Floarea mea de cais

Floarea mea de cais înflorise ciudat
din mătase de gând nepătat
şi-adunase-n petale
mângaierea ei moale
luminând a sărut sidefat,

da-n stamine cu gene blonde de soare
şi-ascundea în colţ de-ntrebare
muşcătura durerii
pentru scurtul plăcerii
de-a fi încă-n lume o floare.

În pahar de pistil pulsând mierea-nectar
floarea mea îşi clădea un altar
pentru jocul ce vine
cu tardive suspine
s-o ierneze-ntr-un fine amar.

Îşi ţesea printre crengi visul ei delicat
tremurând dăruiri, şi-mpăcat,
din clorofilă-şi dospea
fruct ce curând i-aducea
timpul ei spre abis destinat.

Ea-şi zâmbea pe un ram chipu-i palid, sfios
şi ştia c-o să moară pios
când, înşfăcată de vânt,
va noroi cu pământ
tot ce-albise în ea mai frumos.

Floarea mică cu aripi albe, uşoare
mă privea duios, cu candoare
şi-mi spunea din petale
fără lacrimi şi jale
că şi moartea-i zbor către soare...