Napoli noaptea

N-am vazut intrarea in Napoli, aici nu e ca la alte orase, unde apar mai intai hipermarket-uri, case si vile, fabrici si uzine. Nu, aici e astfel : autostrada trece prin tunel si te descarca direct in centru, ba dincolo de centru, pe malul marii. In dreapta marea, in stanga orasul. In dreapta portul, amurgul, pescarusi, florarese, vapoare, iahturi, gunoaie; in stanga hoteluri, restaurante, baruri, pizzerii, galagie, masini, gunoaie. Hoteluri. Piccadilly mi se pare pretentios, cu doi de “c” si doi de “l” si “y” , la fel Tiffany, Metropolitan e grandios, Pompei e de rau augur, Majestic... Hai la Majestic. Se face prea tarziu, nu mai e timp de cautat.

La receptie un tanar cu fata inteligenta ne evalueaza rapid din priviri, pe mine si pe Lucia.

-Avete stanze ?

Da, au camere libere. Ma uit peste umar prin sticla usii : intrarea in hotel se face dintr-o curte interioara, intunecoasa, delimitata de restul lumii prin blocuri de locuinte si o poarta grea cu zavoare si lacat. In curte, masini si motociclete parcate.

-Pot sa-mi pun si eu masina aici ?

-No. Interdictia e categorica.

Printre masinile inghesuite din curte se intampla foiala. Unul vrea sa iasa, altul vrea sa intre. Sub masini, pisici cu ochii sticlosi urmaresc cu atentie miscarile din jur. In balcoane flori purpurii si rufe intinse pe sarma, la ferestre chipuri severe privesc din spatele perdelelor. Hotelul nu are parcare, aici sunt numai masinile locatarilor.

-Cred ca am sa las masina in strada. Sunt cam nesigur, as vrea sa obtin o incurajare sau o incuviintare, dar nu:

-Vai al parcheggio. Non lasciate la machina sulla strada ! Vai al parcheggio !

O clatinare din cap si o nuanta de compatimire in glas intaresc sentimentul ca in spatele cuvintelor se ascunde o intelepciune indiscutabila, intelepciunea poporului. Du masina la garaj, n-o lasa in strada ! De ce ? Nu pune intrebari. Nimeni nu intreaba, cine intreaba « de ce » incepe prin a contesta un lucru acceptat de toti.



E tarziu, aerul e umed si cald, ceata estompeaza luminile portului. Strigatele chefliilor, claxoanele masinilor, ritmuri de rock si latino amestecate, terase si baruri cu mesele scoase afara in strada, vacarm. In oras nu se poate intra cu masina din cauza traficului, am vazut ce inseamna aglomeratie de masini in Napoli. Inseamna sa stai o ora in centrul unei intersectii. Cel mai bine cu autobuzul, are statie cateva strazi mai incolo. Sa caut un garaj.

Un parcheggio e o treaba lugubra. O catacomba asfixianta, intunecoasa, fierbinte. Masini inghesuite, suspendate pe mai multe nivele, lanterne, strigate, claxoane, injuraturi. Ma cuprinde un fior de teama cand il padrone se apropie banuitor de mine, se invarte in jurul masinii, ii studiaza numerele de inmatriculare si ii miroase fumul de la esapament. E nemultumit, si nu stiu de ce. Imi cere documentele.

-Completo. Verdictul cade ca o ghilotina. Adica : e plin, nu mai sunt locuri. Nu m-a placut. Nu ma primeste.

Nu comentez, ar fi degeaba, aici daca nu esti pe placul cuiva, nu esti, si gata. Am cazut la examenul de sala. La primul garaj unde am incercat cel putin mi-a spus « completo » inca de la usa, nici nu m-a lasat sa intru inauntru. Plec la al treilea garaj pe care il vazusem in vecinatate. Patronul, insotit de doi-trei prieteni se apropie de mine si-mi indica unde sa parchez. Nu mi-a cerut documente, nu mi-a mirosit esapamentul. Ma si visez in autobuz bantuind prin oras, e chiar mai bine asa, voi putea sa beau si o bere. Afara s-a innoptat.

-Lasciate il chiave. Adica sa las cheile de la masina. Nu-mi vine sa cred ce aud. Cum sa las cheile de la masina ? Asta-i buna, n-am mai auzit asa ceva. Cine sunt tipii astia care imi cer sa le dau cheile de la masina ?

-Se no lascia il chiave, vai !

Daca nu las cheile, sa plec. Imi arata cu un gest categoric usa. Cu bratele incrucisate la piept si priviri neprietenoase cetatenii din jurul meu au facut front comun. Cu fiecare secunda de nehotarare care trece ostilitatea din prvirile lor devine mai evidenta. Trebuie sa iau rapid o decizie. Acum, daca raman, vor crede ca am ceva de ascuns in masina si ma vor scotoci.



Parasesc si acest parcheggio si odata cu el si ultima speranta de a dormi linistit la noapte.

Vis-a-vis de hotel, pe latura dinspre port a strazii, tonete cu fructe si flori. Intru in vorba cu femeia care vinde ceva, sucuri si dulciuri, si din vorba in vorba inteleg ca e ruda sau vecina cu mai toti cetatenii care vand imprejur, la celelalte tarabe, sunt tarani de prin suburbii.

- E bella, Napoli ! Mandria din glas si stralucirea din ochi sunt evidente. Oricui ii plac frumusetea clasica a peisajului si orasul intins si arcuit ca o coroana imprejurul golfului si pe pantele muntilor. Si Vezuviul semet si marea intinsa pana la orizont. Si vorbirea locala, cu consoane suieratoare si vocale accentuate puternic si prelung (precum graiul ardelenesc de la noi).

- Vezuviul, ce mai zice ?

- Il Vesuvio ? Non fuma piu, ha lasciato le zigarette ! Stiam ca nu mai scoate fum, de vreo douazeci de ani. Dar cei vreo 10 milioane de oameni din jurul vulcanului stau tot timpul cu frica trezirii monstrului din adancuri.

Femeia devine brusc curioasa : cine sunt, de unde vin, unde stau, cu cine am venit. Unde e masina ? Mi-e teama de acest subiect care apare invariabil in orice discutie.

- Questa e la tua machina ? Non lasciatela sulla strada ! Clatinat din cap, compatimire in voce. Oamenii astia stiu ce spun. Ca nu e bine sa las masina in strada. Dar unde ? Sa nu-mi spui de parcheggio, te rog frumos !

- Vai al parcheggio !



Toata lumea ma sfatuieste sa nu las masina in strada. Ceva imi spune ca motivul e intemeiat, cum se lasa amurgul toata lumea intra intr-o frenezie stranie : cauta un loc sigur de parcare. Ma uit in susul si in josul strazii, care e un fel de « splai » sau « faleza » imensa, luminata puternic, si care inconjoara toata potcoava golfului, de la un capat la altul. Va trebui sa las masina la noapte aici, alta solutie nu este. Langa hotel, baruri cu mesele scoase afara pe trotuar, muzica.

Indata ce m-am instalat in camera si dupa ce am facut un dus ii spun Luciei : hai sa vedem orasul. Am senzatia ca vom vedea lucruri unice.



Fluviul de masini se scurge incet ca o lava pe pantele domoale ale muntelui. Prins intre trei-patru benzi de circulatie nu am nici o sansa decat sa urmez fluxul, incotro se indreapta toata lumea ma duc si eu. Un castel luminat a-giorno strajuieste o insulita chiar langa tarm. Imi plac terasele acestea marginite de colonade , cu bolte de trandafiri cataratori. Exact ca peisajele din episodul acela cu Tom si Jerry, in care un cotoi local, napolitan, vrea sa-l rapeasca pe Jerry dar Tom se bate ca un leu si parca arunca dupa bandit cu o roata imensa de cascaval care se rostogoleste si-l impinge in mare.



-Uite o parcare ! Incredibil, o parcare cu locuri libere intr-o zona linistita. Ma desprind din trafic (exista o anumita curtoazie a soferilor fata de straini : cu cat te incurci mai tare cu atat sunt mai binevoitori si te lasa sa termini manevra). Parcarea e in mod straniu cufundata in bezna, in careul acela dintre cladiri, cu latura de vreo cincizeci de metri nu vad pe nimeni. La un moment dat un individ se apropie de mine si incepe sa ma dirijeze :

- Cosi, cosi, a sinistra, a destra, un pocco, stop !

E bine si asa, daca zice el.

- Otto mille lire (quatro euro) all’ora.

Nu am maruntis. Patru euro pe ora nu e prea mult. Caut in buzunar si ii dau o hartie de cincizecidemii de lire, adica vreo douazecisicinci de euro si astept sa-mi dea restul. Se cauta prin buzunare un timp apoi se scuza : merge sa schimbe la un coleg.



Il vad ca dispare dupa coltul strazii si atunci m-am lamurit : am luat teapa ! Omul nu e paznic de parcare cum nu sunt eu paznic de far !

Ca din senin apare si un politai – de ce oare intotdeauna prea tarziu, cand ai nevoie de ei, si prea repede cand faci vreo boacana ?! Ieri, la o benzinarie, am parcat pe singurul loc care avea copertina dar unde parcarea era interzisa si in trei secunde au si aparut carabinierii si era sa-mi confiste pasaportul si sa ma aresteze...

– Signore, zic, uite ce am patit...

-Vai alla questura, fa un dennunciamento. Sigur, ma inreaba de semnalmente, dar bruma mea de italiana e insuficienta ca sa pot descrie infatisarea cuiva ; se pare totusi ca genul acesta de infractiune stradala nu e o raritate, singura recomandare pe care o inteleg si o retin e ca nu e bine sa las masina in strada.

Ideea de a merge la chestura – care cine mai stie pe unde e – si sa fac un denunt – adica probabil o reclamatie – mi se pare deja prea sadica pentru starea mea de oboseala. Renunt. Lascia stare !



Ma uit banuitor la femeia din fata mea : de ce imi tot spune ca sotul ei, care e paznic pe iahtul acostat la chei, poate sa se uite si la masina lasata in strada, dar numai pana la ora unu noaptea, caci dupa aceea pleaca sa se culce ? Nu stiu daca pot sa am incredere. Poate vrea niste bani. Cati? Oare nu vrea sa ma pacaleasca? Daca as avea vedere la strada de la fereastra hotelului ! Dar de la fereastra mea nu vad decat curtea interioara, intunecata si bantuita de pisici maidaneze. Totusi, puteam sa las masina la garaj fara probleme, toata lumea lasa cheile de la masina – mi-a spus si femeia si receptionerul, si carabinierul, asa se obisnuieste, e o regula generala. Cica in caz de se intampla incendiu sau altceva, sa poata sa scoata masinile afara... Dar acum e prea tarziu, e noapte si portile s-au inchis.



Noaptea briza e calda si aduce cu sine o mireasma usor condimentata. La Campo di Carnia, 25 de kilometri la sud de Roma, in urma cu o zi cautasem biserica ortodoxa unde se intalneau romanii veniti la munca. Intreband de chiesa am dat de o bisericuta catolica. Era pe inserat, umbrele prelungi ale inceputului de septembrie se rasfrangeau peste zidurile de caramida rosie. Arbusti cu flori parfumate – mimoze. Intru in biserica, un preot asezat pe una din banci spovedea in taina pe cineva. –Dov’e la chiesa ortodossa? Zic, incurcat ca perturbasem linistea confesiunii, nestiind cum e mai bine sa procedez. Din semnul crucii facut in stil oriental preotul si-a dat seama ca sunt strain si anume roman. La biserica ortodoxa slujeste un preot roman, padre Antonio. Toata lumea cunoaste. Am fost instruit din tara unde sa-l caut si sa-i cer cazare, mi s-a dat adresa lui, e un punct de intalnire pentru romanii plecati la munca in cisma.

- Am stat de vorba cu parintele Anton o noapte intreaga – mi-a spus George. Despre o multime de lucruri, dar mai ales despre ingeri. A fost foarte interesant, sa te duci la el si sa-l tragi de limba, sa vezi cate o sa-ti mai spuna ! Ia si sticla asta de vin si du-i-o din partea mea, o sa-i faca placere !



In noaptea asta nu am timp sa stau la povesti. Adorm iepureste « programat » sa ma trezesc din ora in ora ca sa ma duc sa verific masina. Tutto normale. Am facut treaba asta de trei sau patru ori, si de fiecare data receptionerul se ridica in picioare de pe scaunul lui si ma urmarea din usa cu privirea, de fiecare data deschideam zavorul si impingeam poarta grea. Lasam poarta de la curte intredeschisa ca sa pot intra inapoi. Aceiasi meseni la aceleasi mese conversau galagiosi.

Spre dimineata cerul se face roz deasupra Vezuviului. Pe marginea strazii masini parcate in ordine ; de-a lungul trotuarului, vantul spulbera in vartejuri hartii si pungi de plastic si ambalaje de suc si snaks-uri..

Pe partea cealalta a strazii cativa clienti ai barului se ridica de la masutele scoase pe trotuar si se indreapta agale spre masinile parcate disciplinat. Gunoierii apar cu maturi si tomberoane, in urma lor masini de aspirat si de stropit asfaltul. Luminile barului se estompeaza curand in lumina zorilor care inunda pe nesimtite piateta, si orasul, si muntele, si marea. Ultimii cheflii se intorc fredonand cantonete la casele lor. Orasul, spalat si curatat, e gata pentru noua zi.



-Sa mergem. Ultimele bagaje inghesuite in spate, portiera inchisa cu zgomot, un zambet si o fluturare de mana vanzatoarei care s-a reintors la taraba ei – auguri – eu ma integrez in trafic, intre cele trei-patru benzi de circulatie. Ne indreptam catre ruinele orasului acoperit de lava, Pompei. In urma, Vezuviul isi tace povestea lui al carei sfarsit nimeni nu vrea sa-l auda...