Maidaneza si tragerea de noapte

Mulţi din pluton erau respectaţi din start, cum ar fi Moroşanu şi toţi cei din categoria celor solizi, la fel cei cu pile, ca Milu şi Amoc, apoi cei care ştiau bancuri, pentru că ei erau sufletul plutonului după ce se dădea stingerea. Pe mine mă respectau de la faza cu căţeaua – nu s-ar fi luat unul de mine. Chiar şi Moroşanu îmi vorbea ca unui egal de atunci, deşi nu eram prieteni.
Erau mai mulţi cîini care se aciuiaseră pe lîngă popota garnizoanei, dar cea mai simpatică era o căţea maidaneză, albă cu pete negre şi urechi lungi de labrador. Îmi plăcea mult de ea şi îi pusesem numele Colţata, pentru că avea caninii atît de lungi încît îi ieşeau de o parte şi de alta a botului, chiar şi cînd dormea. La început nu mă jucam cu ea, că se vedeau purecii colcăind pe blană şi era evident şi după cum se scărpina mai tot timpul cu piciorul din spate.
Într-o duminică, pînă să depunem jurămîntul, cînd nimeni n-avea voie încă să părăsească unitatea, Coman-glumeţul a vrut să vadă ce face Colţata dacă nu mai poate să ridice piciorul să se scarpine şi a adus nişte bandizoler cu care i-a legat împreună piciorele din spate. A încercat ea să desfacă bandizolerul cu dinţii, dar după un timp şi-a dat seama că nu se poate şi a început să-l ignore. S-o fi văzut-o apoi cum îşi răsucea capul! Parcă avea gîtul din gumă aşa se răsucea! Încerca să prindă purecii între dinţi şi să-i pocnească, vai ce-o puteau enerva purecii ăia, mîrîia de furie că nu poate să-i ciupescă şi ea înapoi – ea cu un singur maxilar pe cînd purecii erau cu miile pe spatele ei. Dar era o căţea tare isteaţă, pentru că imediat şi-a dat seama că e o glumă şi că o urmărim cum se descurcă – şi acum îmi dau lacrimile cînd îmi aduc aminte! S-a uitat spre noi şi a lătrat de două ori tare, adică fi-ţi atenţi ce-o să fac eu acum, nu pierdeţi asta! Apoi s-a dus ţopăind din fund, trăgînd juma’ de metru de bandizoler după ea, pînă la grătarul din fier forjat, care era înfipt în pămînt la intrarea în dormitoare, pus acolo special să ne rîcîim noroiul de pe tălpi cînd veneam de la instrucţie. De obosiţi ce eram uitam să ne curăţăm, dar cei care aveau ca sector culoarele, începeau să urle la noi, că n-aveau chef să muncească aiurea.
Cînd a ajuns la grătar, Colţata a mai lătrat scurt, tot de două ori, în caz că era vreun bou care nu auzise prima atenţionare, apoi s-a pus cu coastele pe colţii grătarului şi mamă ce a început să se rîcîie! Se zgîlţîia grătarul, aşa de tare se freca de el şi doar era o biată căţeluşă slabă şi atunci mi s-a făcut milă de ea şi i-am dat jos prostia de bandizoler. Apoi m-am dus la un soldat din ciclul doi, care ştiam că lucrează la parcul auto şi i-am promis un pachet de ţigări pentru un litru de gaz, dar idiotul mi-a dat nişte diluant pentru vopsea, nu ştiu dacă intenţionat sau din greşeală, dar eu cred că din greşeală pentru că pe sticlă scria gaz şi probabil că cineva le încurcase… oricum cînd am turnat sticla peste ea, două secunde n-a reacţionat, pînă şi-a făcut efectul chimicala. A început să urle şi să shelălăie, scuturîndu-se îngrozită şi a fugit rupînd pămîntul, a luat-o pe sub gardul unităţii şi mai departe, pe cîmpurile de tragere, pe care le-a străbătut mai iute decît un cîine de vînătoare cu pedigree şi atunci am fost convins că n-o s-o mai văd niciodată, iar cînd am pus pariul cu Milu pe o navetă de bere, eram sigur că o să îl pierd, dar voiam pur şi simplu să mă autopedepsesc pentru prostia mea. Colţata s-a întors însă după trei zile, chiar cînd eram la apelul de dimineaţă, eram aliniaţi – tot batalionul de opt sute de oameni – iar ea a venit trecînd uşor pe sub gard, pentru că era slabă ţîr şi putea să treacă prin deschizături la fel de uşor ca o pisică şi, din toată gloata aia de soldaţi, a venit ţintă la mine, dînd din coadă şi fericită nevoie mare şi pot să spun că singurul care a înjurat printre dinţi a fost Milu, deşi o navetă de bere nu era cine ştie ce la banii lui.
Toţi mi-au dat dreptate atunci şi au fost de acord cu mine că era într-adevăr o căţea tare deşteaptă. Făcuse legătura între dispariţia puricilor şi chimicala pe care o turnasem peste ea şi venise să-mi mulţumească. După aceea era nelipsită pe lîngă mine, mă aştepta să ies dimineaţa din dormitor ca să se gudure printre picioarele mele şi dacă nu mă aplecam să o mîngîi puţin, chiar şi în grabă, începea să schiaune încetişor de ţi se rupea inima. În week-end, cînd nu aveam nimic de făcut, o aduceam în dormitor, deşi era strict împotriva regulamentului şi stătea în pat cu mine, făcută colac, întotdeauna la picioare.
Mă ataşasem mult de ea, şi ţin minte că odată a furat un copan de la bucătărie şi în loc să-l mănînce a venit cu el în gură lîngă mine şi mi l-a aşezat jos, lîngă picioare, cum stăteam tolănit, jucînd cărţi pe bani cu Milu şi încă doi. Moroşanu a văzut şi el faza şi părerea mea este că atunci a început să mă respecte pentru prima oară.
Colţata avea obiceiul să se ţină după noi peste tot : prin oraş, cînd băteam pas de defilare, la antrenamente, la trageri. Nenorocirea s-a întîmplat la trageri, nu se ştie cum o fi ricoşat nenorocitul de glonte, că ea stătea cuminte, mult prea departe de ţinte ca să-mi fac griji. Pe loc, nu a observat nimeni nimic, nici măcar nu am auzit-o să urle, din cauza zgomotului. Deabia cînd ne-am întors în unitate am văzut-o. Mă aştepta la intrarea în dormitoare şi se uita în sus la mine, cu ochii ăia rugători, cum numai cîinii au. Îşi tîra picioarele din spate după ea, pentru că glontele îi ricoşase în coloana vertebrală. Nu-şi mai putea mişca decît partea din faţă a corpului. Eu am înţeles imediat ce aştepta ea de la mine. Vroia să vin iarăşi cu sticla de gaz şi să o torn peste ea. Sărăcuţa era pregătită să suporte usturimile alea din nou, numai să o fac bine. Am alergat în dormitor şi m-am aruncat îmbrăcat în pat, nici măcar nu m-am descălţat. Stăteam cu faţa în sus şi nu-mi puteam opri lacrimile, dar nu făceam nici cel mai mic zgomot şi nimeni nu mi-a spus după aceea că aş fi plîns, pentru că nu am scos nici un suspin şi nu m-am smiorcăit ca o femeie.
În noapta aia nu am putut să dorm şi am sperat că s-a dus undeva pe cîmpuri ca să moară, dar nu, ea a aştepta tot afară, tot lîngă scări. Căpitanul nu a vrut să-mi dea nici un glonte, pentru că s-a întîmplat chiar cînd începuseră tulburările în Timişoara şi ofiţerilor li se spusese că răspund cu capul de tot armamentul din dotare pînă la ultimul glonte.
Atunci nu am avut de ales şi m-am dus la ea hotărît, la fel de hotărît ca prima oară, cînd îi făcusem binele cu diluantul ăla, am ridicat scurt arma şi am omorît-o dintr-o singură izbitură, cu patul puştii. Mai tîrziu Morosanu s-a aşezat lîngă mine pe scări şi mi-a cerut un foc. « Nici eu n-aş fi făcut-o mai bine, Marcele. Nu te mai gîndi, ai făcut ce trebuia! » Aşa îmi cîştigasem respectul, dar sincer, aş fi dat orice să fiu calul de bătaie al plutonului tot restul armatei, numai să fi trecut glonţul ăla atunci pe lîngă ea.