Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

INCUBUS


de Tot Areal la: 18/06/2014 17:03:23
voteaza:
Undeva, departe, unde luna, când apune dimineaţa, trebuie să se strecoare printre crengile copacilor care, nestăviliţi, au crescut până la cer, unde liniştea este atât de adâncă încât, uneori, când vântul de la miazănoapte, obosit, se lasă să doarmă prin poienile înverzite şi moi, se aud valurile mării. Dacă cineva ar respira aerul magic al acestui loc, ar auzi, prin acele valuri, o muzică care i-ar încălzi inima şi sufletul, precum focul blând ce încălzeşte în orele târzii din iarnă, mâinile copiilor ce intră zgribuliţi şi uzi în casă, cu gândul greu şi fruntea încruntată la a doua zi de şcoală.
Undeva, prin acele locuri, există un lac. Un ochi de apă, rătăcit şi pierdut, al marelui râu ce-şi poartă bătrânele-i ape prin timp şi spaţiu, imun şi orb la grozăviile lumii dezlănţuite. Lac ce nu se amestecă în treburile vieţii cotidiene decât atunci când, natura sătulă de ceea ce simte, îşi revarsă furia asupra pământului. Este un lac ca toate lacurile. Sălbatec, înconjurat de stufăriş, unde iarba de pe mal se pierde în apa acoperită de mătasea broaştei. Nimeni nu a cutezat vreodată să-i descopere secretele-i adâncuri, doar vorba, şi şoapta omenească a născut şi creat legende diavoleşti, pline de mister. Sătul de atâta îndrăzneală din parte muritorilor de rând, lacul prinse a creea ceea ce mintea oamenilor dorea.

Păşind din afară, făcând primii paşi în pragul pădurii-ntunecoase, un fior de frig îi făcu pe Valentina şi pe Rareş să se scuture străbătuţi de un fior de frig. Părea că noaptea s-a pogorât brusc. Lumina îşi croia cu greu loc prin acoperişul încâlcit al copacilor seculari, iar căldura soarelui se pierdea undeva deasupra coroanelor de piatră.
Valentina, zgribulindu-se străbătută de un fior de frig, îşi desfăcu jacheta de la brâu îmbrăcând-o şi încheind-o până sub bărbie. Rareş se apropie de ea zâmbind şi îi masă încet umerii.
- Parcă suntem într-o peşteră, zice ea.
- E rece aici, normal, doar e pădure şi soarele vezi că nu pătrunde, face el ridicându-şi privirea spre cerul ce abia se vedea printre coroanele copacilor, dar lângă lac este loc mai liber, este iarbă şi bate soarele. O să fie bine acolo, te vei încălzi.
- Şti tu asta?
- Eee ştiu...aşa am auzit, ce am mai fost până acum?
- Să sperăm că e aşa cum spui, şi se întinde ea dându-i zâmbind un pupic scurt, fugar, pe buze.
Porniră pe cărarea ce se pierdea printre copaci ca într-un labirint gigantic. Precum se afundau spre inima pădurii, aşa copacii păreau mai înalţi, mai groşi, iar lianele sălbatice ce-i îmbrăcau îi făceau să arate aidoma unor creaturi ciudate. Tufele încâlcite ce împânzeau locul se împreunau deseori peste cărare, iar Rareş le ridica crengile subţiri cu spini şi tensionate care o sileau pe Valentina să se aplece până aproape la pământ pentru a putea trece, şi aşa, rucsacul nu scăpa şi se agăţa dezechilibrând-o o fracţiune de secundă.
Liniştea era atotstăpânitoare. Din când în când, câte o pasăre mai ciripea nervoasă undeva prin înaltul coroanelor stufoase, ascunsă vederii, în rest, parcă esenţa păcii se pogorâse asupra naturii împietrite.
Trecură mai bine de o oră de când intraseră în pădure, când în faţă, printre trunchiurile stăbune ale copacilor, aidoma unui diamant prins într-un sipet în mijlocul unei întunecoase camere de muzeu, strălucii o fracţine de secundă oglinda lacului în care soarele îşi trimitea razele-i calde.
Valentina, chicoti scurt şi o luă la fugă pe lângă Rareş, râzând şi săltând. Luat prin surprindere, Rareş apucă râzând o crenguţă de jos aruncând-o după ea, fără să o atingă.
Lacul, incredibil de rotund, de parcă un arhitect ar fi lucrat atent la el, părea adormit şi el aidoma pădurii în mijlocul căreia trona. În jurul său, un brâu înalt de iarbă, deasă şi grasă, dădea locului impresia unei oaze.
Valentina îşi lepădă rucsacul, şi prinse a se învârti cu braţele desfăcute şi faţa spre cer. Şi se învârti până ameţi şi căzu pe spate în iarba moale. Rareş, se apleacă asupra ei zâmbind. Îi prinse uşor faţa în mâni, şi o sărută prelung şi apăsat strividu-i buzele de ale sale. Liniştit se ridică apoi sprijinindu-şi un genunchi de pământ şi inspiră adânc aerul rece îmbătător.
- Hai! Sus domniţă! Avem treabă că uite, acuşi se întunecă. Şi m-a luat o foame de la aerul ăsta... Ţie nu ţi-e foame?
- Un pic, zice ea ridicându-se în capul oaselor şi privindu-l cu ochii mijiţi şi cu un zâmbet siret pe faţă.
- Ce-i ? face el bănuind ceva la mijloc.
- Mai sărută-mă odată, sopteşte ea încet, parcă cu teamă de a nu fi auziţi de natura din jur, privindu-l dulce.
Rareş se apleacă încet spre a ea privind-o fix în ochii verzi, iar în clipa când aceşti ochi se închiseră concentraţi asupra plăcerii iminente, el o muşcă uşor de nas sărind apoi râzând într-o parte.
- Măăăă...! face ea râzând în timp ce-şi ştergea vârful nasului cu palma.
- Niciun mă, prinţesă! Hai sus, la treabă, uite acuşi se întunecă şi n-am făcut nici cortul nici foc pentru la noapte. Eu fac cortul, tu adună nişte vreascuri, şi nu fă economie de energie, adună câte poţi că ne trebuie şi peste noapte. Hai că apoi te ajut şi eu...
- Nu fă economie de energie...îl imită ea strâmbându-se la el scoţând limba.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

subiecte similare:

comentarii (4):


INCUBUS 2 - de Tot Areal la: 18/06/2014 17:05:03
Încet, soarele roşiatic, cobora peste pădure. Părea că va apune undeva chiar în mijlocul copacilor, ca apoi, în zori, să răsară, făcând roua să strălucească precum nişte perle mici împrăştiate deasupra frunzelor şi a ierbii. Usor, oglinda lacului prinse a se încreţii sub adierea răcoroasă a vântului, iar frunzele foşneau trezindu-se la viaţă.
Rareş ridicase cortul şi un foc micuţ şi vesel juca în faţa lor. Valentina se cuibări leneşă în braţele lui, mişcându-şi umerii până găsi poziţia ideală la pieptul lui. Rareş o încolăci cu braţele împreunându-le cu ale ei.
Se-ntunecase de-a binelea, iar acum, singura lumină venea de la focul peste care Rareş arunca, din când în când, câte mână de vreascuri. Valentina tremura la fiecare fafală de vânt.
- Vrei să intrăm ? o întreabă el.
- Nu. Mai stăm puţin...
- Văd că tremuri.
- Las' că mă lipesc de tine, zice ea cu o voce subţire, de copil răsfăţat.
De undeva din adâncul pădurii, o bufniţă îşi făcea auzit glasul, răspânzindit de un ecou sinistru. Valentina tresări.
- Ce e? o întreabă Rareş sărutându-i părul în creştet.
- Auzi cum face?
- Bufniţa aia?
- Aha...
- E şi ea un animal...
- Auzi, dar ce se spune despre locul ăsta? Umbla vorba că e ceva cu locul ăsta, cu lacul...
- Prostii. Se zicea din bătrâni, că locul ăsta e blestemat, că-i bântuit că nu ştiu cine a murit aici...ceva de genul ăsta, de fapt, dacă îmi aduc bine aminte, povestea era ceva legat de spiritul lacului..aşa ceva...
- Da, parcă lac se zicea, da
- De lac...de locul ăsta în sine...cine ştie. În fine, erau nişte zvonuri.
- Păi nu a fost închis un timp?
- A fost, dar nu pentru prostiile alea, ci pentru că s-au înecat nişte copii aici, de pe undeva din satele astea din jur. Se zice că-i adânc tare lacul ăsta.
- Chiar aşa. Ce mic pare la suprafaţă şi ce adânc e, nu?
- Te pui cu natura...
Trecuse de miezul nopţii. Vântul încetă să mai bată, iar luna îşi făcu maiestuos apariţia luminând totul în jur.
Valentina prinse curaj.
- Hai la culcare. Simt că mi se închid ochii, zice ea răsucindu-şi capul spre Rares şi pupându-l pe obraz.
- Hai! face el ridicându-se greoi din iarba udă şi alunecoasă întinzându-şi oasele. Mă duc să aranjez înăuntru. Vezi, aruncă vreascurile alea ce au mai rămas, poate mai ţine ceva focul ăsta...
Zicând asta, se întoarce şi intră în cort. Valentina se lăsă pe vine adunâd, mai mult pe pipăite, vreascurile dimprejur aruncându-le în focul ce prinse a pâlpâi mai cu viaţă. Dintr-o dată, un pleoscăit destul de puternic se aude şi stropi reci de apă o stropesc pe faţă şi pe mâini. Ea ţipă scurt trăgându-se un pas înapoi, apoi se răsteşte la Rareş.
- Nu mai arunca aşa! Tot m-ai stropit! Ce ai aruncat?
Rareş iese de-a buşilea privind-o mirat.
- Ce zici? De ce ai ţipat?
- Păi tot m-ai stropit. Ce ai aruncat?!
- Ce am făcut? Ce să arunc? N-ai văzut că sunt înăuntru? N-am aruncat nimic. Tu ai ţipat.
- Păi am ţipat că tot m-ai stropit.
- Cu ce să te stropesc măi fato. Nu îţi spun acum că n-am aruncat nimic.
- Hai măi... Acum ţi-ai găsit să mă sperii. Las-o baltă, se supără ea puţin.
Rareş o privi nedumerit şi ridică din umeri. Întră după ea în cort, nu înainte de a mai pune o mâna de vreascuri pe foc.
Trecu câtva timp, şi nu reuşiră să adoarmă. Se tot foiau fără să-şi găsească locul. Rareş o cuprinse în braţe, dar Valentina nu avea stare. Se ridică pe genunchi şi-şi netezi părul pe spate.
- Ce ai? o întreabă el încet şi blând mângâindu-i palma în mâna lui.
- Nu ştiu... M-ai speriat şi acum nu-mi mai place aici.
- Tu nu înţelegi că nu am dat cu nimic în apă.
- Păi ce a fost atunci? Ce, sunt peşti aici? Că dacă sunt, atunci era unul mare.
- Poate că a fost peşte. Nimeni nu vine aici la pescuit, aşa că au putut să crească în pace.
- Nu ştiu de ce, dar abia aştept să plecăm acasă.
- Ai să vezi că mâine dimineaţă, pe lumină, are să-ţi placă iar aici. Acum te simţi aşa pentru că e întuneric, e liniştea asta...
- Hai să mai punem pe foc, zice ea dintr-o dată. Mai bine stăm afară decât aici aşa.
- Dacă vrei...
#652095 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
INCUBUS 3 - de Tot Areal la: 18/06/2014 17:08:42
Luna stăpânea cerul aruncând o lumină albăstruie în atmosferă. Vântul prinse a bate iar, dar uşor, abia mişcând vârful ierbii, iar o cucuvea îşi făcu auzită prezenţa agitându-se şi zburând zgomotos pe undeva prin apropiere. Suprafaţa lacului părea de piatră, nemişcată, doar vârfurile stufului se unduiau alene, iar câteva broaşte începură a orăcăi.
Un trosnet sec, de creangă ruptă se auzi tare pocnind dinspre pădure. Tresăriră amândoi involuntar şi rămaseră fără să respire preţ de câteva secunde. Valentina se lipi de el.
- Stai liniştită, îi zice el. Doar îi pădure...
- Daa, cum să nu...
Ca să îi dea curaj, Rareş voi să mai arunce un vreasc pe foc, dar nu mai găsi niciunul în iarba înaltă, iar focul se stingea încet.
- Stai un pic, zice el ridicându-se în picioare. Dacă tot stăm aici, atunci trebuie să mai punem pe foc, altfel îngheţăm.
- Şi ai de când să mă laşi aici? îşi ridică ea spre el faţa mirată.
- Păi să stai lângă foc, şi aşa ţi-e frig.
- Vin cu tine, se ridică ea imediat scuturându-şi turul pantalonului de pământ.
- Hai să luăm de acolo că...
Vorba îi fu întreruptă de un trosnet mult mai puternic şi repetat, ca şi cum ceva, mare, ar fi trecut în fugă prin liziera pădurii.
Încremeniră amândoi. Valentina mai avu un rest putere să se lipească de pieptul lui. În liniştea ce se lăsă, îi auzea respiraţia sacadată, dar atenţia îi fuse atrasă de un nor care acoperea încet luna, întunericul devenind opac.
- Hai lângă foc, spune ea încet.
Rareş nu-i răspunse, fiind prea preocupat să străpungă cu privirea spre locul aproximativ de unde se auzi zgomotul, dar o cuprinse uşor pe după umeri retrăgându-se spre focul mic ce pâlpâia luminând pe o rază de jumătate de metru în jur.
- Ce crezi că a fost? mai întreabă ea încet.
- Habar n-am... E posibil să fi fost ceva animal. Adevărul e că suntem atât de obişnuiţi cu oraşul, încât am ajuns să ne speriem de orice zgomot, poate normal şi natural, din natura asta. Poate să fi fost vreun beţiv de prin satele astea din-prejur. Hai aici lângă foc, te mai încălzeşte puţin, văd că tremuri. Sper că nu te-ai speriat prea tare?
- Normal că m-am speriat... Trebuie că s-a auzit de undeva din partea asta, arată ea cu mâna în spate şi în stânga. Parcă a călcat cineva pe crengi.
- Hai că ne-am speriat una bună. Asta e.
- Da, aventură am vrut, aventură avem.
Rareş surâse cu amărăciune, apoi se aplecă şi o sărută scurt.
#652096 (raspuns la: #652095) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
INCUBUS 4 - de Tot Areal la: 18/06/2014 17:09:26
De undeva din pădure se auzi o pasăre ciripind şi agitându-se undeva prin coroanele copacilor. Aceasta şi faptul că luna se ivi iar de după nor, acoperind locul cu lumina ei albăstruie, ca de camuflaj, le readuse inima la loc. Nimic nu părea anormal înspre pădure. Liniştea se înstăpâni şi doar vântul ce prinse a adia iar, mişca liniştit frunzele copacilor.
- Şti ceva? Ne-am speriat ca proştii, zice el zâmbind larg, încurajator. Hai să mai punem ceva vreascuri pe foc că altfel se stinge.
- Nu vreau să mai mergem iar, protestează Valentina trăgându-l de mână.
- Nu mai mergem nicăieri. Caută p-aici prin iarbă. E bun orice vreasc, doar să ţinem focu' aprins.
Zicând asta, se lăsară amândoi pe vine bâjbâind cu palmele prin iarba înaltă şi udă după vreascuri rătăcite. Mirosul de iarbă proaspătă şi de pădure parcă se simţea mai pătrunzător ca oricând. Se liniştiră de tot. Era clar, că doar faptul că nu erau obişnuiţi cu viaţa sălbatecă a naturii le dăduse starea de teamă.
Valentina începu să fredoneze încetişor un cântec numai de ea ştiut. Rareş zâmbi auzind-o... Reuşiră să strângă un braţ de crenguţe şi alte vreascuri. Le puseră peste jar şi imediat focul prinse a pâlpâi vesel. Se aşezară lângă sursa de căldură, îmbrăţişaţi, şoptindu-şi vorbe de amor, punctate cu câte un sărut pe buze. Valentina căscă fără de-i trosniră fălcile şi zâmbi cu gura până la urechi.
- Ţi-e somnic, aşa-i? o muşcă el uşor de ureche.
- Un pic...
- Ţi se lipesc ochii. Hai să te culci puţin.
- Singuricăăă...?
- Aici stau. Am grijă de foc, cât mai am ce pune pe el, apoi vin şi eu.
- Nu mă duc fără tine.
- Nu fi încăpăţânată...
- Nu mă duc fără fără tine şi gata, se agaţă ea de el încrucisându-şi mâinile după gâtul lui.
- Atunci şti ce? Mai căutăm câteva vreascuri şi lemne, punem totul pe foc şi ne băgăm la somn. Ce zici, e bine aşa?
- S-a făcut! face ea prinzându-l de bărbie şi scuturându-l în glumă.
Se apucară să caute vreascuri iar prin iarbă, îndepărtându-se încet încet spre pădure. Le trecuse orice teamă. Căutau, când aplecaţi, când pe vine, crengi şi alte bucăţi de lemn. Adunau toate lemnele ce le găseau pe pipăite, fie uscate, fie verzi. Vântul se stârnise. Bătea acum un tare rece dinspre lac. Trestia se îndoia şi foşnea, iar valuri mici se rostogoleau peste mal. Pădurea foşnea şi ea. Nori negri, ca nişte pete se aglomerau pe cer ascunzând iar luna. Din foc, scântei mărunte se împrăştiau tot mai mult duse de vânt, câteva fiind ajungând până în apropierea cortului. Rareş vede şi le stinge călcând peste ele, dar aşa, pericolul nu era înlăturat.
- Vali, cred că trebuie să ştingem focul. Dacă ajunge jar pe cort i-a naibii foc. Vântu' ăsta nenorocit.
Ea se ridică de spate îndreptându-şi spatele şi urechea spre el.
- Ce ai zis?
- Vântul ăsta împrăştie jar şi-l duce spre cort! strigă el. Nu mai aduna nimic, trebuie să stingem focul. Doamne fereşte să se aprindă cortul sau pădurea. Asta ne-ar mai trebui.
Valentina strânge totuşi în braţe mănunchiul de vreascuri şi le aruncă apoi lângă cort.
- Hai că sting focu', zice Rareş aruncând apă dintr-o sticlă peste flacără.
Goli sticla, dar focul continua, să pâlpâie mărunt.
- Mai aduci nişte apă, o roagă el pe Valentina ce tocmai ieşi din cort după ce-şi puse încă o bluză pe ea.
- De unde, că nu mai avem?!
#652097 (raspuns la: #652096) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
INCUBUS 5 - de Tot Areal la: 18/06/2014 17:10:05
- Stai că mai aveam parcă o sticlă la mine, zice el târându-se în cort şi răscolind prin rucsac. La naiba, şi puteam să jur că mai aveam o sticlă de jumătate la mine! Vezi dacă nu poţi să iei din lac, să umpli sticla aia... strigă el să acopere vuietul vântului.
Ea ridică sticla agitând-o în glumă spre el, şi se apropie de lac. Era uşor să i-a apă. Malul acoperit de iarbă era solid. Se apleacă şi începu să umple sticla. Un miros groaznic, greu şi totodată greţos, a hoit, venea dinspre apa ce părea acoperită de o pâclă uşoară. Strâmbând din nas, rezistă să umple sticla şi se ridică.
Ar fi vrut să ţipe, dar vocea n-o mai asculta. Scăpă sticla din mâna, care se rostogoli apoi în apă. Cu ochii măriţi de groază, şi paralizată de frică, rămase aşa, nici nu mai respira. În faţa ei, creatura hidoasă, părea un copac imens, răsărit din ceaţa nopţii. Trupul, părea acoperit cu păr des, negru, braţele-i lungi semănau ca două rădăcini, iar ochii, mari, roşiatici, înfiţi în craniul osos, cu bot lung, ca de lup, de unde, printre colţii albi, ascuţiţi, însiruiţi ca lama unui ferăstrău, curgea ceva ce aducea a balele unul cal înspumat. Acei ochi imenşi, înfiorători ascuni sub sprâncenele păroase, o fixau acum pe ea. Un horcăit înfundat se auzi când creatura îşi miscă capul lăsând pentru o clipă ca luna să-i lumineze înspăimântătorul profil de lup gigantic. Valentina leşină.
...
Deschise ochi tresărind din tot corpul şi zvâcni instinctiv.
- Vali... Vali, mă auzi, aude ea vocea blândă şi liniştită a lui Mihnea. Doamne ce m-ai speriat. Ce ai păţit? Abia te-am găsit...erai căzută jos lângă apă şi...
Adunându-şi puterile, se ridică în capul oaselor şi vede, în lumina unui foc mare, că lângă Mihnea mai era cineva.
- Dânsul e pădurar aici în pădure. Mai şti când ne-am speriat de trosnetul acela din pădure? Dânsu' era...şi tot dânsu' m-a ajutat să te găsesc. M-a auzit cum te strigam şi ... Dar ce ai păţit? Erai căzută leşinată.
- Ce a fost aia? bâlbâie ea
- Ce anume?
- Ceea ce a ieşit din apă.
- N-a fost nimic... ce anume să fie...n-am văzut nimic... Te-am strigat şi n-ai răspuns, apoi te-am căutat până a venit domnu' pădurar cu lanterna şi aşa te-a găsit. Ţi-a fost rău?! Vom pleca de cum se luminează şi direct la medic.
- Ce a fost aia ce-a ieşit din apă? repetă ea .
- N-a fost nimic. Ţi s-a părut. Poate că...ai visat...
- Cum să visez?! se agită ea ridicându-se încă ameţită. Am văzut ceva ce ieşise din apa asta...
Pădurarul se aproprie de ea şi în raza de lumină a lanternei se prezintă:
- Gheorghe... apoi continuă. Domnişoară, nu a fost nimic în apă. Eu sunt pădurar aici de mulţi ani şi în acest lac, în afară de broaşte nu există nimic. Probabil că vi s-a părut... Eu am venit când am auzit pe prietenul dumneavoastră cum vă strigă şi vă caută. Îmi făceam rondul...
Valentina se întoarce spre Mihnea şi se lipeşte de el luându-l în braţe.
- Vreau să plecăm de aici.
- Plecăm imediat ce se luminează...
- Nu trebuie să vă fie frică domnişoară. Nu există niciun animal care să vă poată face rău. În pădure, se întoarce el cu faţa spre întunericul fad, sunt ceva animale, dar nu din acelea care să vă facă rău. Dealtfel nici nu se apropie ele de lac, doar, aşa, uneori vara când este secetă, altfel...
- Bine, dar eu vreau să plecăm, rămâne ea hotărâtă.
- Oricum plecăm dimineaţă, se amestecă şi Mihnea. Numai noaptea asta ne-am hotărât să rămânem.
Pădurarul suspină prelung, apoi îşi scutură mâinile de cracul pantalonului cu un clar aer de drum.
- Eu plec acum. Trebuie să-mi continui rondul.
- Nu ne lăsaţi nouă lanterna, aproape se roagă Valentina de el.
- Oh, dar nu pot. Cum să continui fără lanternă, numai asta o am. Voi aţi venit peste noapte fără lanternă?
- Ne-am gândit că facem foc...se disculpă Mihnea.
- Hai că am plecat...
- Vă mulţumesc pentru ajutor! nu uită Mihnea.
- Staţi liniştiţi, nu este nimic aici care să vă facă rău.
În timp ce pădurarul se pierdea în negura nopţii, Mihnea o strângea mai tare în braţe pe Valentina. Îi lipi capul de pieptul lui mângâind-o uşor.
- Vezi, nu are de să-ţi fie teamă...
- Ştiu ce am văzut, rămâne ea consecventă. A fost ceva acolo.
#652098 (raspuns la: #652097) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...