-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Labirintul turmei


de Adrian Ciubotaru la: 15/12/2004 06:20:00
modificat la: 15/12/2004 12:37:45
taguri: Eseuri 
voteaza:
Nu fac parte din turma, este o fraza des intalnita si recent auzita din gura unei studente la Litere. Ce insemna pentru ea acest lucru? In timp ce colegele ei de camera ascultau rock si folk, ea asculta Eminem. Desolidarizarea de turma colegelor se efectua prin particularitatea acestei preferinte. Mecanismul ar fi simplu: toti fac un lucru, iar eu ca sa ma diferentiez de ei fac altceva, de regula contrariul, iar aceasta actiune imi potenteaza unicitatea si-mi configureaza clar identitatea mea. Ce ar insemna turma in acest caz decat totalitatea gusturilor acceptate fara discernament la un moment dat de catre un anume grup? Eu in schimb posed ambitia unui chip propriu si ma delimitez de aceasta turma: cate studente la Litere (romana-italiana) asculta impatimite Eminem? Nu sunt ca celelalte, am chipul meu propriu, singuratatea propriei revolte si demnitatea unei unicitati asumate.
In schimb, ei sunt turma, cei prea lasi sa se departeze de simtul comun, prea slabi pentru a-si trada ineditul unor preferinte si prea timorati pentru a infrunta singuri un set de prejudecati culturale specifice unui grup la un moment dat. Daca tot grupul, toate colegele mele de la Litere, ar incepe subit sa asculte Eminem ar fi o mare problema: chipul meu s-ar topi in uniformitatea impusa de gustul comun, as cadea in turma, as fi o statistica, as fi un numar.
Asumptiile primare specifice acestei atitudini de ar fi urmatoarele:
1. turma e mediocra (valori comune, uniforme care sunt confortabile de asumat)
2. ineditul gusturilor mele reprezinta in sine o valoare (exista o deliberare, exista asumarea unui gust propriu si unic)
Doua presupozitiii ce ne orienteaza sa nu purtam acelasi tricou ca colegul de banca si sa citim alte carti decat cele de care prietenii vorbesc. Doua axiome prin care lumea mea devine unica, in afara turmei si prin care eu capat un chip distinct fata de ceilalti.
Unde ar fi buba? In primul rand, la o privire mai atenta, nu exista o turma. Fiecare isi construieste propriu sistem de valori prin care iluzia unicitatii este creata. Poate frecventez acelasi autor ca tine, insa eu prefer cutare carte, pe cand tu preferi celalalta carte. In interiorul turmei, exista in fiecare o lepadare interioara de gustul comun si toti se cred/sunt unici. Se ajunge la un banal si ilar paradox: turma este formata de oameni ce (in viziunea lor) nu fac parte din turma. Si mai mult, exista tot atatea turme cati indivizi exista: fiecare isi construieste comunitatea de care se delimiteaza, caci e destul de evident ca societatea de care sunt eu nemultimit nu e totusi aceeasi societatea de care vecinul meu se plange. In al doilea rand, orice alternativa pe care eu o creez la gustul comun este o valoare in sine. Unicitatea pozitiei mele este oricand preferata celei comune din simplul motiv ca este a mea. Se observa cercul vicios al acestor atitudini: pe de o parte turma in sine nu exista, fiecare isi are turma sa de care se delimiteaza, iar pe de alta parte orice delimitare este superioara valoric fata de delimitatea celuilalt. Din trei oameni fiecare e mai unic decat ceilalti doi in maniera absurda si obscura a figurilor ce reprezinta iluzii optice. Imi creez o alteritate de care ma desolidarizez si impotriva careia lupt pentru a-mi mentine identitatea proprie, ea fiindu-mi reper de coerenta in justificarea mea, iar in acelasi timp, aceasta alteritate (daca ar exista in sine) nu este chiar atat de blamabila: imi permite desolidarizarea de ea si prin mecanismele interne de reglare culturala mi-a prilejuit totusi reflectia inferioritatii ei axiologice. Turma este in acest caz asemanatoare unui maestru ce-si exprima mai vizibil sau mai putin vizibil defectele si automatismele sale sterile. O turma ce-si face transparente mecanismele ei de evolutie si limitele sale nu este o simpla adunatura de indivizi fara chip, este un urias mecanism pedagogic ce mi-ar cere o minima recunostinta: turma de care m-am delimitat si care totusi mi-a permis constientizarea unicitatii mele imi apare destul de sigura pe sine de vreme ce-si permite o dizidenta chiar in sanul ei. Multumesc gloatei ce m-a ajutat sa-mi dau seama de limitele si suficienta sa, este o fraza ce nu a incremenit pe buzele nimanui. Societatea e de rahat, insa e aceeasi societatea ce-mi permite dizidenta unicitatii mele, fronda prin care eul meu se configureaza treptat, iar ceilalti, oricat de mediocri ar fi imi ofera totusi constiinta singularitatii mele.
Care sunt consecintele acestor tipuri de atitudini? In primul rand, ma desolidarizez de tot si fiecare la randul sau se desolidarizea de tot si, in final, fiecare se inchide in monada sa unica, nucleul faptului de a fi special, insa, in acelasi timp, fiecare este pentru fiecare inclus in turma. Turma exista, insa toti inclusi in ea, turma nu exista, insa nimeni nu e unic. In al doilea rand, asumarea unicitatii mele nu este atat de inedita precum pare la prima vedere caci este si trebuie tot timpul verificata prin dialectica eu-turma, eu-societate, eu-sistem. Eu nu pot fi eu decat prin acest conflict cu ceilalti, iar turma ar fi oponentul meu ce ma mentine in forma, provocandu-mi iimpotriva vointei mele dependenta chipului meu de prezenta mea pe acest camp de lupta. Unicitatea mea isi pierde orice rost, daca turma nu ar exista, iar singuratatea mea ar fi de neconceptul in cazul inexistentei celorlalti (nu pot sa spun ca sunt singur intr-un univers in care as exista doar eu). Consecinta acestei teze nu este tocmai imbucuratoare: in ultima noastra intimitate turma lucreaza prin noi, in adancul eului nostru suntem niste fiinte prinse reteaua comunitara de care incercam sa ne delimitam. Unicitatea noastra anti-sistemica este un caz local al sistemului. O alta consecinta ar fi una mai riscanta, aceea ca nu exista singuratate: fiecare gand, fiecare pulsiune ia nastere in aceasta lupta de delimitate fara de mecanismele turmei, la fel cum fiecare speranta secreta este terorista in cadrul unui sistem dat. Intorcand spatele celorlalti, gandurile mele vor continua totusi sa (le) vorbeasca in limba lor cu vocea lor, iar acest lucru imi spune ca nu exista loc al sufletului meu gol de Celalalt si, prin urmare, acest suflet nu imi apartine, iar neapartinandu-mi, ma responsabilizeaza, iar responsabilizarea aceasta este un sinonim al libertatii mele. Cat de singura este singuratatea noastra si cat de singuri suntem de fapt? Suntem prinsi intr-o vasta caracatita de eu-uri, relatii sociale si preferinte si, totusi, cheia libertatii mele, a zborului meu se afla pe drumul catre ceilalti, catre inlantuirea in turma (este de inteles in acest caz preferinta pentru 'lanturi', ele ma leaga de o identitate si imi creaza un loc intr-o mare structura in care nu ma simt pierdut. Anti-sistemicul atitudinii mele este totusi o trasatura sistemica prin care sistemul isi gestioneaza dialectica reglarii sale. Se pare ca lumea este astfel configurata in asa fel incat nu isi permite terorismul gandurilor si al imaginatiei ce poate sa o destabilizeze si daca as fi singur total e ca si cum universul ar recadea in haos. De ce folosesc metafora 'terorismului'? Pentru ca orice terorism actioneaza pentru o noua ordine, o noua lume si totusi rolul sau este clar configurat in si pentru aceasta lume pe care incearca sa o destabilizeze. O lume veche ce isi creaza subtil si cu rabdare elementele ce o pot re-crea, un sistem ce-si creaza un anti-sistem in interiorul sau pentru a nu duce lipsa de dialectica, pentru a-si gasi ratiunile sale de a fi si pentru a nu-si risca destabilizarea. Ca in modul culturilor: o cultura oficiala tolereaza o cultura alternativa doar pentru crea un debuseu tendintelor ce risca sa o desfiinteze, debuseu ce se dovedeste a fi igienic, prin urmare patruns de sana de a fi re-generativ.
Ce pot face eu in masura in care sunt un miel iesit din turma ce este imbibat cu fantasmele turmei impotriva careia m-am revoltat totusi? Sa-mi actualizez la maxim spatiul alternativ al unicitatii mele pe care sistemul mi-l pune la dispozitie? Sa incerc in fiecare clipa sa distrug lumea cu ofensiva imaginatiei mele, desi stiu ca o data cu fiecare culoar rezolvat marele labirint in care suntem cufundati cu totii va crea inca un alt culoar, o alta enigma, un alt cifru? Cumva aceste bucle pe care labirintul le creaza in fata fiecarei cifru pe care l-am rezolvat nu se verifica oare in sentimentul perpetuu ca viata ne este intotdeauna cu un pas inainte, ca mereu va exista un rest de uimire prin care capacitatile predictive ale mintii noastre vor simti ca exista o dimensiune ce le este inaccesibila? Acest mare labirint isi va actualiza vreodata toate ramurile? Moartea inseamna epuizarea capacitatilor regenerative a labirintului sau este un mod al sau de a crea inca o bucla catre altceva, catre alte rataciri si peripluri? Cu alte cuvinte, prin moarte ne eliberam de labirint sau cadem intr-o alta ramura de-a sa de unde vor urma alte aventuri?

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...