã-i iau cu mine la pescuit, sã mã ia cu ei la fete.....la bere.....
- Si Elena ? Ea ce zice ?
- Ei vorba vine. Doar n-o stau sã mã ducã ei de mânã. Nimeresc eu si fãrã ei unde trebuie. Elena ? O sã se astâmpere pânã atunci. Sper.
- Chiar crezi ?
- Ei, vise......
- Si altceva ?
- Altceva nimic. Ne-am luat masinã, ne-am plimbat si pe afarã si prin tarã. Casã nu ne-am fãcut. Elena vrea sã ajungem în Bucuresti. Eu i-am spus cã-i greu, nici nu vrea sã audã. E tenace. De asta îmi si place. In rest probleme mãrunte : un film, o ceartã, un teatru, un local, servici cât cuprinde si de restul golanii. Ti-am spus, de doi ani nici nu mai miscam în front. Da nu regret, îi am, sunt ai mei, pentru ei mã zbat. Al tãu ?
- Bine, peste o lunã face sase ani. As vrea sã ajung la el dar nu se stie. O sã încep scoala, tãvãleala, cine stie când o sã ajung la el.
- Pãi nu-l iei cu tine ? Scoala ?
- Asa ar trebui. O sã mã mai gândesc. Trebuie sã-l iau pânã la urmã cu mine. Sã vedem
- Mai luãm ceva ?
- Nu Gelule ! Multumesc. A fost suficient.
- Nu te prosti. Ai uitat când nu aveam eu ? Atunci nu fãceam mofturi.....
- Era vârsta. Intre timp am mai îmbãtrânit.........
- Doar nu ti-o fi rusine de mine ?
- Rusine ? Poate.....cine mai stie......
- Nu fi copil Cezare. Inteleg sã-ti fie de un strãin, dar de mine.......
- Iartã-mã, ai dreptate, oricât ai vrea nu poti uita chiar totul......îti multumesc cã nu te-ai schimbat.....
- Mie îmi pare rãu cã n-am stiut nimic. Poate te-am fi putut ajuta.
- Poate. La un moment dat am vrut sã te caut, dar m-am gândit cã.......oricum, acum a trecut.....
- Oare ?!
- Vorba vine. Gelule !
- Da ?
- Am o rugãminte. Sper sã nu te superi......nu te pot invita la mine.....casã de burlac......
- E mai rãu ca în cãmin ?
Cezar plecã capul, rãspuns mai grãitor decât orice afirmatie.
- Stii Gelule, nu-i numai burlãcia.......un infirm se adapteazã mai greu.......de când a plecat, nu numai cã sângerez dar nici nu pot s-o uit.....imaginea ei nu mã pãrãseste .......nu stiu, sper sã mã întelegi.....
- Cezare ! Nu trebuie sã-ti ceri iertare. Dacã crezi cã ne mai putem vedea, mã cauti la hotel. Continental camera 105. Dacã nu, nu-i nici o supãrare. Altãdatã. Si dacã treci prin Orsova sã ne cauti. Usa mea rãmâne mereu deschisã pentru tine. Te asteptãm.
- Si Elena ?
- Am sã-i explic eu câte ceva, am s-o pun în temã. Sunt sigur cã te va întelege.
- Multumesc. La revedere.
- La revedere. Deci dacã e, mã cauti.....


comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: