Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Melania si iubirile ei bicefale


de laura elina la: 17/12/2004 14:25:00
modificat la: 17/12/2004 22:32:45
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Melania este o femeie despre care nimanui nu ii daduse prin cap sa se intrebe daca nu cumva isi pune ochelarii cu lentile groase, rotunde, mari cit Farul din Constanta (asta, desigur, numai si numai in orele ei de intimitate, cind e convinsa ca nu o priveste nimeni) ca sa citeasca pe ascuns, in acest secol lipsit de aplecare catre cultura, carti din acelea… Grele.
Cartile, se stie, vor face intr-o buna zi din ea, cum s-ar zice, un om cultivat.
De vreme ce picioarele ei lungi pina in amigdale, mostenire directa pe linie materna, nu ii adusesera nici un avantaj social, in afara de acela ca o ajutau la deplasarea bipeda, nu-i ramasese decit sa se retraga in lumea ei mioapa si sa mediteze, cum altfel decit adinc, la rostul vietii, ajutata, desigur, de alde Aristotel, Dostoievski, Jung, Kundera, Hesse si altii asemenea. Asta n-o impiedica insa sa studieze, ca la o adica cine stie?, si revistele pentru femei, burdusite cu sfaturi si opinii ale specialistilor care erau de parere ca pina si ea, Melania, daca ar vrea, nu-i asa, desi nu e obligatoriu, ar putea, cu un strat de fard si un decolteu bine potrivit, sa se ia la trinta pe teren estetic cu una ca Jennifer Lopez. Ca pina la urma, cum bine ziceau aceiasi specialisti, aia avea un cur cit casa si uite ca nu isi mai facea complexe, ba chiar si-l arata pe tot ecranul televizorului intregii suflari omenesti.
Si tot asa, nimanui nu ii daduse prin cap sa se intrebe de ce nu iese si ea, ca toata lumea normala traitoare la bloc, in capot si papuci, sa duca gunoiul ca pretext sa ramina de vorba cu doamna Veronica, vecina de palier, care s-a hotarit intr-o dimineata sa puna perdeluta la ghena, nu de alta, dar sa-si poata exila acolo barbatul dupa masa, sa-si faca si Mitica-al ei, poftim, damblaua, adica mici la gratar care, dintr-un motiv ce-si are probabil originile in tainele bucatariei trace, afuma de nu mai stii cum sa desputesti casa de mirosuri; si sa obisnuiasca si el o bere, doua, ca baietii. De bine-de rau, in felul asta, il stie ea acolo, in balconul ghenei, cu micii si cu berea lui si nu la crisma cu toti golanii din cartier.
La usa Melaniei nu se infiinta nimeni sa ceara conspirativ obisnuita cana cu zahar ori vreo cescuta cu ulei, cum se intimpla dupa un obicei milenar intre membrii unei asociatii de bloc. Oricum frigiderul ei ardea gazul de pomana, ca si aragazul, caci nu gazduia niciodata altceva in afara de citeva feliute de piine inghetate bocna ori doze homeopatice de brinza; sau, semn ca e intr-o forma de zile mari, cascaval. Ceea ce o indreptati pe Melania sa opineze intr-o buna zi, in timp ce incerca sa se concentreze pe un studiu profund ca orice studiu referitor la credintele popoarelor din vechime, ca ea nu se va incadra niciodata in plutonul gospodinelor sociabile si joviale, ca orice gospodine. Aspect care nu o nelinisti citusi de putin. Totusi, asa, intr-o doara, isi zise ca, daca ea, Melania, doamne fereste, ar fi sa dea ortul popii, astia nici nu ar gasi-o decit dupa cine stie cit timp, dupa miros.
Melania insa nu se grabea sa moara si, ca atare, ingrijorarea ei era mai mult asa, de amorul subiectului. O asteptau atitea si atitea pagini niciodata atinse de miinile ei, atitia poeti, la origine barbati, asadar, atitia barbati minunati, cu atit mai mult cu cit erau decedati. In lipsa de altceva, Melania se multumea si cu atit.
Si, pentru ca nimanui nu ii dadeau prin cap astfel de intrebari, Melania putea sa citeasca linistita pagina dupa pagina si sa sublinieze studenteste cu marker galben cite pasaje ii poftea inima, zacind in fotoliul preferat (dat fiindca oricum era si singurul), cu tapiterie in ton cu sosetele ei bej, de lina, facute anume de bunica aproape oarba, dar cu mintea inca intreaga si cu o viata sociala cu siguranta mult mai interesanta decit a nepoatei.
Dar, spre deosebire de vesnic neimplinitul ei amorez, barmanul Florin, cu un inceput de luminis in crestetul capului si purtator la cingatoare al unui altar pe care sacrifica fara preget seara de seara navete intregi de bere, ceea ce il dusese de citeva ori in pragul falimentului, Kant, copertat teapan si auster in rosu inchis, se dovedea in mod categoric cu mult mai aratos si mai incitant; ba, uneori, Melania il simtea vibrind la unison pe el, scriitorul ei, iubitul ei, inegalabilul ei, in fond, Immanuel al ei, tresarind incintat de noua lui cucerire. Senzatii cu care barmanul Florin, orice s-ar spune, nu o innobilase niciodata.
O relatie periculoasa la care viseaza multe femei toata viata, in ceea ce o priveste pe Melania, se infiripa fara nici un efort de indata ce salta din raft tandemul Ilf si Petrov, desi, sau poate tocmai de aceea, nu reusea aproape niciodata sa isi dea seama care e ala de rinjeste, ciufulit beethovenian, hitru, dar, hotarit lucru, incintator, calare pe vitelul de aur sau al cui e fundul ala sexi de-l poti zari asezat comod pe cel de-al doisprezecelea scaun, trezorier inselator a atitor vise.
In schimb, elegantul, desi cam buhaitul Balzac avea grija de fiecare data sa o pofteasca la el la conac si, chiar sarac lipit pamintului cum ajunsese in pofida talentului descriptiv iesit din comun, facea el ce facea si ii oferea un pahar cu vin rosu graseiat, cu o aroma, nu-i asa, atit de frantuzeasca.
In ultima instanta, daca pina si ciudatul ala de la patru, care si-a scris pe usa “Nae Cuculeanu, Trompetist”, are dreptul la intimitate in ciuda disonantelor acute, Melania nu vede de ce ea, o fiinta macinata de intrebari existentiale, nu l-ar avea. Faptul ca ea nu si-a scris pe usa “Melania Macelaru, fiinta macinata de intrebari existentiale” nu inseamna ca trebuie sa fie deranjata cu prostii de genul “Domnisoara, fir-ar mama ei a dracu’ de treaba, iar m-ati inundat, de mi s-au ars si firele-n pereti si s-a dus in aia ma-sii munculita mea de trei luni, c-am terminat cu zugravitu’ luna trecuta de facusem casa boboc! Si sa fiu al dracu daca data viitoare nu va pun sa-mi platiti zugraveala, ca eu m-am saturat, uite pin-aici mi-a ajuns, ca e a doua oara in mai putin de juma de an si mai trebuie sa-mi vina si socrii de la Zalau saptamina viitoare si eu uite cum ii primesc, de ne rid si curcile!”
Melania nu gasea de cuviinta sa ii raspunda. Ii trintea usa in nas, asa cum faci cu imbecilii care nu inteleg lucruri dintre cele mai simple.
Lucru dintre cele mai simple era, desigur, faptul ca unul ca Puskin, bunaoara, nu te slobozeste cu una cu doua odata ce a pus laba pe tine. Si-apoi, sa fie clar, nu putea in prezenta maestrului, posesor al unui inefabil suris exotic, sa se scuze idiot cu sa vedeti, domnule Puskin, oi fi dumneata mare om, mare literat, mare poet, da’ am si eu, se intelege, niste indatoriri fata de domnul Dumitrescu de la parter, asa ca stai, matale, aici, numai nitel, pe masuta si, pina una-alta, fii cu bagare de seama sa nu te oparesti cu ceaiul. Absurd! Puskin si-ar fi zbirlit coama aia a lui creata, ar fi pufnit jignit, si pe buna dreptate, din nasul lui proeminent, si despre nasurile proeminente stim cu totii ce se spune in popor, nu i-ar mai fi raspuns niciodata ocheadelor inserate si s-ar fi carat definitiv din viata ei intr-un registru romantic spre clasic cu tot cu surisul lui inefabil si exotic.
Pina la urma, nu tot din cauza unuia de teapa lui Dumitrescu raposase bietul poet in duel numai ca sa-si salveze onoarea in fata altor Dumitresti, la fel de incapabili sa inteleaga un spirit grandios? Si-apoi, ce mai la deal la vale, ce e o zugraveala in comparatie cu onoarea de poet?
Melania ii iubea pe poeti. Mult ii mai iubea Melania pe poeti… Pe insoritul si omniscientul Blaga, pe delicatul Florin Mugur, pe alcoolicul si dogitul Nichita cu tot sirul lui de amante, pe intristatul si ofticosul Bacovia, pe nebunaticul Sorescu si pe atit de multi altii care i se ciubareau seara de-a valma in asternuturi, fosnind cu subinteles dintre pagini. Care cu miini lungi de pianist, care cu cearcane albastre de alcool, care cu buzunare gaurite de datorii peste datorii, care cu condei imbujorat virginal, care cu intorsatura de fraza de te lua cu lesin de placere, care mai de care mai poet. Ce sa mai, Melania ii iubea pe poeti.
Prin urmare, viata Melaniei se declara multumitor de confortabil intre cei patru pereti si numai rareori se mai cerea afara, la barul din coltul strazii, pentru un Martini cu gheata si o feliuta de lamiie sau o maslina verde, in functie de dispozitia barmanului Florin.
Pina intr-o zi cind viata Melaniei refuza categoric sa se mai declare multumitor de confortabil intre cei patru pereti, varsa un ocean de lacrimi (spre disperarea lui Dumitrescu, care, de data asta n-o mai ierta si o dadu in judecata) si chiar se arunca de la etaj rupindu-si doua coaste si mina stinga. Si asta numai pentru ca, stiut fiind faptul ca totul pe lumea asta e o mare porcarie, Melania locuia la mezanin.
Melania era disperata. Viata ei o luase complet razna si nici macar nu putea avea certitudinea ca data viitoare nu o sa incerce sa se arunce de pe bloc ori sa inghita un pumn de diazepam. Motivele? Nu, Melania nu intelegea in ruptul capului ce o apucase. Dar, pentru ca, din pricini de regula de ordin estetic, vietile de sex feminin nu au obiceiul de a alege variante violente de sinucidere, Melania putea macar sa stea linistita ca nu o va gasi intr-o seara cu un cutit de bucatarie implintat in inima sau cu un glonte infipt in cap.
Incepu sa se descotoroseasca de obiectele ei cele mai de pret strinse de-a lungul unei vieti, ca ea ce sa mai faca cu ele daca tot se sinucide, ceea ce nu o impiedicase sa ascunda totusi, ca masura extraordinara, obiectele contondente de prin casa intr-o lada bine pitita in debara.
Totul culminase cu siragul de scoici, dragul de el, pe care i-l cadorisi, ca un gest de suprema impacare cu moartea, barmanului Florin. Siragul ei de scoici, impletit de Viorel, tipul ala misto din Vama Veche, care purta mereu la el un zimbet sagalnic si o piele bronzata ca de drac si care, in timp ce ridea ca al naibii romantism cu obiceiurile lui milenare se impune si ca, vezi bine, ea nu se lasa cu una cu doua, desi, da-o-n colo de treaba, stau amindoi despuiati, cum sade bine unor nudisti, de convingere nudisti, innoda scoica dupa scoica pe o sfoara vaduvita de covrigi.
Dupa citeva tentative de a se gaza, Melania se hotari sa-si ia viata in miini si s-o duca la psiholog.
Psihologul Bogdan Urmuzescu o prelua fara fasoane la el in birou, o intinse pe canapea, o lua cu binisorul si o suci pe toate partile, o asculta cap coada, o puse sa reia niste pasaje, titii tuguiat din buze la povestea despre relatia pe care Melania o avusese cu tatal ei si nota marunt ceva, numai el stia ce, intr-un carnetel, o intreba franc despre viata sexuala si, dupa doua saptamini, decise ca viata Melaniei avea probleme serioase. Ca urmare, ii mari pretul pe sedinta.
Melania ar fi dat insa oricit sa-si salveze viata, desi devenise, din motive inca neclare, de-a dreptul nesuferita. Ce mai contau niste bani in plus, cind, sa recunoastem cinstit, psihologul Bogdan Urmuzescu era un barbat asa de bine, chiar daca cravata aia a lui intepenita in marul lui Adam ii dadea un aer de director de banca? Era un interlocutor cald si moale la vorba si, ce mai tura-vura, ii amintea de prima ei mare iubire.
Si-apoi, sa-si ia viata avea toata viata la dispozitie. Incerca si ea sa se agate de ce ii mai ramasese, mai ales ca poetii, ca toti barbatii din viata ei, o parasisera deindata ce constatasera schimbarile petrecute, lasind-o intr-o balta sarata de lacrimi. Un nou motiv pentru domnul Dumistrescu, de la parter, sa-si smulga parul din cap si sa umble de bazbuzuc prin tribunale. Melania, intr-un exces de zel si de induiosare post-operatorie, ii viri pe sub usa numarul de telefon de la cabinetul psihologului Bogdan Urmuzescu. Insa aspectul din ce in ce mai lucios al capatinii domului Dumitrescu dovedea in mod categoric ca acesta nu da doi bani pe bunele ei intentii, incapatinindu-se sa prefere cabinetul avocatului.
Intre timp, Melania, facind abstractie de toanele, isteriile si dereglarile hormonale ce se faceau vinovate de depresiile si post depresiile ce ii traversau viata, se hotari sa astearna un roman in versuri, romanul vietii ei, romanul cu “r” mare: “Tristetea fagotului meu”.
Trompetistul Nae Cuculeanu strimbase din nas la auzul titlului, o trompeta, daca vreti sa intelegeti, se impune, pe cind un fagot… Auzi ce idee! Nu, nu, in nici un caz, fagotul este un instrument desuet si total nepotrivit pentru a fi personaj de roman. Dar, oricit incerca trompetistul Nae Cuculeanu sa o convinga, Melania o tinu mortis pe-a ei si sfirsira prin a-si trinti usile in nas.
Viata Melaniei incepuse sa o lase mai moale cu tentativele de suicid si mai mult din obisnuinta si cochetarie umbla prin casa tragind dupa ea cantitati de-a dreptul industriale de diazepam, amenintind ca pina la urma tot ca ea o sa fie. Dar, putea sa se dea de ceasul mortii si sa ameninte melodramatic si exoftalmic ca-si pune capat zilelor cit poftea, pentru ca Melania nu era nici ea tocmai proasta si, tocmai pentru ca nu era proasta, inlocuise pe furis toate diazepamele cu algocalmine si aspirine.
Ceea ce, pe plan national, isca o confuzie generala.
Astfel ca, afaceristii din domeniul farmaceutic fura complet luati prin surprindere de inexplicabila disparitie a diazepamului din farmacii si se pusera perplecsi pe studiat tone de grafice si kilometri de calcule marunte cit bobul de orez, de s-ar fi ingalbenit de invidie, daca asa ceva nu ar fi fost pleonastic, intregul neam chinezesc, vazind lucratura de un detaliu ametitor la care se inhamase scrupuloasa liota de afaceristi.
La finele unei luni naucitoare de munca, epuizati, dar multumiti ca totul pe lumea asta are un sfirsit, facura publice concluziile la care ajunsesera: de cind lumea si pamintul, mai exact, de la inventarea diazepamului, nu se intilnisera vreodata cu o asemenea situatie. Se pare insa ca soarta, responsabila cu afaceristii din domeniul farmaceutic, nu era intr-o dispozitie prietenoasa. Taman cind sa se retraga prin birourile cu scaune ergonomice si geamuri termopanate, avura parte de un nou soc. Din farmacii incepura sa dispara cantitati, la fel de mari, de asta data de algocamin si aspirina. Ceea ce ii ratuti in asemenea hal, incit, dupa o sedinta comuna, in care lasara la o parte inclusiv ideea ca, in fond, sint concurenti, hotarira sa se retraga din afaceri cit inca nu era prea tirziu si sa fuga unde or vedea cu ochii.
In mai putin de o saptamina, ambasadele straine la Bucuresti inregistrara un numar cu multe zerouri de cereri de emigrare, ceea ce avu ca urmare o greva de o amploare nemaiintilnita in rindul functionarilor care pur si simplu nu mai pridideau cu munca, in conditiile in care salariile nu mai fusesera indexate de pe vremea lui Dej. Ambasadorii si consulii insisi se vazura nevoiti sa se caciuleasca in fata propriilor angajati si sa le dubleze, ba chiar tripleze, sumele inscrise pe fluturasii de plata, spre dezaprobarea natiunilor ai caror reprezentanti erau.
Urma o serie de demisii la toate nivelurile ambasadelor si consulatelor la Bucuresti, demisii in care apareau motive cit se poate de stranii si incredibile.
Astfel ca, sub titlul “Richard Ringabellchester a tulit-o englezeste”, ziarul The Times titra pe prima pagina intr-o luni dimineata, cu litere de-o schioapa, o stire din domeniul senzationalului: “Ambasadorul nostru in Romania, Richard Ringabellchester, a demisionat ieri seara, invocind o durere de masea ravasitoare, masea pe care, declara domnia sa, si-a scos-o singur in propria baie cu ajutorul unui topor.”
Le Mond, mai norocos, avusese parte de o stire si mai reusita, asa ca, frecindu-si palmele strengareste, dadu peste nas intregului mapamond aruncind o bomba de presa de interes aproape international: “Pierre Rochambeau, prospat unsul ambasador al Frantei la Bucuresti, a recunoscut oficial ca este de fapt transexual, ca numele lui de fata este Angelina Cousteau si ca, deoarece nu mai suporta gindul de a fi inselat miseleste increderea poporului francez, nu ii ramine decit sa faca un gest barbatesc si sa se retraga la tara, in viile lui din Bourgogne, mostenire de familie, in caz ca ai lui nu il reneaga acum ca or sa primeasca o asemenea veste”. Ceea ce ii facu pe olandezi sa turbeze de furie si sa-i ceara ambasadorului lor sa faca si el o alta declaratie mai de doamne-ajuta, ca un picior in ghips nu e un motiv sa-ti dai demisia si, pina la coada, ar fi putut sa dea si el dovada, daca nu de imaginatie, macar de atita bun simt incit sa-si tina fleanca, daca tot nu fusese in stare sa gaseasca ceva demn de prima pagina.
La rindul lor, ambasadorii Rusiei si Americii recunoscura la unison ca fusesera principalii furnizori de armament in diverse razboaie etnice, pe care insa nu le numira, sustinind ca e sub demnitatea lor sa faca tapaj si sa se laude aiurea.
Nici in plan social lucrurile nu stateau prea roz. Desi statisticile aratau negru pe alb, hasurat sau colorat tipator ca, la nivel national, au scazut drastic cazurile de sinucidere prin ingurgitare de somnifere, aceleasi statistici indicau alarmant o suprasolicitare a spitalelor din cauza diverselor dureri de cap, oase, masele, sale si a diverselor forme de gripa, guturai sau simple nevroze in imposibilitatea de a fi tratate.
Insusi presedintele Romaniei, mirosind ca e rost de ceva propaganda, secondat de primul ministru, in ciuda culorilor politice de neconciliat intre ei, aparuse pe postul national si daduse o declaratie. Aceasta, prin corectitudinea ei politica, nu facuse decit sa-i enerveze si mai tare si in egala masura pe pacientii inghesuiti cite trei-patru intr-un pat si pe sinucigasii prin ingurgitare de somnifere.
Dar, cum Melania nu deschidea televizorul, nu dadea drumul la radio si in nici un caz nu cumpara ziare, habar nu avea ce se intimpla in lumea exterioara peretilor ei. Ea avea acum o problema serioasa si punctuala, caci fagotul, personajul principal, capatase hodoronc-tronc un comportament deviant, deloc pe placul proaspetei autoare de romane si-ntr-o totala neconcordanta cu ce se astepta de la el.
De mai bine de doua saptamini, fagotul parca innebunise. Umbla desantat prin localuri rau famate, inhaitat cu un tambal scandalagiu, recunoscut pentru betiile crincene de care se facea vinovat, cu doua viori cu apucaturi reprobabile si patru clape de clavecin pe care nu reusea nimeni sa le mai tempereze o data ce apucau sa traga ceva la masea.
Asadar, fagotul se veselea nerusinat in pofida oricarei lipse de cuviinta si, de ce sa nu o recunoastem, in pofida evidentei din titlu. Degeaba incerca proaspata autoare de romane sa ii bage mintile-n cap. Fagotul trecea printr-o perioada in care hotarise sa se revolte esentialmente impotriva statutului sau de fagot, simtindu-se pe nedrept osindit la a cinta gutural, duios si intristator, niciodata vioara intii intr-un concert, mereu infundat, mereu in fundal si declarase ca el, ca fagot ce se afla, are dreptul sa faca ce pofteste cu viata lui, ca doar nu el ii ceruse proaspetei autoare de romane sa devina autoare de romane, ca s-a saturat de toata porcaria asta, il doare capul, are nasul infundat si crede ca il paste un pui de gripa, asa ca sa-l lase dracu in pace ca el pleaca si nici ca se mai intoarce. Ca o intarire a celor spuse, isi facu chiar bagajul pe loc, sub nasul inrosit de plins al proaspetei autoare de romane, trintind dramatic intr-un buzunar de a carui existenta aceasta nici nu stiuse pina atunci (si asta in conditiile in care relatia personaj-autor ar fi cerut ceva mai multa incredere si deschidere sufleteasca) mustiucul galbui si balos. “Tristetea fagotului meu” parea ca se va ineca in alcool.
Proaspata autoare de romane nu se pripi insa si gindi ca are si fagotul drepturile lui, mai ales ca, judecind dupa comportament, probabil ca ajunsese la virsta aceea careia ii sade bine cu iesiri din fire din partea puberului si iesiri din pepeni din partea maturului.
Intelepciunea cu care se invredincise proaspata autoare de romane dadu roade. Fagotul se intoarse intr-o dimineata jerpelit ca vai de el si declarind ca il macina un sentiment de concupiscenta impetuoasa (fagotul mai avea uneori porniri de a se exprima mai pretentios decit era cazul, virsta bat-o vina…), cu capul cit o bute si putind de la o posta a alcool dublu rafinat si se rastigni exemplar si de buna voie, in semn de mare recunostinta, la loc, intre filele romanului, care rasuflara usurate de vreme ce isi recuperasera personajul principal.
Romanul cu “r” mare, “Tristetea fagotului meu”, o metafora a zadarniciei vietii pe pamint, a vietii supuse vremurilor si propriilor ite genetice, culturale, geografice, geopolitice, ajunsese la desavirsire. Zilele in care proaspata autoare de romane se infuriase, se daduse cu capul de toti peretii, se macinase, facuse sa creasca tensiunea din pasta pixului, acele zile in care degetele se incovoiasera peste colile A4 intr-o convulsie potrivnica actului scriitoricesc, in care se certase ca la usa cortului cu fagotul si in care simtise ca i se zbirceste creierul si asta nici macar din cauza prea multor circumvolutiuni, se incheiasera.
“Tristetea fagotului meu” era gata.
Cind primi telefon de la editura ca miine, nici mai devreme, nici mai tirziu, romanul avea sa apara pe piata, de fericire, proaspata autoare de romane mai ca se strica la stomac. Isi propuse insa demn sa-si tina firea si sa nu faca vreo nefacuta taman acum, in noaptea de dinaintea lansarii primului roman.
Noaptea dinaintea lansarii primului roman este intotdeauna memorabila.
Ca si prima mare iubire.
Un sinuos act sentimental al memoriei personale.
Proaspata autoare de romane hotari ca aceste ore, singurele care o desparteau de momentul in care numele ei, sustras tiptil de pe lista fada a platitorilor de intretinere, avea sa se inscrie pe cea a autorilor de romane din toate timpurile, si le va petrece in barul din coltul strazii, cu riscul de-a suporta declaratiile patimase ale barmanului Florin pina dimineata.
Socoteala din bar insa nu se potrivi intocmai cu cea de-acasa. Barmanul Florin statea pe trotuarul de vis-à-vis, plingind cu lacrimi mari, amare, injurind de toti dumnezeii ca a dat faliment ca un idiot si urlind cit il tineau bojocii ca viata lui nu mai are, vezi bine, nici un sens. Singura femeie, da, da, singura pe care o iubise cu adevarat, virtuala mama a copiilor lui, si aici ii aruncase o privire plina de ceva intre subinteles si repros Melaniei, nu dadea doi lei pe el si ca, de altfel, ea avea tot dreptul sa gindeasca astfel, caci numai el e vinovat ca nu s-a putut ridica la inaltimea asteptarilor ei.
Melania simti o nevoie imperioasa de a-l suna pe psihologul Bogdan Urmuzescu si, cum cu nevoile imperioase nu e bine sa te joci, il si suna, nemaitinind cont ca e miez de noapte.
Alungat din patul lui caldut, psihologul Bogdan Urmuzescu isi jura in barba rara, in timp ce se arunca intr-un taxi, ca o sa inceapa chiar de miine sa studieze ca sa devina inginer, ca viata de psiholog e de tot cacatul si ca sa fii sculat din somnul cel mai dulce nu e nici o sfiriiala.
Ajunse imbufnat la locul faptei si se aseza si el, confirmind inca o data puterea exemplului si spiritul gregar, pe aceeasi bordura, despre care se surprinse gindind induiosat ca fusese, de buna seama, martora a atitor intimplari eroice, triste, vesele, penibile… Din pomelnic lipseau special intimplarile fericite, pentru ca psihologul Bogdan Urmuzescu, ca orice psiholog, nu mai credea de mult in fericire. Totusi, starea de spirit i se mai imbuna si, ca dovada, isi scoase haina si i-o puse delicat pe umeri Melaniei, care parea sa doarma cel mai odihnitor somn de care avusese vreodata parte un muritor. Conversa din politete cu barmanul Florin, dar, constatindu-i olfactiv gradul de alcoolemie din singe, hotari ca e inutil. Asa ca atipi si el, intr-o rina, pe umarul lui, dupa ce facura un schimb prietenos si din ce in ce mai infocat de gituri lungi, barbatesti, de bere cu rom.
Se trezira la unison si o pornira aiurea prin capitala, evitind sa intre prin baruri ca sa nu ii mai puna si ei sare pe rana aceluiasi barman Florin. Ocupara abuziv diverse borduri, martore si ele a atitor intimplari eroice, vesele, triste, penibile si pe marginea carora discutara si-si dadura cu parerea, consumind pe alocuri intreaga productie pe anul in curs de hamei prelucrat in stare lichida.
Proaspetei autoare de romane nu-i era nici bine, nici rau. Capatase impresia ca se plimba printr-un oras de vata, alaturi de un individ bicefal si patruped, care zimbeste cu doua rinduri de guri, ciudatenie care, privita la lumina lunii, parea un tovaras de drumetii noctambule cit se poate de potrivit.
Gindind ca destinul avea sa i se schimbe radical de a doua zi, decise sa isi repovesteasca viata cu lux de amanunte, in timp ce-si numara degetele de la miini, sperind de fiecare data sa nu mai iasa douazeci si ceva, si se lasa condusa mai departe, si mai departe, tot mai adinc in orasul asta de vata, cu trotuare imbogatite cu noi intimplari eroice, vesele, triste si, mai ales, penibile, acoperite cu un polei cleios si jegos si rasfrinte intr-un cer negru, ca o firma de pompe funebre.
Lansarea primului roman, ca si prima mare iubire, se consuma intr-o stare de semiconstienta. In picioare. Cu singura deosebire notabila ca, in cazul primei mari iubiri, nu fusese nevoita, la sfirsit, sa tina si un discurs.
“Tristetea fagotului meu” mirosea a acrisor de sub coperta proaspata si Melania isi arunca lenes privirea dincolo de geamul librariei. Orasul de vata ii facea cu ochiul din felinarele care se stingeau, zimbindu-i parca ironic, in timp ce iubitul ei bicefal si patruped se indeparta ubicuu in directii opuse, fracturat in doua parti.
Aproape egale.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...