Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Vinatorul de iluzii (2)


de Victorian Silă la: 09/07/2013 19:46:04
rezumat: Cap 2
taguri: roman in lucru Cutia_cu_litere 
voteaza:
Dar nu ştiu de ce vorbesc despre asta, pentru că problemele mele de somn nu atunci au început. Deşi îmi părea rău că mama suferă, am continuat să dorm acceptabil pînă prin anul doi de facultate. Primul meu eşec de atunci provine şi e sigur legat de oboseală.
În sesiunea de iarnă m-am pregătit bine pentru examene – aveam cinci şi era important să le iau pe toate cu brio, ca să-mi păstrez bursa. Niciodată n-am dus-o prea bine cu banii. În sesiuni dormeam puţin şi studiam mult, toţi făceam aşa. Pe primele două examene, care erau mai dificile, le luasem cu 10 şi asta îmi reconfirmase statutul de zecist. Aveam trei zile de învăţat pentru următorul, materia îmi plăcea şi mă simţeam în formă. Era a şaisprezecea zi de sesiune. M-am trezit devreme, pentru că se anunţase ninsoare şi voiam să ajung din timp. Am ajuns cu jumătate de oră mai devreme. Am intrat în sala de examen, am luat loc în amfiteatru şi m-am uitat în jur. Nu mai era nimeni altcineva. Pe tablă erau scrise niste subiecte de examen care nu-mi spuneau nimic. La nouă fără un sfert, o luasem la goană spre secretariat, convins că încurcasem sălile; examenul fusese cu o zi înainte. Secretara mi-a spus că figuram deja la rubrica “picat prin neprezentare”.
Fără bursă, am început să muncesc cîteva nopţi pe săptămînă într-un bar. Să dorm la intervale neregulate, să beau din ce în ce mai multă cafea neagră şi să fiu mai interesat de bridge decît de şcoală. Primele scandaluri cu maică-mea se pot bifa tot aici.
Întîmplarea a făcut ca, spre sfîrşitul semestrului al doilea, să mă aşez la o terasă unde, la o altă masă, l-am recunoscut pe Gonzo. Eu eram cu trei colegi de grupă, în timp ce el stătea ţanţoş între două tipe a căror prezenţă contrasta distractiv cu expresia lui, de om de zăpadă hotărît să nu observe morcovul pe care-l avea pe post de nas. Într-adevăr, era palid rău pierde-vară ăsta de Gonzo! Chiar şi în toiul verii, avea pielea albă ca telemeaua. Ca şi cum vreunul din vasalii care se gudurau mereu pe lîngă el, prin faţa blocului sau pe terenul de fotbal din curtea şcolii, l-ar fi apărat mereu de soare şi i-ar fi uns braţele cu cremă solară de maximă protecţie. Dacă nu ar fi fost atît de periculos, Gonzo ar fi părut un tip măcinat de-o boală incurabilă, dar privirea aproape criminală şi agilitatea de cîine costeliv, nu te lasă să te gîndeşti vreo clipă că ar putea fi slăbit sau că ar suferi de ceva.
Mă făcusem că nu-l observ, cum făceam şi prin cartier, cînd îl vedeam cu coada ochiului, lîncezind într-un colţ, încălzindu-se la soare sau urinînd grăbit pe gardul şcolii. Şi blocul meu şi al lui se învecinau cu terenul de fotbal al şcolii generale numărul 87, şcoala despre care am auzit de curînd la radio că ar conduce în clasamentul numărului de absolvenţi rataţi. (apropos, iniţiativa guvernului de a monitoriza calitatea unei instituţii de învăţămînt nu după numărul celor care au reuşit în viaţă, ci invers, mi s-a părut justificată.)
La un moment dat apăruse chelnerul, cu o sticlă de vin sigilată şi alături un bilet pe care scria “Să trăieşti, de la Gonzo!”
Toţi amicii îl strigau Gonzo pe faţă, dar nu bănuiam că se numea el însuşi tot aşa. Făcusem nişte ochi cît cepele, pentru că mă luase complet prin surprindere cu acel gest. Practic mă forţase să-mi scot capul dintre umeri şi să mă răsucesc spre el. Era tot un zîmbet. Ne invitase pe toţi trei la masa lui, ne făcuse cunoştinţă cu fetele, studente la facultatea de educaţie fizică şi sport – dacă îmi amintesc corect – iar la sfîrşit insistase să plătească el consumaţia. Avea un portofel doldora de bani, din care lăsase chelnerului un bacşiş ca pentru o asistentă de la salonul de reanimare.
În drum spre gura de metrou, mă ţinuse amical ba de subraţ, ba de un umăr, ba chiar la un moment dat mă frecase afectuos cu palma pe după ceafă:
“Băi aiuritule, să fim noi practic vecini toţi anii ăştia fără să ne băgăm în seamă?! Păi noi sîntem fraţi de cartier, tu realizezi? Zi că n-am dreptate! Mai ţii minte că timp de un an am fost în aceeaşi bandă? Într-a şaptea parcă, nu?”
Preţ de cîteva clipe nu ştiusem la ce “bandă” se referise, apoi îmi picase fisa. Într-a şaptea ne organizase profa de muzică într-o aşa zisă formaţie a şcolii, cîţiva copii din fiecare clasă, eu fusesem la xilofon, iar Gonzo la percuţie, dar rar intercţionam rar între noi, pentru că trebuia să fim atenţi la note. Existase şi un incident în urma căruia îi luasem toţi frica. După o repetiţie, cel de la flaut îi spusese lui Gonzo “să fie atent cînd izbeşte tălgerele alea, să nu fie prea absorbit cu muzică şi să-şi prindă naibii nasul între ele”. Gonzo îl trăsese pe flautist cu forţa pînă la pian şi-i trîntise de cîteva ori capacul peste degete. Două săptămîni după aia n-a mai fost ăla în stare să cînte la flaut, că ar fi astupat cîte trei găuri deodată cu degetele alea galbene, umflate şi cu vineţiu pe sub unghii.
Da, Gonzo întotdeauna fusese un tip periculos şi totuşi în seara cînd a plătit consumaţia, avea ceva simpatic în el. Părea că se maturizase şi juca rolul tipului stingherit de faima de bătăuş, de parcă era cîştigată pe nedrept. Ca şi cum devenise un tip stilat căruia îi era cam jenă să-şi mai amintească trecutul dubios. Mă păcălise şi faptul că îl văzusem cu nişte fete pe lîngă el, şi încă studente – chiar dacă la sport – el care întotdeauna se deplasase prin cartier însoţit de o haită de cel puţin trei, patru, dacă nu cinci “tovarăşi” cel puţin la fel de colţaţi şi gălăgioşi ca el.
Oricum, în seara despre care povestesc, Gonzo mă invitase la o petrecere la el. Iniţial am spus că nu mă duc, dar m-am razgîndit după ce am auzit că acceptase să vină şi Yoghinul. În plus, invitaţia lui sunase aproape ca o ameninţare şi întotdeauna îmi fusese puţin frică de el:
“Hei, nu trebuie să stai mult, dar nici nu mă jigni cu un refuz de neam prost! Apari şi tu cîteva minute, bagi capul pe uşă, bei o bere, dacă nu-ţi place, te cari.”
Pe drum mă tot descususe cu tot felul de întrebări, unele mai amuzante decît altele. Dacă era adevărat că aş fi luat la facultate şi că aş fi fost genial la mate. Dacă era adevărat că toate profesoarele de mate ar fi urîte, cum umbla vorba. Apoi ar fi vrut să ştie ce studiam, mai exact. Cînd am spus computer arhitect el înţelesese arhitect şi atunci s-a jurat că la mine avea să vină să-i construiesc casa, dar că deocamdată avea bani “doar de acoperiş”. Am încercat să-l lămuresc ce înseamnă computer arhitect dar era prea agitat ca să mă poată urmări.
M-a întrerupt în mijlocul explicaţiei.
“Gata mă, am înţeles! Ce crezi, că dacă am zece clase înseamnă că sînt prost? Computer arhitect, adică foloseşti programe pe computer ca să modelezi case şi blocuri. Adică nu stai să le faci de mînă, m-am prins, ce mare lucru. E ok, tot la tine o să vin să-mi faci casa, nu te panica.”
Mi-a fost nu ştiu cum să-i spun că a înţeles complet greşit şi că ce făceam eu pe atunci nu avea nici în clin nici în mînecă cu construcţia de case.
Seara, la petrecere, m-a prezentat celor din jur ca “prietenul meu George, arhitect”, iar eu m-am simţit prost pe toată perioada introducerilor, deşi în adîncul sufletului nu consideram cu nimic mai prejos meseria de computer arhitect faţă de cea de arhitect şi în plus nimeni nu părea să aibe studii superioare în toată adunătură aia – nu le văzusem nici măcar pe cele două studente la sport, pentru care, poate fără să-mi dau seamă, de fapt venisem. Cu toate astea aveam senzaţia stupidă că minţisem intenţionat ca să mă dau mare că aş fi fost arhitect. Eu am simţul ridicolului foarte dezvoltat şi din cauza asta mă retrăsesem pe balcon cu gîndul să trag de timp pînă apărea Yoghinul, care era singura persoană cunoscută.
Remarcasem, bineînţeles din start, că toate fetele arătau de top, deşi erau rujate şi fardate cam strident, îmbrăcate în chestii mulate şi puţind a parfum, dar totuşi îmi fusese greu să-mi dau seama dacă chiar erau ce păreau, pentru că nu vorbise nici una urît, iar cîteva purtau cruciuliţe de aur la gît. Am schimbat cîteva vorbe cu o năltoagă care purta un medalion cu gravura “In God we trust” şi la un moment dat am întrebat-o dacă provenea dintr-o familie de oameni credincioşi. Cînd tipa s-a uitat perplexă la mine, m-am simţit dator să arăt cu degetul spre medalion şi să traduc:
“În Dumnezeu, noi credem”.
“L-am primit de la Gonzo. L-a cîştigat într-o noapte la zaruri de la un student arab şi mi l-a dat mie să-mi poarte noroc.”
Schimbasem imediat vorba şi mă scuzasem, căutînd drumul spre toaletă. Nu era indicat să faci glume cu prietena lui Gonzo, în casa lui Gonzo şi cu atît mai puţin să rîzi de un cadou făcut de el.
Într-un final apăruse Yoghinul. Încercasem să-mi fac loc spre el, dar, spre marea mea uimire, el era cel mai aşteptat oaspete. L-au încercuit de parcă ar fi intrat un sfînt sau un mare bucătar care adusese specialităţi pentru petrecere. Imediat, cineva a oprit muzica şi s-a făcut întîi gălăgie, apoi linişte.
Fără să scoată vreun cuvinţel, cu ochii pe jumătate închişi, Yoghinul s-a aşezat în lotus, în mijlocul camerei. S-au stins toate luminile şi de nicăieri au apărut vreo duzină de lumînări aprinse care au fost distribuite în jurul lui. Arăta chiar ca un sfînt! Lumea stătea în cerc, unii direct pe jos, alţii pe canapele şi în fine, doar eu şi încă vreo doi în picioare. Aproape că mă aşteptam ca în jurul Yoghinului să apară o aură luminoasă sau ceva asemănător, gînd care m-a facut să scot imediat mobilul din buzunar cu scopul de a imortaliza o scenă care n-ar fi avut nici o valoare nefilmată, pentru că nu m-ar fi crezut nimeni.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (2):


continuare - de Victorian Silă la: 09/07/2013 19:56:07
Mai întîi, Yoghinul a respirat vreo zece minute, prelung şi scoţînd un sunet ciudat pe fiecare expiraţie, despre care am aflat mai tîrziu că era aşa numitul “om”. Pentru mine nu suna decît ca o vibraţie guturală, pe o frecveţă foarte joasă. Aşteptam nedumerit să se întîmple ceva, cînd, pe neaşteptate, a făcut un gest brusc cu palma stîngă şi una dintre lumînări, aflată la cel puţin un metru de el, s-a stins. A repetat de cîteva ori scamatoria şi toată lumea a aplaudat. Apoi a scos din mîneca cămăşii albe stil kimono, două ace lungi şi subţiri, care păreau din metal.
Cineva a oftat. Altcineva a rîgîit. Cîţiva au rîs. Yoghinul şi-a prins o bucată din pielea de pe stomac între degete şi a trecut acul dintr-o parte în alta. S-a lăsat liniştea. A repetat aceeaşi chestie în zona pectoralilor. A stat aşa cam un minut, după care a scos ambele ace. Toată lumea a putut vedea că nu cursese nici o picătură de sînge. Pielea parcă se lipise la loc, fără nici o semn de rană şi fără urme de cicatrice.
Ca şi cum ce ne arătase nu fusese destul, Yoghinul a împuns unul din ace prin podul palmei şi cu toate că procedeul ieşise din nou perfect, o fată mai din faţă, leşinase.
Aş fi putut jura că urmarea fusese doar o farsă repetată de zeci de ori, dacă nu mi-aş fi amintit după aceea că pe fata care leşinase o ştiam din vedere, din cartier. Toată lumea auzise de ea în generală – făcea parte din categoria celor care au fobie faţă de ace sau injecţii şi din cauza asta, în copilărie, toate vaccinele obligatorii îi fuseseră administrate sub anestezie. Aşa că de fapt, ce a urmat mi se pare chiar şi acum, după atîta timp, complet inexplicabil.
Yoghinul adusese o scîndură de lemn de pe balcon. Nu cred că văzusem aşa ceva pînă atunci, decît poate cîndva, ca o parodie în vreun film de desene animate. Scîndura arăta ca un pat din care ieşeau puzderie de cuie subţiri şi ascuţite. Cineva a şuşotit că Yoghinul se va întinde peste ele, că mai făcuse de cîteva ori asta şi că n-o să păţească “nici pe dracu”. Atunci a apărut Gonzo, care nici nu observasem cînd dispăruse din audienţă. Cînd s-a apropiat de centrul camerei am observat că ţinea ceva în mînă. Erau două fleici de carne crudă, tăiate perfect, ca pentru grătar. Gonzo a depus atent carnea pe vîrful cuielor şi s-a putut obseva cum sub propria greutate, bucăţile au alunecat în jos, aproape un centimetru şi au rămas înfipte acolo.
Gonzo a scos carnea şi s-a îndepărtat. Imediat toată atenţia s-a îndreptat din nou spre Yoghin. Şi-a scos chimonoul de pe el şi l-a pus peste cuie, ca pe un cearşaf. Îl mai văzusem pe Yoghin la bustul gol şi cu alte ocazii şi de fiecare dată mă mirasem ce rău arăta. (Într-a unşpea, stătuse odată toată recreaţia mare în spatele liceului şi ţin minte că în ziua aia se anunţase record de frig în Bucureşti, vreo - 25 C. Iarna următoare crescuse miza pariurilor pentru că se înfăşurase într-un cearşaf ud. Al dracu’ Yoghinul nu răcise niciodată şi nu fusese bolnav de nimic toată viaţa lui!)
I-am urmărit mişcările în cel mai mic detaliu. Cum a luat fata leşinată în braţe, cum a depus-o uşor peste cuie, nici neglijent, dar nici în grabă, exact cum procedase Gonzo cu fleicile mai înainte. Nu detectasem nimic suspect, nimic care să trădeze o scamatorie. De fapt, în general purtarea Yoghinului contrasta cu ce te-ai fi aşteptat să vezi de la un magician. Nici un zîmbet, nici o fluturare de mînă. Din atitudinea lui ghiceai că nu aştepta aplauze. “Atunci de ce o face?” mă întrebasem, nedumerit.
A lăsat fata suspendată vreun minut, apoi a luat-o de acolo. Atent, ca şi cum ar fi fost un bebeluş.
“De ce nu ai lăsat-o mai mult?” a întrebat un roşcovan tatuat.
“Pentru că mi-era frică să nu se trezească.” a răspuns Yoghinul. “Atîta timp cît dormea era în afara oricărui pericol. Dar nu puteam să o las să se trezească în experiment. S-ar fi rănit groaznic.”
“Păi nu atîrna la fel, în somn sau trează?” a întrebat un altul.
“Normal că nu! Visele din cap acţionează ca heliumul din baloane, unele te fac să pluteşti. Să zicem că odată visezi că zbori, iar altădată că ţi-ai pus pe tine o armură de cavaler teuton. Cîntăreşti exact la fel, ce crezi?”
“Nu ştiu.”
“Poţi să-ţi controlezi visele, controlînd energiile vitale ale organismului. Prin exerciţii budiste de yoga, cum fac eu. Iar unii spun că dacă reuşeşti să controlezi lumea viselor sfîrşesti prin a o modifica pe cea de aici.”
“Vrei să spui că i-ai putut controla visele? Pe ale ei?” am întrebat.
“Bună întrebare!” mi-a întors-o Yoghinul, fără să spună mai mult.
Aruncasem o privire spre Gonzo. Era tranfigurat, cu ochii cît farfuriile, cu o expresie de mulţumire care nu ştiam deloc ce ar fi putut să însemne.
#646264 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de Victorian Silă la: 09/07/2013 20:00:47
“Eu zic că Yoghinul are ceva-ceva dreptate.”, a spus unul mărunţel şi plin de muşchi, care făcuse nişte figuri complicate de dans pe podea chiar cînd îmi făcusem eu apariţia la petrecere.
“Mi-a zis mie odată un boxer că dacă vrei să slăbeşti nu e deajuns să alergi. În timp ce alergi trebuie să te gîndeşti la ceva nasol, cum ar fi că cineva o bate pe maică-ta. Cică slăbeşti de două ori mai repede, garantat. Deci vezi? Aceeaşi idee: gîndu’ afectează greutatea.”
“Taci bă, că eşti prost!” i-a tăiat-o Gonzo şi l-a servit cu o ţigare. Era răsucită “de casă”, marijuana, după miros. Toată lumea servise cîte una, în afară de mine, Yoghinul şi vreo două dintre fete.
“Ia învaţă-ne şi pe noi nişte yoga, Yoghinule! Ce zici?”
“N-am cum. Trebuia să fi început demult cu regimul. Apoi nu ştiţi poziţiile de bază. Măcar lotusul făcut. Odată ce faci asta, pot să te învăţ respiraţia.”
“Regimul, la ce îmi trebuie regim?”
“Ca să devii mai flexibil. Cam la două, trei luni după ce devii vegetarian, o să te simţi alt om.”
“O să mă simt ierbivor!” a zis Gonzo. “Păi n-ai văzut că am servit pe toată lumea iarbă?” a rîs el mai departe. “Iarba asta ne face mai uşori decît respiraţia care vrei tu să ne înveţi. Eu ţi-am mai zis Yoghinule, ideea mea e genială şi n-a mai avut-o nimeni: yoga plus iarbă egal un sport nou şi cîştigă toată lumea. Eu furnizez marfa, tu tehnologia şi ai să vezi cum creşte numărul de practicanţi.”
“Cînd zici asta te gîndeşti la bani! Ca să începi yoga, mai întîi şi mai întîi trebuie să înveţi să nu te gîndeşti la nimic. Linişte totală-n creier – asta zic. Trebuie să-ţi blochezi orice zgomot, cît de mic. Te concentrezi pînă ajungi să înlături ticăitul ceasului, scîrţîitul canapelei, urletele copiilor de afară.” a spus Yoghinul, foarte pătruns.
“Ok, să mor eu daca nu încerc chiar acum, pe bune!”
Gonzo se aşezase turceşte pe podea, cu ochii închişi şi mîinile pe genunchi, cu palmele în sus. Nu-şi aruncase ţigarea dintre degete. O făcea la mişto sau uitase? Nările i se dilatau şi contractau în ritmul respiraţiei şi nasul părea cel mai puternic aparat de captare a energiei care existase vreodată.
Toţi fumau şi se uitau la Gonzo. A durat nişte minute bune, pînă cînd o fată a tuşit şi atunci Gonzo a deschis ochii.
“Să dea naiba, oricît m-aş forţa, tot aud cîinele ăla care latră în spate şi-mi vine să ies pe balcon şi să-i sparg capul. De la asta m-apucă toate pandaliile şi să mor dacă va mint, sînt de zece ori mai nervos acum, decît înainte să m-apuc de yoga!”
Yoghinul nu mai stătuse mult după aceea, iar Gonzo ieşise să-l conducă, tăindu-mi şi ultima şansă de a schimba o vorba cu el în seara aia. Mă refer, cu Yoghinul. Cu Gonzo am avut ocazia să mai vorbesc şi încă mai mult decît mi-aş fi dorit.
Atunci am auzit prima oară noţiunea de “pariuri sigure” Era vorba de pariuri sportive, cote de risc, case de pariuri pe net. Gonzo mi-a explicat că dispune de mulţi bani şi că “dacă îl ajut cu un soft bun, care să meargă, va fi destul pentru fiecare”.
“Omule, eşti bun la matematică şi la computere. N-ar fi timpul să faci şi tu un ban sau vrei să stai la maică-ta şi după ce te însori? Eu vreau să ajut cartieru’, vreau să aibe lumea bani, să se bucure de viaţă. Şi pe Yoghin o să-l ajut, dacă o să vrea. Iar pe tine, cu atît mai mult. Am fost în aceeaşi bandă, ce naiba?!”
#646265 (raspuns la: #646264) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...