Forme si iluzii

Forme si iluzii

Ajunsese sa nu se mai poata trezi dimineata, atat de mult o solicitau noptile lungi petrecute impreuna. Cearcanele se faceau din ce in ce mai inchise la culoare, semanand cu machiajul, astfel ca avea in jurul ochilor doua pete mari negre. Daca te uitai la ea de la departare, parea perfect odihnita, chiar vesela si avea o blandete cum rar vezi, in priviri. Dar cand mergea la toaleta si isi privea proiectia in oglinda, mai-mai ca nu se recunostea. Linii neregulate ce porneau din coltul interior al ochiului deveneau din ce in ce mai accentuate, continuandu-se in partea de jos, facandu-si loc pe pielea prea sensibila, si-asa uratita de culoarea oboselii, taiand si sapand cu forta prin vanataile ce nu mai vroiau sa dispara, isi continuau drumul pana in coltul exterior al ochiului, de acolo desfacandu-se intr-un evantai elaborat format din liniute care mai de care mai lungi, drepte ca niste sageti, care culmea, atunci cand radea, se intindeau pana hat sus aproape de tampla. Dar la urma urmei, asta era mostenirea ei, intiparita pe chip, asa, s-o vada toata lumea. Si ea se intreba cand trecusera 5 ani.
Oare chiar asa, 5 ani isi pun amprenta asupra chipului oamenilor atat de ingrozitor? Nu isi daduse seama de asta, decat acum, cand mai avea putin si implinea 24 de ani. “Ce tanara sunt!” Si totusi, parca prea repede a trecut timpul. Ce urmeaza? Sa se studieze in oglinda in fiecare zi, sa-si stranga pielea cu disperare incercand sa faca neregularitatile sa dispara. Insa asa ceva era atipic ei. Niciodata nu intelesese cum puteau femeile sa stea ore in sir in oglinda, strangandu-si coapsele, taiandu-si imaginar fundul prea mare, cu toate ca apetisant, privindu-si celulita cu dispret si resemnare, rezultat al multelor ore petrecute in sezut intr-o camera ingusta cu pereti albi, uitandu-se la un ecran ore in sir, calculand si inmultind, scriind rapoarte lungi in tabele interminabile.
Poate asta era pretul pe care femeia moderna trebuia sa-l plateasca, gandea ea. In mintea ei, femeia ar fi trebuit sa ramana feminina, sau macar i-ar fi placut sa traiasca in alte timpuri, cand femeile munceau pe camp, stateau ziua intreaga sub cerul liber, si cu toate astea aveau tenul curat, frumos, fara urme de cearcane sau oboseala de la atata stat pe un scaun de birou.
Dar oare cum o iubea asa? Pentru ea era de neinteles cum putea cuiva sa-i placa parul valvoi, dupa cum il denumise sora unui coleg de la facultate, talia prea subtire si coastele care ii ieseau usor in afara, mai ales cand statea intinsa pe pat, asteptand sa fie dezmierdata cu aceeasi candoare de fiecare data. Avea insa si partile ei bune.

*

Descuie usa. Inauntru, liniste ca de obicei. Liniste apasatoare. De pe strada se strecurau suntele masinilor, autobuzelor, tipete si rasete de copii ce ieseau pe poarta liceului de peste strada. Zanganitul tacamurilor de la terasa de sub geam, si muzica ce se legana usor pana spre fereastra sa erau pentru el un surghiun. Apasarea gandului ca in sufletul sau era liniste si singuratate. Cu fiecare zgomot care ii intra in camera, singuratatea ii mai rupea o bucata de suflet, pornind din interior, mancandu-i inima, sufletul, toate organele, de la interior catre exterior, pielea devenea dureroasa, iar sentimentul acela de nedescris, oroarea care era peste tot in jur, il inghitea fara cale de scapare. Privea pe geam. Ce nenorocita viata! “De ce nu sunt un copil agatat de mana bunicii mele? Sa merg spre casa mea, parintii mei, linistea casei mele, sa nu am grija de nimic, sa fiu lumina ochilor cuiva…” Iesi din nou afara. Ploaia rece si marunta ii intra pana la piele, insa nu conta, atata timp cat vedea si alte fete. In sinea lui, se bucura de fericirea celor pe care ii vedea mergand la brat, razand, in ciuda sagetilor mici si inghetate ce le zdrobeau pielea. Asta si-ar fi dorit si el. Impreuna, pentru totdeauna, la bine si la rau, indiferent de situatie, in ploaie si soare, seceta si vant, ger si toropeala. Gandul il termina. Ce sa faca sa uite? Cum sa treaca peste drama?
Si totusi, asta era viata lui. Conjuncturile care il adusesera aici nu mai contau. Si asta il durea cel mai tare. Cum sa treaca peste frica si dezamagire? Ce sperante sa mai aiba? Mintea i se incetosa de durere. Refuza sa mai gandeasca, dar umbrele trecutului si ale viitorului se tarau dupa el, apucandu-l de talpi. Cu cat mergea mai repede, incercand sa se ascunda si sa o ia inaintea gandurilor, cu atat se agatau mai repede de el, urmarindu-l ca o iedera otravitoare, urcandu-se prin venele lui pana sus la creier, si revarsandu-se apoi in tot corpul, in jurul lui, in aerul pe care il respira, pana cand privirea i se incetosa si urma de speranta se dizolva, de parca nu ar fi existat niciodata. Sangele ii pompa cu presiune in vene, facandu-i inima sa bata cu putere, ameteala i se urca din picioare pana in creier, si o senzatie de lesin punea stapanire pe tot corpul sau. Era o senzatie cunoscuta, cand convulsiile puneau stapanire pe corpul sau si il puneau la pamant, facandu-l sa-si piarda cunostinta. Apoi urmau 3-4 zile in care nu mai stia de nimic. Trecutul nu exista, iar viitorul nu conta.

*

- Buna dimineata! Hai, trezirea, trebuie sa mergem cu baietii sa exploram parcul parasit.
- Nuuuuu, mai stau, mai vreau sa dorm, lasa-ma!
- Hai, cafeluta ne asteapta, e calda, am pus si mierea, sa stii. Nu mai trebuie sa faci nimic, decat sa te dai jos din pat.
Incepu s-o traga de picioare, taraind-o prin tot patul, pana la margine, dezvelindu-i feminitatea de sub cearsafuri, in timp ce ea se smiorcaia incet, alintat, pana bufni intr-un ras zgomotos si prea energic pentru starea de somnolenta ce nu se dadea plecata.
- Haide, am zis!
- Bine, fie, gata, ma ridic acum, numai te rog sa nu ma mai tragi. Unde e cafeaua?
- Uite-o pe masa. Haaai printeso, uite, na, ti-o aduc si la pat, ce nu face iubitul tau pentru tine?
Ea zambi alintandu-se si incercand sa se trezeasca.
- …esti gata? Zise cu putin teama in glas, stiind ca el era mereu gata in doi timpi si trei miscari.
- Nu, draga mea, te astept sa faci ochii aia mari, ca sa ma vezi mai bine, sa-mi zici daca trebuie sa ma barbieresc.
- Dar tu nu stii cand iti creste destul barba?
- Pai, din cate vad acum, cum ma uit asa la tine, ai pielea destul de rozie si sanatoasa pe barbie. Hahaha, zise, dand drumul unui hohot de ras. Asa ca nu cred ca trebuie. Tu ce zici?
- Eu zic ca ar trebui sa te uiti mai des in oglinda, chiar daca arati mereu bine. Dar macar sa fii sigur, zise ea scotand limba in coltul gurii subtiri.
Copacii batrani de sute de ani isi inaltau crengile incercand cu disperare sa atinga cerul. Atata nemurire era greu de suportat chiar si pentru ei, care intinzandu-se spre cupola cerului cautau mantuirea. Peste tot domnea o liniste profunda, cu exceptia zgomotelor pasarilor cocotate care mai de care mai sus. Cararea mare semana cu un drum de tara pe care treceau odata carute. De fapt, probabil si acum mai intrau aici carute sau masini care cine stie ce treburi dubioase aveau de rezolvat in pustietatea asta de gradina. In partea dreapta, printre uscaturi, era un foisor alb cu doua coloane, ce data din secolul XIX, mancata de vreme si de buruieni, dar pastrandu-si totusi frumusetea clasica.
Se spunea ca aici, in catacombele astea uitate de lume, fusese mai demult ingropat un copil de tigan. Nu se stia exact cine si de ce ii curmase viata, dar cert este ca, atunci cand s-a aflat ca a disparut, toate familiile de tigani din imprejurimi s-au adunat la rascrucea drumurilor dintre sat, padure si centura orasului, cu topoare, sapi si greble, si au plecat in cautarea celui mic, ce nu mai avea sa apara niciodata. Mama-sa era innebunita de durere, nu mai stia pe ce lume se afla, chiar daca alti 5 puradei trageau toata ziua de fustele ei, nebagand de seama ca unul dintre ei lipseste. Se jucau toata ziua in tarana, cu zdrentele rupte si picioarele goale, cu parul imbibat de praf, de ziceai ca ii coafase cineva la moda, fara sa le fie macar teama ca cineva i-ar putea lua de pe ulita din fata portii, si sa-i duca sa nu mai stie nimeni de ei. Parintii lor nici atat nu se gandeau la asta. Nici macar acum, cand deja erau pierduti de un copil, nu aveau grija celorlalti, si ii lasau sa umble de izbeliste toata ziulica, incotro ii ducea capul. La urma urmei, puteau face altul in locul lui oricand. In timpul cautarilor, barbatii au ajuns pana in paduricea ce inconjura catacombele comuniste.

To be continued