Intuiţie de rădăcină

Vântul ursuz de miază-noapte
mă vrea inertă şi beteagă,
deşi eu sevuiesc rutină
de respectată rădăcină
crescând arome dulci şi coapte.
Că-i iarna-n praguri, nu e şagă.
Ea-mi scrijeleşte orice venă
încolăcindu-mă-n dilemă;

trist, mă-nfioară-n umilinţă.
De gheaţă-s nodurile-mi frânte.
Se-opreşte seva cristalină
pe-un gâlci încremenit în tină
şi mă include cu căinţă
în staticul iernii cărunte
să mă dospesc în aşteptare
cu neiertată nepăsare.

De mi-ar lăsa măcar fărâma
care să-mi pâlpâie speranţa
că pot păstra la piept de tină
miracolu-mi de rădăcină,
eu m-aş argintui ca luna
redobândindu-mi cutazanţa
şi-aş tresări pe sub ninsoare
ca trilul de privighetoare.

Trupul meu totuşi n-o să piară,
iar mintea mea încă mai crede
că galbenu-mi de rădăcină
frapat cu-albastru de lumină
îmi va iţi în primăvară
un nou impuls de sevă verde,
când voi sfârşi a iernii piele
sorbind-o-n colţul ierbii mele!