-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

SANATORIUL(2)


de Tot Areal la: 12/10/2011 08:32:06
rezumat: o poveste ca atatea altele
voteaza:
(9)

Continuând să rânjească, grăsuţul mă încurajează dând într-una din capul lui chelios. I-am întors un rânjet la fel de idiot precum îmi arbora el dându-i de înţeles că am înteles că am ajuns. Am crezut că pleacă, dar el stă lângă mine şi rânjeşte. Aşa că bat voiniceşte în tocul de lemn şi apăs concomitent pe mâner şi intru.
Trebuie să recunosc că emoţiile m-au cuprins instantaneu. Uşa s-a deschis aproape singură şi am păşit înăuntru. Intrasem într-o altă lume. În încăpere, se găseau două birouri, unul mare, imens, postat cu spatele la geam, iar lângă el, adică ceva mai deoparte unul mai mic. Prin geamurile din spate, lumina pătrundea cu generozitate, cu toate că şi aici erau gratii. Pereţii erau zugrăviţi într-o culoare verde-piersică, pal şi erau ornamentaţi cu acelaşi tip de tablouri ca şi cei de pe hol. În stânga era o mică bibliotecă, deasupra ei trona un televizor. Într-un colţ, lângă perete erau nişte scaune, de fapt era o banchetă tapiţată cu imitaţie de piele. Pe acelaşi perete cu biroul mai mic se găsea un xerox, fax-ul şi un dulap de lemn ce părea destul de antic, pe jos cabluri, prize...
În fine. Am rămas atât de impresionată de această tehnologie modernă, mai bine zis de această diferenţă de tehnologie încât nici n-am remarcat-o pe aceea ce se ridicase din spatele biroului cel mare.
-Bine ai venit! îmi spune această făptură cu o voce de tenor. Îmi pare bine că ai ajuns. Te rog, i-a loc.
Îmi indică un scaun frumos, de lemn, cu spătar şi picioare de lemn sculptate. Străbat mecanic cei doi metri şi mă aşez cu grijă, cu teamă parcă.
Mă uit la această femeie pe al cărei ecuson prins deasupra buzunarului de la piept scrie cu litere mari – Director. Dedesubt mai scrie ceva, numele precis, dar nu reuşeşc să-l citesc. Văd o femeie trecută de cinzeci de ani, destul de înaltă şi corpolentă. Seamănă mai mult cu tipul de femeie gardian la închisoare. Are părul negru, prins într-un coc la spate din care, nişte fire albe rebele ţin să fluture rebele. Are ochii verzi, un nas mai degrabă mic şi fin, buze cărnoase pe care nu observ nicio urmă de ruj, iar obrajii îi sunt albi, lipsiţi parcă de viaţă.E îmbrăcată într-un halat alb, mare, larg, pe măsura ei. Pare o fiinţă puternică, stăpână şi dominatoare. Asta e prima impresie pe care o lasă asupra mea. Voi vedea mai încolo ce şi cum stau lucrurile.
În ciuda faptului că nu pare să iubească fardurile, simt un iz de parfum exotic... Îl simt, e ca un iz blând ce face notă discordantă cu răceala, de peşteră, a biroului.
-Mariana Rareş! întinde ea o mână mare şi fermă.
-Angela...Angela Antoniu, reuşesc să bâlbâi când mâna mea mică mi-a fost prinsă în palma ei mare.
-Te aşteptam, domnişoară Antoniu. Sper că ai călătorit bine cu Ştefan? mă întreabă ocupându-şi locul pe scaunul ei din piele neagră.
Aha, deci aşa-l cheamă pe drăguţul de şofer...
-Da, da, am călători bine...da, am ajuns cu bine.
-Unde îţi sunt bagajele? Bănuiesc că ai ceva bagaj nu? zâmbeşte ea.
-Nu ştiu... Da, am bagaj, dar au rămas în maşină... Oh, sper că n-a plecat şoferul cu ele?
Chiar m-am speriat de aceast gând.
-Stai liniştită. Ştefan nu a plecat...
O văd că pune mâna pe telefon, apasă pe ceva buton şi vorbeşte.
-Pavele, fă bine şi spunei lui Ştefan să aducă bagajele domnişoarei doctor la mine în birou.... Da, cele din maşină...da.. Te rog frumos. Mulţumesc.
Apoi mă priveşte pe mine zâmbind.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (7):


10 - de Tot Areal la: 12/10/2011 08:33:33
-Sunt aici. Acum le va aduce el imediat.
-Vă mulţumesc... Am fost aşa ...ameţită de locul ăsta, încer să bâlbâi o scuză.
-Stai liniştită. Absolut nicio problemă. Bine că ai ajuns cu bine. Şi zici că-ţi place zona asta? Îţi place natura? E atâta linişte şi pace afară.
Ups. A zis „linişte şi pace afară” ? Ce ciudat şi totuşi aluzia e evidentă.
-Da, e linişte...
-Ţi-am citit CV-ul Chiar dacă nu ai o experienţă prea vastă, eu am să-ţi ofer şansa de a activa în domeniu şi crede-mă vei avea ocazia de a învăţa meserie aşa cum scrie la carte. O şansă ca asta...dar de fapt ai să înţelegi pe parcurs. Oricum, eu sunt foarte bucuroasă că ai acceptat să vi aici să lucrezi alături de noi, aici unde, între noi fie spus, nu prea se înghesuie nimeni. Toţi fug ca de dracu când aud de aşa ceva, de parcă treaba asta nu trebuie făcută de cineva, continuă ea cu o voce acuzatoare. Dar, cum ţi-am mai spus, sunt mândră de tine, de curajul tău şi sunt bucuroasă pentru alegerea ta, dar am şi o fărâma de suspiciune.
-Suspiciune?mă mir eu fără să înţeleg exact la ce se referă.
-Să nu crezi că-i uşor aici. Locul ăsta nu e ca la un spital de oraş. Acolo, şti tu, pacienţii vin, îşi fac analize, uneori rămân internaţi, rudele, neamurile lor îţi strecoară un mic bacşiş în buzunar, mai prescrii o reţetă, mai o încurajare şi de cele mai multe ori pacienţii pleacă rapid acasă. Cam aşa se întâmplă acolo. Aici este altceva. Aici lupta nu este numai cu pacienţii, dacă-mi dai voie să spun aşa. Aici lupta este şi cu noi înşine. Şi noi suntem oameni, iar acest lucru se vede, adică să mă exprim mai bine, iese în evidenţa cel mai bine aici. Acum, referitor la pacienţii noştri, cei care ajung aici, vor aştepta o vreme până să se întoarcă în rândul semenilor, şi ţine cont, de obicei nu se întorc complet sănătoşi. De cele mai multe ori, vor reveni aici. Ca să lucrezi în aşa ceva îţi trebuie, nu numai profesionalism, dăruire şi curaj ci şi voinţă, nervi, tărie de caracter, suflet...mult suflet şi multe altele, dă-mi voie să le spun calităţi, pe care le vei descoperi în tine. Nu-ţi spun astea ca să te sperii, din contră, vreau să şti cu ce avem de-a face, căci, vezi tu, Angela, aici nu-i uşor, e greu, foarte greu, dar nu imposibil, iar cea mai mare mângâiere este faptul că putem reda speranţa, zâmbetul pe faţa unor oameni. Aceasta e răsplata noastră supremă. Asta ar fi aşa, ca un preambul. Restul îl vei descoperi tu pe parcurs, dacă te vei hotărâ să rămân alături de noi. M-aş bucura dacă vei lua o hotărâre cât mai rapidă, nu neapărat pentru mine, dar pacienţii noştri au nevoie de ajutor.
Trebuie să recunosc că am rămas surprinsă. Totul se învălmăşa în capul meu. Simţeam Acest moment ca pe unul de cotitură. Dacă vreau să plec, aşa cum îmi şi doresc de-altfel, atunci acum e momentul s-o fac. Mai bine risc o umilinţă de moment decât o viaţă. Ah ce simplu ar fi, dacă nu mi s-ar învârti toate gândurile astea prin cap. Nu ştiu de ce tac. Nu mai ştiu nici dacă respir sau nu. Mă lupt cu un demon ce-mi răscoleşte simţurile şi mă împiedică să fiu eu. Cât o fi trecut? Un minut? Două, cinci...? Fără să vreau cu adevărat, fără să mă pot controla şi stăpânii, am scos un sunet, un sunet gâlgâit, ceva ce urechile mele au prins a fi un „Da”.
Ştiu sigur că n-am vrut să-l scot, dar ceva din-lăuntrul meu mă toropise. Mă i-a cu frisoane. Tremur şi simt cum un fior de gheaţă mi se plimbă pe şira spinării, tâmplele-mi zvâcnesc ca nişte tobe, iar palmele îmi sunt transpirate. Mă simt copleşită ca într-un atac de panică. Ridic cu greu cohii spre femeia tenor şi mă trezesc în faţa unui zâmbet uriaş.
-Speram să zici asta! Bănuiam eu că eşti o fată curajoasă. Să şti, chiar dacă probleme cu care ne confruntăm sunt grele, eu simt că vei face faţă.
#623777 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
11 - de Tot Areal la: 12/10/2011 08:34:28
Zâmbesc ca proasta.
-Uite, continuă femeia tenor, te rog să te uiţi peste astea ...
Îmi întinde un dosar pe care îl are la-ndemână. E un dosar voluminos şi destul de greu pe care îl pun în poală şi îl răsfoiesc aşa într-o doară fără să pot înţelege nimic.
-Vei avea timp să-l răsfoieşti, cu toate că te rog să-l studiezi bine. E foarte important să şti cu ce avem de-a face. Să şti că ţi-am pregătit o cameră frumoasă care face corp comun cu cabinetul tău de lucru. Ai să vezi tu.
-Este camera fostei...? mă trezesc întrebând cu jumătate de gură, dar imediat îmi dau seamam c-am spus o prostie.
Femeia tenor zâmbeşte larg.
-Nuu... Camera aceea e preluat-o contabilul şef. I-am băgat-o lui pe gât, zâmbeşte ea iar făcându-mi smechereşte cu ochiul.
-Iertaţi-mă că am întrebat aşa...
-Stai liniştită. Te înţeleg. De aceea am şi pregătit schimbarea asta.
-Vă mulţumesc, dar ştiu că a fost o prostie să întreb.
-Lasă-ţi mustrările de conştiinţă, continuă ea să zâmbească în timp ce privirea îi parcurgea peste actele ce le avea pe birou. Vreau să-ţi vezi camera, să te aranjezi să-mi spui dacă-ţi place, dar am să te rog să te uiţi peste dosar. Este foarte important. Vreau să reţii de acolo ceea ce este de reţinut şi să înveţi ceea ce este de învăţat. Nu e mare grabă, va rămâne la tine o perioadă, dar...înţelegi tu. Munca e muncă. Apropo, avem şi o cantină aici. De obicei ne facem un fel de abonament pe care îl plătim lunar o sumă modică, nu e scump, se trage din salar, dar este avantajul că avem mâncarea sigurată. Dacă vrei să mânânci ceva, nicio problemă, până te aranjezi eşti invatat noastră. Voi anunţa asta ca să nu fie discuţii. Poţi să mânânci din seara asta, mâine dimineaţă, când vrei, aranjez eu totul.
-Vă mulţumesc, dar în seara asta mă descurc...
Toc! Toc! Toc!
-Daa...?! întreabă femeia tenor.
Apare mutra grăsuţului de portar care-şi bagă capul pe uşă.
-Mă scuzaţi. Am adus bagajele domnişoarei doctor.
-Bagă-le înăuntru Pavele!
Acesta le lasă imediat lângă uşă după care se retrage salutând cu două degete la tâmplă, milităreşte.
-Mulţumesc! strigă femeia tenor în urma lui.
-Mulţumesc! mă trezesc şi eu.
Femeia tenor se ridică împingându-şi scaunul până lângă geam.
-Hai să-ţi arăt camera.
Fără să pot reacţiona, îmi apucă bagajele, cele două valize, deschide uşa cu cotul şi iese. O urmez ca un câine credincios fără să am curajul să-i spun să-mi lase şi mie o valiză. Simt roşeaţa în obraji. Merg după ea şi îi văd mersul greoi şi legănat. Acum observ că are o pereche de pantofi negri, simpli, fără toc, mai degrabă sport. Trecem de uşa prin care urcasem mai-nainte, condusă de grăsuţul de portar şi văd că se opreşte în dreptul unei alte uşi. Lasă jos cele două valize şi se scotoceşte prin buzunar de unde scoate o legătură de chei. Alege una, apoi descuie uşa.
-Poftim, intră tu prima, îmi spune făcând un pas înapoi. Poartă noroc aşa, îmi zâmbeşte iar.
#623778 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
12 - de Tot Areal la: 12/10/2011 08:35:17
De data asta apuc valizele şi păşeşsc încrezătoare peste prag. Femeia tenor vine după mine aprinzând lumina.
-Ei?! Ce zici?
Să fiu sinceră, mă aşteptam la o cameră simplă, cochetă şi titpică, de spital, dar realitatea îmi depăşi aşteptările. Locuinţa este d efapt un adevarat apartament. Unul în toată regula, cu dormitor, baie, sufragerie, birou... Descopăr şi mini bucătăria... Singurul lucru mai ciudat cu care sper să mă obişnuiesc sunt gratiile de la geam. Se pare că n-am scăpat de ele.
-Ei, cum îţi place?mă-ntreabă ea din nou văzând reacţia mea fără răspuns.
-Dacă-mi place? zic zâmbind. Este chiar mai mult decât mă puteam aştepta. Este, super...
-Mă bucur că-ţi place. Sper să te obişnuieşti cu gratiile, dar...suntem nevoii să le avem, din măsuri de securitate.
-Mă obişnuiesc eu cu ele, dacă n-am încotro, nu? râd.
-Cam aşa, zâmbeşte şi ea. Acum te las să te instalezi. Apropo, uite, aici ai cabinetul unde vei lucra, deschide ea o uşă la care se ajunge direct din sufragerie. Ai să vezi tu, ai şi aici o uşă prin care intră pacienţii, doar nu o să-i bagi prin casă.
-Da...
-Zici că nu vrei să mergi în seara asta la cantină? Dacă vrei, fără nicio problemă poţi merge şi mânca ceva.
-Nu, mulţumesc...
-Cum doreşti. Eu am să plec acum. Locuiesc în altă parte, dar în fiecare dimineaţă la ora la şapte sunt aici. Am să te rog să vi la mine în birou dimineaţă, dar după ora opt. Îmi spui cum te-ai simţit în prima noapte, şi mai punem la punct anumite treburi, chesti din astea.
-Sigur, sigur, am să vin.
-Dacă vrei să mergi dimineaţă să iei micul dejun, eu oricum voi anunţa din seara asta că ai ajuns şi să te pună pe listă. Nu-ţi fă griji cu plata, oricum e o nimica toată. Ca să ajungi la cantină...e mai complicat de explicat, dar dacă eşti puţin atentă, în dosar, la sfârşit este ataşată o hartă a sanatoriului. Nu mă îndoiesc că te vei descurca.
Femeia tenor se întoarce pe călcâie şi dă să iasă, dar se opreşte brusc.
-Of, plecam cu cheia.
Mi-o întinde, apoi în cadru se mai opreşte odată.
-O seară plăcută, Angela. Sper să te simţi bine aici şi să colaborăm mult timp de aici încolo.
Mi-a spus asta cu un zâmbet cald şi sincer pe faţă.
-Mulţumesc la fel... Sper să iasă totul bine, răspund la fel de sincer.
A plecat închizân încet uşa în urma ei.
Preţ de câteva secunde am rămas nemişcată. Rămasem doar eu şi liniştea. M-am dezmeticit greu prin a deschide geamul. Un torent de aer curat năvăleşte în cameră şi mă înfioară. Încep să cotroboiesc pe aici. Am telefon... Ooo, funcţionează... Îl aşez frumuşel înapoi în furcă. În mini bucătărie am un aragaz mic cu două ochiuri pe care îl văd alimentat la o butelie mascată de o perdea, am frigider, o masă mică, tacâmuri...Ce mai, cam tot ce-mi trebuie. Baia nu e grozav de spaţioasă, dar curge şi apă caldă. Asta e bine. Am şi duş... Off, iar mă bântuie gândul ăsta. Oare întradevăr asta îmi doresc să fac. Oare vreau cu adevărat să rămân aici. Parcă nu-s prea sigură. Mă agăţ cu disperare de această
#623779 (raspuns la: #623778) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
13 - de Tot Areal la: 12/10/2011 08:36:07
primire şi de acest apartament ca înecatul de un pai. La naiba. Am o falsă tentativă de siguranţă aici. Ce voi face. Dau pasărea din mâna pe cea de pe gard? Blestemată dilemă.
Se întunecă deja. Ce repede se întunecă aici. Închid geamul, că e prea frig deja. Simt o oboseală în trup şi vreau să mă culc. Mă întind lacomă. Tot patul e al meu... Oh! Dosarul. Era să uit de el. Asta îmi mai trebuia. Mă întind pe spate şi încep să-l răsfoiesc. Am citit până târziu în noapte, când, fără veste, doborâtă de oboseală, am adormit.

-

M-am trezit brutal după un somn fără vise.Dispre hol se aude o rumoare, un murmur de voci. Abia acum realizez că am dormit îmbrăcată. Cât o fi ceasul... Cum?! E opt... ?! Oh! Cu viteza luminii m-am spălat şi schimbat. Mă uit iar la ceas. E opt şi douăzeci şi acum ies pe uşă.
Pe hol, o femeie de servici ce-şi târăşte cu pasiune T-ul de lemn cu care spală şi găleata de plastic, mă salută cu bunăvoinţă printr-o mică plecăciune din cap. Îi răspund aşa într-o doară, căci mă grăbesc la întâlnirea la care întârziasem deja. Ce impresie proastă fac, să întârzii de prima dată. Fir-ar...
Mă opresc preţ de o clipă în faţa uşii capitonate şi îmi mai trec odată mâna peste ţinută, bat şi intru.
Ghinion! Chiar în acest moment, cineva dinăuntru dă buzna să iasă. Are loc cea mai dură ciocnire gen cap în cap la care particip pe pielea mea. O izbitură, şoc zdravăn şi mă trezesc căzută în fund lunecâd pe podeaua proaspăt spălată, oprindu-mă în peretele opus. Aud vag un strigăt scurt pe care nu-l scosesem eu. Ochii-mi sunt plini de lacrimi, iar nasul mă arde şi ustură şi-mi pulsează în timp ce pe buze simt ceva cald prelingându-se. În prima clipă am crezut că m-a lovit uşa. Reusesc să-mi sterg lacrimile, iar când duc mâna la nas, degetele mi se umplu de sânge. În faţa mea, clătinându-se şi ţinându-se cu mâna de barbă, nimeni altul decât Stefan, drăguţul de şofer.
Femeia de servici care urmărise scena, tresare speriată scăpându-şi unealta de sters din mână şi vine hotărâtă spre mine cu mâna întinsă. Pe bună dreptate cred că vrea să-mi de-a o mână de ajutor, dar se opreşte la un metru de locul unde zac ameţită şi începe să râdă. Într-o fracţiune de secundă, nervii m-au copleşi, dar mi-a trecut tot atât de repede căci îmi aduc aminte unde mă aflu.
-Ohh.. scuză-mă...bâlbâie drăguţul de şofer în timp ce mă ajută să mă ridic.
Din reflex îmi duc mâna la buzunar după batistă, dar degetele îmi caută în zadar. Nu o am la mine, iar sângele continuă să-mi picure pe haine.
Încet încet încep să înţeleg ce s-a întâmplat. Ăsta tocmai ieşea când eu am vrut să intru, de aici accidentul, cu repercursiuni nasoale pentru mine. Femeia tenor e lângă mine şi-mi pune o compresă udă la nas. Intrăm în birou şi mă asează pe un pat pe care nu-mi mai aduc aminte dacă-l remarcasem ieri.
În tot acest timp, drăguţul de şofer se învârte ca un titirez cerându-şi mereu scuze. Are o lovitură la barbă, o dovedea pata roşie, dar nimic mai mult.
-Lasă Ştefane... Totul e în ordine. Nu e nimic grav. Accidente din astea se mai întâmplă, încearcă să-l consoleze femeia tenor.
Îmi scot puţin pansamentu şi văd că sângele s-a oprit, dar nasul pulsează încă, durerea continuă, la fel şi senzaţia de umflătură.
-Sper să nu iei asta în nume de rău, îmi şopteşte femeia tenor cu un zâmbet încurajator.
#623780 (raspuns la: #623779) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
14 - de Tot Areal la: 12/10/2011 08:36:53
M-a pufnit râsul. Abia acum realizez comicul situaţiei.
-Măcar l-am pocnit şi eu?
-Fi sigură de asta. I-ai umflat bărbia..hihihi...
-Am mai păţit-o odată cu el, când am venit. A pus o frână bruscă de m-am izbit cu capul în parbriz.
-Când? Ieri când aţi venit?
-Da.
-Sper să nu contiue întâlnirile astea furtunoase între voi, râde ea.
-Sper...
-Bine că nu e mai rău. Asta trece în câteva zile.Bine că nu te-a lovit cu uşa...
-La asta m-am gândit şi eu...
-Cum ai dormi?
-Neîntoarsă. Am dormit buştean, cred că de la aerul ăsta rece şi atre.
-Ai mâncat? Ai fost la cantină?
-Nu, n-am apucat.Sincer, abia m-am trezit. Măcar acum m-am trezit de-a binelea, arăt spre nas.
Femeia tenor îmi zâmbeşte molipsitor.
-Dacă n-ai mâncat nimic, mergem împreună că nici eu n-am luat micul dejun.
Sincer nu prea îmi arde de mâncare. Îmi simt nasul în flăcări şi umflat ca un balon. Nu-l văd, dar cred că arată tare caraghios.
-Pune asta pe tine, îmi întinde ea un halat alb, curat pe care îl scoate din dulap. Trebuie să-ţi cureţi bluza. O poţi da la spălătoria aici jos.
-Aaa, nu, sunt doar câţiva stropi, am să-i curăţ eu, zic în timp ce îmbrac halatul ce-mi vine ca turnat.
Femeia tenor îşi zornăie cheile.
-Hai! Stomacul meu protestează, râde ea iar.
O luăm pe hol la stânga, apoi dăm alt colţ, la dreapta, coborâ scările, facem iar dreapta pe alt hol, iar pe la jumătatea acestuia se opreşte în faţa unei uşi pe care văd că scrie simplu – Cantină. Intrăm. Sala în sine nu era mare, ba mai degrabă era chiar micuţă. Nu sunt aici decât trei mese din plastic, cu câte patru scaune, tot de plastic. În celălalt capăt al încăperii, câteva trepte mic duceau spre o uşă destul de scorojită. Lumina era asigurată de un neon fixat în tavan şi de cele două ferestre, fără gratii. Oh, în sfârşit un loc fără gratii.
Lângă o tejghea de lemn prinsă în perete, doi băieţi îşi beau cafeaua şi fumau liniştiţi. Cum ne-au văzut, s-au întors spre noi.
-Bună dimineaţa, sefa! Zic ei la unison
-Bună băieţi! Încă n-aţi intrat în tură?
-Ba da, dar...
-Aha! Să înţeleg că n-aţi crezut că vin pe aici, nu?!
-Cam aşa ceva, recunosc ei sincer.
-Înainte să mergeţi pe sector, faceţi cunoştinţă cu noua domnişoară doctor.
Din doi paşi au fost lângă mine.
-Tudor...! se prezintă unul dintre ei. Era înalt, destul de bine făcut, brunet, cu părul tuns foarte scurt, cu ochii negri şi când zâmbeşte face o gropiţă în obraz.
-Florin! se recomandă astalalt. Acesta are ochii verzi, păr creţ şi nişte degete lungi, ca de pianist.
#623781 (raspuns la: #623780) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
15 - de Tot Areal la: 12/10/2011 08:37:40
-Angela...Angela Antoniu, mă prezint şi eu, dar îi văd că se holbează insistent la nasul meu.
-Ce vă uitaţi aşa?intervine femeia tenor. Un mic accident acolo...
Cei doi se strâmbă în semn de compasiune, apoi salută şi dispar.
Ne-am aşezat la o masă şi imediat o femeie plinuţă, cu un halat pătat pe alocuri îşi face apariţia de după uşa cea scorojită. Se opreşte lângă noi salutându-ne scurt.
-Ce vrei, cafea sau ceai? mă întreabă femeia tenor.
-Cafea...
-Două cafele te rog, îî zice femeia tenor.
Bucătăreasa cea plinuţă nu zice nimic, încuvinţează doar din cap şi se face nevăzută înapoi pe treptele de unde apăruse.
-Aici servesc masa doar cei din personaul medical, nu ştiu dcaă ai observat că aici nu sunt gratii la geam. E cam mic locul, dar asta avem deocamdată. Mâncăm pe rând.
-E drăguţ...zic şi eu să nu tac făcând ochii roată.
-Apropo, la ora zece să vi la mine. Vreau să te prezint celorlalţi colegi, să-i cunoşti să şti cu cine vei lucra. O să mai primeşti un halat,echipament de lucru, cum îi spunem noi. O să ai o infirmieră numai pentru tine. Ea va fi ajutorul tău tot timpul. O s-o cunoşti şi pe ea, şi cu ocazia asta, te va conduce prin sanatoriu să vezi întreg locul, să te obişnuieşti.
-E mare locul întradevăr.
-Avem şi lifturi, dar de obicei le folosim doar în cazuri speciale, pentru a transporta pacienţii care sunt în incapacitate de a se deplasa. Îţi mai spun odată, aici nu va fi uşor, trebuie să fi pregătită sufleteşte pentru ceea ce faci. Nu e extrem d egreu, dar nici nu e ceva pentru toată lumea. De aceea suntem noi mai speciali, chiar dacă nu ieşim cu nimic în evidenţă, înţelegi?! Eu am speranţa şi încrederea că vei reuşi. Sper să ai şi tu aceiaşi părere.
Ne întrerupe bucătăreasa care ne aduce cafeau aburândă.
-Ce vrei să mânânci? mă întreabă tot femeia tenor, de parcă bucătăreasa asta n-ar avea limbă. Ouă prăjite şi suncă, sau poate vrei ceva mai uşor, pâine prăjită cu unt...
-Ouă cu şuncă...?
-Da?! Aici avem nevoie de mâncare sanatoasă.
-Atunci vreau o porţie. N-am mai mâncat de nu ştiu când aşa ceva.
-Două porţii, te rog...îi zice plinuţei ce prinse a vâna o muscă imaginară cu servetul murdar.
Încerc să mă obişnuiesc cu locul ăsta, cu oamenii şi cu spiritul de aici. E greu. Dacă cineva mi-ar fi spus cu un an înainte că voi ajunge aici, să cunosc această lume atât de , hai să-i spun, specială, i-aş fi râs în nas. Iar acum mă frământă două stări complet diferite, antagonice. Aş vrea să plec de aici urgent. Aş vrea să mă trezesc afară şi să fug fără să mă uit înapoi, să îmi şterg din memorie această lume cu circuit închis, dar, înţeleg unicitatea acestei lumi. Dintr-o dată parcă, mă trezesc că am ocazia ocazia, onoarea de a face parte dintr-o familie deosebită, care, aşa cum mi-a spus femeia asta director, e atât de necesară chiar dacă răsplata nu se vede şi nu se strigă la drumul mare, ci rămâne undeva în sufletele noastre şi în faţa lui Dumnezeu.
-Ai un prieten, logodnic, ceva?
-Poftim?
-Ai un băiat cu care eşti, prieten, logodnic...?
#623782 (raspuns la: #623781) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
16 - de Tot Areal la: 12/10/2011 08:38:33
-Aa... Da am un prieten, dar încă nu se poate vorbi de logdnă sau ceva mai serios, zâmbesc oarecum fâstâcită.
-Şi cum s-a împăcat cu ideea că vi aici? Nu a zis nimic? N-a comentat?
-I s-a părut cumva aşa, să zic ciudat, dar mă cunoaşte şi m-a înţeles, oricum e plecat din ţară, studiază arhitectura în Franţa.
-I-auzi?! Asta-i bine şi frumos cred.
-Da, părinţi lui sunt stabiliţi acolo, deci îi mai uşor...
-Părinţii tăi au fost de acord?
-Da, sigur. Este alegerea mea...
-Tu, în momentul ăsta, aşa, ce crezi, vei rămâne aici cu noi? Da sincer. Crezi că e ceea ce poţi face?
-Sincer, încă nu ştiu.
Astept o reacţie din partea ei şi încerc să-i văd micile ticuri ale feţei, dar se pare că femeia tenor e destul de versată încât să nu arate nimic din ce simte.
-Vreau să rămân pentru că mi se pare a fi o mare provocare pentru mine şi, de ce să nu recunosc, o şansă imensă de a lucra pe deplin în ceea ce am învăţat şi am pregătit în toţi aceşti ani. Mi-e teamă însă de mine, de reacţia mea. Nu ştiu cum voi reacţiona sub stres puternic. Aici sunt deficitară. Va trebui să mă regăsesc pe mine, aşa din mers.
-Îmi place că eşti sinceră. Admir sinceritatea, chiar dacă uneori doare. Eu totuşi sper că vei rămâne. Atât pentru tine, cât şi pentru pacienţi. Ei sunt cei care au primordial nevoie de tine, de noi.
Uşa scorojită se deschide şi apare bucătăreasa cu o tavă pe care are porţiile noastre. În linişte ne-am pus să mâncăm.
Femeia tenor a terminat mai repede decât mine. Se sterge cu un şerveţel la gură şi se ridică.
-Eu trebuie să plec. Mânâncă numai liniştită. Ştii că şti să urci înapoi, nu? Dacă vrei, până la ora zece, mai poţi să te plimbi, să mai vezi cum este pe aici, dar te rog să nu întârzii că nu-i pot ţine prea mult pe ceilalţi, avem un program destul de strict legat de pacienţii noştrii.
-Nu, nu voi întârzia...voi fi acolo.
-Dar ai grijă la uşă când intri, da? face ea zâmbind.
-Fiţi sigură de asta, răspund zâmbind pipăindu-mi nasul umflat.
-Bine, ne vedm la zece.
Am rămas singură. Fără grabă mi-am terminat masa. Mă uit la ceas. E ora nouă şi şapte minute. Mai am puţin timp, dar nu am chef să hoinăresc fără rost, mai bine stau în cabinetul meu.

Nistor Alexandru, contabilul şef, deschise uşa încet, cu grijă,păşi în birou închizând-o apoi cu aceiaşi grijă. Cască apoi ducându-şi civilizat palma la gură.
-Bună dimineaţa! zice schiţând un zâmbet.
-Bună dimineaţa, Alexandru. Eşti somnoros încă. N-ai dormit bine?
-Ba da, chiar am dormit bine, dar tare aş mai fi lenevit puţin. Cred că de la vremea asta apăsătoare.
-Daa, toamna îşi intră în drepturi. Asta e, ce să-i ceri.
#623783 (raspuns la: #623782) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...