Ce ştia mama !?!...

Când eram încă mică,
o degeţică,
mama spunea:
"-Ia uitaţi-vă la ea!
N-are ce face, e cu capu-n nori
şi scrie versuri şi scrisori!"..
şi.., ocărându-mă, apoi râdea.

Pe mine însă mi-amintesc că mă durea..

Ce ştia mama că sufletul meu mic
cât un pitic
se-nvolbura
şi-acolo lăcrimau deja
sălcii pustii,
frunze târzii
uscate şi uitate,
larve de fluturi sterpe, moarte,
florile neudate,
soarele ne-nsorit,
cerul nealbăstrit
şi ploile secate,
zdrenţe de nori ca sfâşiate vele,
vântul: un sclav mânat orbeşte,
apele fără albie şi peşte,
cerul prădat de lună şi de stele,
..sau, c-altădată, toate acestea la un loc
fiind exact pe dos, în mine se-amuzau cu foc?..

Oh, dacă-acuma mama m-ar vedea
cred că din nou s-ar întrista,
că numai anii mi-au crescut
tumult,
în timp ce eu, eu sunt cam tot aşa,
ba poate chiar mai rea
decât atunci când ea mă dojenea.

Şi iată, azi mă regăsesc gândind
şi mult mai mult scriind.
Scriu orişice mă răsfoieşte
şi-n rime mă-mboldeşte,
scriu timpul ars de anii toţi, scriu inima,
aleanul meu de doruri cânt,
scriu gândul nerostit de tot ce-am fost, de tot ce sunt
şi ..încă scriu de câte ori îmi amintesc de ea,
de mama mea...