Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

LUMINA CATRE CER


de Tot Areal la: 19/06/2014 08:21:40
voteaza:
1917. Undeva în Moldova.
. Soarele, de un roşu aprins, prinse a se stinge în pământul zguduit de moarte.Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese aici cu ore înainte. În aceea dimineaţă, în transeea îngustă ce serpuia de la capătul păduricii şi până la râpa din stânga ce dădea spre pârâu, se îngesuiseră două sute de suflete gata de a fi sacrificate pe altarul veşnic însetat de sânge al războiului. Două sute de suflete care gândeau, şi sperau, că vor mai prinde a respira aerul şi aşa înecăcios puţind a sulf şi a moarte.
Două sute de ochi ce îşi fixaseră ochii pe ruina blestemată a bisericii ce nu vroia să cadă. Pentru asta, ei, cei două sute de martiri pierduţi ai sorţii, ce uitaseră demult ce-i eroismul, se pregăteau să atace. Ruina aceea trebuia făcuta una cu pământul. De acolo de undeva, o baterie de artilerie inamică făcea prăpăd în rândurile lor. Din cauza ei, numai în aceea dimineaţă, patruzeci de tineri îndoliară tot atâtea familii pentru care rugăciunea devenise o amarnică glumă.
...

Terenul din faţă, era aproape plat. Câteva movile, asemeni cocoaşelor păroase ale unor cămile îngropate, răsăreau ici şi colo. Un grup de pomi, parcă rătăciţi de pădurice, se înălţau sfioşi la vreo cinzeci de metri de pârâul ce serpuia fără zgomot. Păreau că sunt un grup de monştri însetaţi, deşelaţi, slabi şi înalţi, cu braţele subţiri ce unduiau în bătaia vântului care mergeau parcă să bea apă. Aceasta era imaginea naturii. Peste ea se suprapunea imaginea războiului. Câmpul întreg era brăzdat de gardurile reci, negre şi ruginite din sârmă ghimpată. Ici şi colo, pe unde o cărare îngustă ocolea barajul de sârmă, soarta invita trupurile bieţilor nefericiţi la hrană pentru mitralierele inamice ce abia aşteptau să se înfrupte din carnea lor smeadă.
Caporalul Mircea Tudose, nu-şi putea lua ochii de la turla blestemată a bisericii. Urcă două trepte pe scara de lemn din transee, ce ducea spre ţara nimănui, mijindu-şi ochii. Ceilalţi camarazi, şedeau pe fundul tranşeii sprijinindu-se cu spatele de pământul ce le devenise un prieten mai apropiat decât mama. Era linişte. Artileria nu trăgea, gloanţele nu şuierau.
- Dacă avem puţin noroc, mai bine zis dacă băieţii cu puşcoacele cele mari(făcea el referire la artileria din spate), deschid bine ochii, s-ar putea să nu avem prea mult de lucru. N-ar fi mai mult de douăsute cinzeci, treisute de metrii până la obiectiv, zice el scoţându-şi o clipă casca şi ştergându-şi fruntea asudată cu mâneca aspră a uniformei.
- Eee... Ce bine ar fi, zice ca pentru sine-şi Codruţ Barbu, un tânăr, dar bătrân soldat de undeva de prin împrejurimile Târgoviştei. Dar din păcate, până acum, fiecare metru ne-a costat câte un camarad, mort, sau rănit.
- Taci bă din gură! E război ce naiba. Avem de îndeplinit un ţel, acela de a câştiga, iar asta o vom face oricât va costa, clar?!
- Pentru mine e clar dom’ caporal. Dar aş vrea să fac parte dintre cei care îşi vor aduce aminte de aceste momente, oricum, doar să prind pacea întreg şi sănătos.
- Roagă-te la Dumnezeu aşa să fie.
- De parca asta contează... Toţi s-au rugat şi totuşi...
De undeva din dreapta se auzeau paşi şi o voce care ordona. Toţi îşi întoarseră privirea întra-colo. Pe după cotul strâmt al tranşeii îşi făcu apariţia colonelul Petrescu Ion. Era urmat de încă câţiva ofiţeri. Toţi cu mantăile descheiate şi lungi de atingeau pământul.
- Hai băieţi! Treziţi-vă din amorţeală! Hai, sculaţi-vă şi veniţi-vă-n fire! Uite acuşica pornim cu sorcova spre inamic, zâmbi el blând oprindu-se şi punându-şi mâinile în solduri. Părea un actor de cinema în vreun rol dramatic intens. Ştiţi ce aveţi de făcut?! continuă el cuprinzând pe toţi cu privirea. Acolo, în faţă este rămăşiţa aia de biserică. De acolo de undeva, un observator ne ţine sub observaţie şi îşi anunţă artileria despre fiecare mişcare a noastră. Va trebui să îi oprim! Nu va fi uşor,dar nici prea greu. Vom atăca cu tot batalionul şi ne vom stabili baza acolo! Ceva nelămuriri?!
Un soldat, mic la stat, cu ochelari rotunzi şi o faţă roşie, ridică ruşinos mâna ca la şcoală.
- Permiteţi-mi dom’ colonel...
- Ia, zii!
- De ce nu se ocupă artileria noastră de ruina aia? Câteva lovituri şi nu râmăne decât o mână de praf.
- Din două motive, băiete. Primul motiv este că nu avem muniţie suficientă, abia avem pentru a sprijini atacul. Secundo: pentru că s-a primit ordin de la divizie să ne mutăm cu tot calabalâcul acolo. Scurt şi concis! Alte întrebări ?!
Nimeni nu mai miscă. Colonelul îl căută din priviri pe căpitanul Barbu Andrei, comandantul companiei. Când îl zări, îi făcu un semn din degete să se apropie, apoi îi zice cu voce scăzută.
- Vezi că onoarea de a porni primul îţi aparţine. Ai grijă, după ultimele informaţii, ai în faţă ceva unităţi proaspete. Nu sunt cine ştie ce, dar nici floare la ureche nu va fi. Nu pierdeţi vremea pe drum. Înainte cu toată forţa. Voi ordona să vă acopere artileria, dar nu te baza prea mult pe asta.
- Înţeles să trăiţi! salută căpitanul luând poziţia de drepţi.
- Atacul îl dai în juma’ de oră. Îţi repet. Toată viteza înainte. Nu te interesează decât să ocupi ruinele alea, apoi voi avea grijă să rămâneţi în repaos câteva zile, dar ne trebuie biserica aia, pricepi?!
- Înţeleg dom’ colonel!
- Foarte bine. Hai c-am plecat. Să văd ce pot face cu artileria aia. Ai grijă, indiferent dacă ai sau nu acoperire, tu îmi ocupi biserica aia!
- Aşa voi face! răspunde el clar, apoi, după ce colonelul dispăru după cotul tranşeii mormării : sau încerc să fac.
Cele treizeci de minute trecură ca vântul. Toţi soldaţii erau cu arma în mână fixând marginea sfărâmăcioasă a transeii. Era momentul ultimei rugăciuni. Din clipa când fluierul sună atacul, glorioasele înjurături şi bleteme urmau să pătrundă în lumea lor.
Barbu aruncă o ultimă privire trupei. Toată lumea era pregătită. Apoi privi o clipă cerul unde zdrenţe de nori albi pluteau leneşi sub un cer senin. Şi era aşa linişte, gândi el înainte de a-şi duce fluierul la buze. Apoi, suflă tare, din toţi rănunchii.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


LUMINA CATRE CER 2 - de Tot Areal la: 19/06/2014 08:23:56
Câteva momente, nimeni nu strigă nimeni nu urlă. Asta dură până ce o parte din ei ajunseră sus pornind în fugă prin ţara nimănui. Strângeau armele în mâini ajutându-se de ele pentru echilibru în momentele când săreau sau treceau peste gardurile de sârmă ghimpată. Era bine. Dinspre inamic nicio mişcare, niciun foc tras. Dar nici artileria proprie nu-i acoperea cu foc.
Caporalul Tudose gâfâia la greu. Nu înjura, nu striga, nu urla. Era cu ochii în patru. De oriunde putea să pornească glonţul aducător de moarte. Alerga aplecat , ridicându-şi din când în când casca ce-i cobora peste ochi. În jurul lui soldaţii înaintau cu mai puţină ardoare. Se trecu de la o fugă haotică, la o fugă uşoară. Încet se stinseră şi uretele şi înjurăturile lor. Dinspre inamic nicio mişcare iar impresia era de a înainta spre un loc pustiu. Strigătele şi înjurăturile nu-şi mai aveau locul. Toată atenţia se concentră spre teren şi spre calea de acces. Nici Barbu nu mai ştiu ce să zică. Înaintaseră vreo sută de metrii şi totul era bine, prea bine. Şoldaţii prinse a glumi. Se ajutau reciproc când se încâlcea câte unul în sârmă, chiar râzând şi glumind. Atacul se transformă într-un marş forţat, liniştit. În faţă, ruina bisericii se contura tot mai clar. Dinspre inamic nicio mişcare.
Doamne ajută, îşi murmură în barbă soldatul Costin Marius. Bruboane de sudoare îi coborau pe frunte iritându-i ochii. Uită de rana de la câlcâi provocată de rosătura bocancului. În spatele lui, camarazii ce se dispersară la începutul atacului pentru a nu fi o ţintă tentantă şi uşoară, acum se adunară încet, încet, glumind. Cine din dreapta chiar râse cu poftă de ceva. O clipă, Tudose se opri privind la oamenii lui. Toţi erau în plin avânt. Nu părea să lipsească nimeni şi atacul continua fără să se fi tras niciun foc. Îşi întoarce privirea spre biserică. Nu mai aveau mai mult de vreo sută cinzeci de metri, dar obstacolele de tot felul le îngreunară elanul. Fiecare era acum atent să le depăşească fără să-şi piardă nici măcar un nasture.
De undeva, dinspre baza ruinelor, ceva sclipi preţ de o fracţiune de secundă şi Barbu, atent, observă imediat. Ridică mâna să atenţioneze, dar vocea nu i se mai auzi. Se porni iadul!
În bubuit de tunet, ciuperci negre de foc şi fum acopereau acum ţara nimănui. Pământul se cutremura făcând să vibreze stomacurile celor ce apucaseră să se trântească la pământ îmbrăţisându-şi prietenul din care se zâmisliseră. Vuietul obuzelor şi mieunatul sfidător al gloanţelor acopereau pe ici pe colo urletele de durere şi de groază ale celor ce apucaseră pe drumul cel fără de întoarcere.
Barbu se trânti orbeşte peste aschiile ce fuseseră puţin mai-nainte un copac lipindu-şi capul de ciotul de trunchi. Din grupul de cinci soldaţi ce-l urmaseră şi glumiseră cu puţin timp înainte, trei zăceau, corpuri mute fără viaţă, un altul se chircise la pământ apăsându-şi cu ambele mâini burta lovită de gloanţe. Avea gura deschisă, dar nu se auzea nimic, Barbu nu înţelelegea dacă urlă sau nu în vuietul acela supraomenesc, iar al cincelea, îşi ţinea mâna dreaptă, ce-i fusese retezată de sub cot, cu stânga, învârtindu-se haotic în cerc fără să mai ştie încotro îi sunt liniile proprii, strigând zadarnic după sanitar în timp ce sângele îi siroia stropind pâmântul.
Dinspre ruina bisericii, mitralierele măturau totul. Erau stâpânele câmpului de bătălie. Nimic nu mai putea mişca fără să fie atins. Barbu şi toţi ceilalţi care mai rămaseră în viaţă înţeleseră acest lucru. De undeva, parcă picat din cer, un soldat se trânti lângă căpitan înghesuindu-se amândoi sub ocrotirea ciotului de trunchi.
- Unde este artileria noastră, dom’ căpitan? urlă acesta la urechea lui Barbu.
Dar Barbu nu se mai sinchisi să-i răspundă. Schijele şi gloanţele suierau izbind şi trosnind. Când putu să arunce o privire, văzu că terenul era gol. Niciun soldat nu se mai vedea. Erau la mai puţin de o sută de metri de transeea inamică, dar nimic nu putea mişca.
- Trebuie să continuăm atacul! strigă Barbu către bietul soldat.
- Nu se poate dom’ căpitan...
- Dacă rămânem aici vom muri oricum. Dacă am porni înapoi, am avea dublu de mers şi vom fi ucişi. Avem o singură şansă. Înainte peste transeea lor!
-De ce nu aşteptăm să ne ajute artileria, sau să cadă întunericul?!
- Artileria ne ajuta deja dacă putea, iar până la întuneric vom fi toţi morţi de rămânem aici.
#652103 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
LUMINA CATRE CER 3 - de Tot Areal la: 19/06/2014 08:24:49
Un proiectil suieră şi căzu undeva la şase metri de ei împrăscându-i cu pământ şi resturi de tot felul. Soldatul îşi lepădă arma acoperindu-şi faţa cu mâinile. Liniştit, Barbu îl bătu peste spate.
- Vezi, dacă rămânem pe loc suntem morţi. Pregăteşte-te de atac!
Panicat, bietul băiat tremura din tot corpu, dar disciplina îi controla încă spiritul, aşa că se mulţumi să de-a afirmativ din cap.
Barbu aşteptă un moment prielnic şi aruncă o privire peste ciotul de trunchi. Se vedea mişcare în multe locuri, deci băieţii erau încâ teferi şi se îngropau la pământ. Îşi dădu seama că inamicul are două mitraliere. Una la baza ruinelor bisericii, cealaltă în extrema stângă a transeei. După clipa de uluială, băieţii lui prinseră să riposteze cu foc, dar, din păcate mult mai sporadic decât ar fi fost necesar.
Barbu fluieră de câteva ori scurt pentru a le atrage atenţia celor ce încă erau teferi, fluturându-şi mâna prin aer şi arătând spre inamic. Apoi, îşi trase sufletul, şi fluieră tare şi cu forţă sărind primul în picioare şi, după cum îşi calculase , înaintă spre inamic trăgând din pistol.
- Înainteee...! urlă el sărind în picioare. Avu timp, o fracţiune de secundă să vadă stofa pantalonilor sfâşiată, dar nu simţea nicio durere. Ştia că o rană nu se simte imediat din pricina adrenalinei, dar tot atat de bine se fi putut să îşi sfâşie pantalonii în sârma ghimpată sau în orice alt obstacol.
Mecanic, sub impulsul, datoriei, soldaţii săreau înainte fără să mai gândească. Câmpul părea că se scufundă, că se clatină sub un înfiorător cutremur, păreau că aleargă pe spinarea unui uriaş trezit care acum se scutura cu toate puterile. Era un haos de nedescris. Zgomotul era infernal. Totul era numai bubuit de tunet, urlete, ţipete disperate şi strigăte fără speranţă. Nu îşi mai auzeau nici propria descărcare de armă. Aerul irespirabil le bloca plămânii care nu mai făceau faţă. Cu gurile larg deschise, căutau o să înghită cu nesaţ boarea salvatoare. Mulţi cădeau sfâşiaţi la gândul că intraseră într-un nor de gaze toxice de luptă, dar imediat realizau că nu era posibil. Dacă ar fi fost aşa, nu ar mai fi fost nimeni în viaţă deja, iar de peste tot se auzeau cum armele răspund tirului infernal din faţă.
De nicăieri, caporalul Tudose apăru lângă Barbu. Se trântiră în genunchi.
- Nu mai am pe nimeni din grupă! strigă Tudose printre lacrimi nervoase. Toţi au căzut! Avem nevoie de întăriri altfel nu ajunge nimeni viu acolo!
- Eşti nebun?! Întăriri?! De unde?! Suntem numai noi şi trebuie să punem mâna pe blestemata aia de transeea cu orice preţ! Ăsta-i ordinul!
- Vom muri cu toţii! Nu putem trece. Ne macină pe toţi!
- Ba vom trece. Adună toţi oamenii pe care îi găseşti şi treci cu ei în stânga, arată el spre pâlcul acela unde fusese cei câţiva copaci rătăciţi. De acolo o vom lua în amonte de pârâu până cădem în spatele mitralierei din extrema lor dreaptă1 Ai înţeles?!
- Înţeles!
- Uite acolo o groapă... Aduni toţi băieţii ce-i mai găseşti şi ne întâlnim aici în zece minute!
Toţi cei ce se adunaseră în groapă arătau jalnic. Aproape toţi erau răniţi, mai mult sau mai uşor. În această clipă de repaos, se puseră să se panseze reciproc.La unii, uniforma era numai zdrenţe, unii îşi pierduseră casca şi anumite efecte, dar aveau arma şi masca de gaze. O uşoară acalmie puse stăpânire pe câmpul de luptă. Obuzele se răriseră iar mitralierele trăgeau răzleţ.
- Acum poate fi şansa noastră, zice Barbu încât să fie auzit de toţi. Ăştia, face el referire la inamici, cred că ne-au ras pe toţi. Vor avea surpriza vieţii lor...ultima lor surpriză. Vom porni câte unul. în şir indian către pârâu. Eu voi fi primul, voi mă veţi urma. Tu Tudose eşti ultimul. Dacă cineva dă înapoi sau nu vrea să înainteze îl împuşti pe loc. Nu avem nevoie de ezitări şi aşa suntem mult prea puţini şi avem o datorie sfântă în a ne răzbuna camarazii căzuţi. Acum pentru ei luptăm, şi pentru noi. Vom urca în amonte de pârâu şi vom cădea în spatele lor. Principala ţintă este mitraliera din transee. De aia ne vom ocupa prima. Apoi, radeţi tot. Toată lumea să-şi monteze baioneta. Nu luăm prizonieri!
#652104 (raspuns la: #652103) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
LUMINA CATRE CER 4 - de Tot Areal la: 19/06/2014 08:25:44
Tudose numără patruzeci şi şase de băieţi. Din două sute. Şi aceştia, o parte destul de rău răniţi. În scurt timp, Barbu dă ordin de plecare şi se avântă primul. Aleargă aplecat. Din când în când se trânteşte la pământ, dar se ridică imediat şi ajunge la viroaga ce dădea la pârâu. Unul câte unul soldaţii îl urmează. Terenul fiind mai jos, reuşiră să treacă neobservaţi. Se regrupară şi porniră. Din când în când se opriră pentru o scurtă recunoaştere. Barbu îi ghida doar din mâini. Nimeni nu scotea o vorbă. Înaintau cu băgare de seamă. Pământul uscat li se fărâmiţa sub picioare, făcându-i să alunece, dar se ridicau sprijinindu-se cu patul armei în ţărână. Înaintau de o oră bună când, brusc, Barbu se opri ducând degetul la buze. Uşor, târându-se pe burbă, ieşi din râpă. Apoi se lasă repede înapoi.
- Am reuşit. Suntem în spatele lor. Transeea lor se termină cam la treizeci de metri în faţă. Nu putem da buzna, că aşa nu facem nimic. Aici vor rămâne cei răniţi şi ne vor acoperi. Nu vă mişcaţi de aici până nu luăm capătul transeei. Apoi veniţi să ne ajutaţi să menţinem locul. Să sperăm, că după ce luăm transeea, vor veni în ajutor şi cei care au rămas în ţara nimănui. Nu se poate să fi rămas numai atâţia. Oricum, nici ăştia nu sunt mai mult de-o grupă, două, Sunteţi gata? Hai băieţi!
Căpitanul se avântă primul. Tăcuţi ca şerpii, ceilalţi îl urmară. Mâinile le înţepenise pe armă de furie şi dorinţă de răzbunare.
...

Colonelul Petrescu izbi cu pumnul în masa din cortul artileriştilor.
- Aşa ceva nu se poate! Pur şi simplu ne-am sacrificat trupele pentru că cineva de aici este incapabil! Este incredibil! Cum se poate să nu găsesc sprijin pentru atac. Nenorociţii ăia toarnă plumb în capul băieţilor mei şi eu ce fac? Mă milogesc de voi să-mi daţi acoperire. O să răspundeţi pentru tot! ameninţă el ţintind un deget acuzator spre un sergent taciturn.
În acest moment, un trimis de la comandament îşi făcu intrarea cu un ordin scris. Se aproba deschiderea focului de acoperire.
- Acum unde să mai deschid focul?! turbă Petrescu spumegând de furie. Nenorociţii ăia mi-au făcut praf trupa de atac. Abia dacă s-au întors câţiva supravieţuitori şi ăştia răniţi grav. Ce să mai susţin acum ?!
- Atunci, cel puţin curăţă bletematul ăla de loc cu muniţia pusă la dispoziţie. Rade biserica aia de pe suprafaţa pământului, zice cel nou venit ridicând din umeri.
O clipă, Petrescu cugetă, apoi mişcă din cap. Asta voi face! şi dădu ordin să se deschidă focul cu toată muniţia disponibilă asupra ţintei inamice.
#652105 (raspuns la: #652104) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
LUMINA CATRE CER 5 - de Tot Areal la: 19/06/2014 08:26:33
...
Soarele, de un roşu aprins, prinse a se stinge în pământul zguduit de moarte. Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese aici cu ore înainte.
Tudose deschise ochii. Era pe jumătate îngropat sub pământ Îşi simţea ochii lipicioşi, îl usturau şi nu vedea mai nimic. Vroi să se steargă, dar mâinile nu-l ascultau. Îşi dă seama că e grav rănit, iar ochii îi sunt acoperiţi de sânge. Începu să simte o durere ascuţită şi tot mai apăsătoare la cap. Se gândi că fiind rănit nu e bine să stea sub pământ, infecţia ar fi inevitabilă. Cu mare chin reuşi să-şi mişte capul într-o parte. O mână, retezată din umăr, cu epolet încă pe ea zăcea în faţa lui. Pistolul încă era prins în mâna încleştată. Tudose închise ochii. Ştia deja. Acum era linişte. O linişte prea adâncă. O linişte de moarte. Cunoştea liniştea, dar aceasta era altfel. Era liniştea deplină, liniştea păcii sufleteşti. Era ceva, totuşi, de neînţeles. Cuceriseră transeea. Artileria inamică fusese redusă la tăcere şi totuşi, iadul îşi deschise poarta către ei, prin tunet, fum şi foc.
Acum nu mai simţea nimic acum. Nu mai simţea nici durerea de la cap. Reuşea să vadă soarele care mijea spre asfinţit şi totuşi...în loc să apună, soarele răsărea... O lumină puternică, îl făcu să închidă o clipă ochii. Venea cineva...Cum? Nu se poate? Barbu...
Căpitanul îi întinse mâna fără să spună nimic. O mână dreaptă. sănătoasă. Şi ce noroc, îl prinse de mână şi se ridică şi el. Acum îşi putea mişca şi el mâna şi nu-l mai doare capul. Şi lângă ei erau atâţia camarazi...şi toţi linitiţi, cu un zâmbet abia perceptibil pe feţele lor luminate, un zâmbet de împăcare...
...

11 noiembrie 1918. Clopotele sună în Moldova şi peste tot în lume. Războiul s-a sfârşit. Anii trec. Încet, încet, natura îşi ocupă locul primordial în ritmul vieţii acoperind urmele groaznicei încleştări izvorâte din mintea omenească. Cei care au scăpat, acum tac, prea dureros ar fi să spună tot ce au văzut, tot ce au trăit... şi-odată mor. Rămân amintirile, dar şi acestea se vor pierde odată... Dar ei, cei ce au plecat împreună, prin raza de lumină, către cer, ei nu mor, ei nu se pierd.
#652106 (raspuns la: #652105) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...