divagatie

Citeam deunăzi o scrisoare publicată într-un ziar sub titlul de „Merci, la vie!”. În general, lecturile impuse (în cazul de față lectura respectivă făcea parte dintr-o temă) mă plictisesc înfiorător. Răvașul despre care vorbesc nu se înscrie însă în linia oarecum tâmpițică a monstruozităților fade care se publică îndeobște în gazete. Autorul, un proaspăt sexagenar (mult mai tânăr în spirit decât mine), dă dovadă de inteligență, bun simț și umor (combinație ce poate fi definită fără teamă de eroare ca „rara avis”).

Misiva, sub aerul hâtru, ascunde unele chestiuni profunde cu privire la călătoria asta fabuloasă pe care o numim ființare. Am privit mereu cu admirație persoanele optimiste (poate și datorită faptului că eu nu pot să fiu astfel). Se spune că omul fericit e omul mulțumit cu locul său sub soare. Faptul că, fie și fragmentar (dintr-un hazard sau dintr-un act conștient al unei Realități Personale Supreme) ți s-a îngăduit să înomenești lutul ar trebui să genereze un simțământ de satisfacție. Autorul epistolei despre care aminteam face un microinventar al alternativelor posibile la varianta „om” atunci când vine vorba de „loteria vieții”. Că ești om iară nu insectă, șobolan, pui sau porc cu destinația „pântece” și altele de același soi, poate să fie un motiv de bucurie în sine.

Această scrisoare nu a stârnit vreun cutremur, vreo revoluție lăuntrică. Ea a prilejuit totuși unele întrebări asupra cărora consider că nu e inutil a medita. Cum ar trebui să reacționeze o ființă conștientă de sine, o ființă chemată prin datul ontic la o permanentă creștere întru relație, la perspectiva ineluctabilă a morții? Înțeleg perfect nevoia de îmbărbatare, de efuziune de tipul hic et nunc. Astfel de atitudini generează în mine un simțământ de duioșie. Ca să fiu mai explicit, o să aduc aici un episod din copilărie. Sora mea, care avea trei sau patru ani, s-a rănit destul de urât. Văzând cât de îngrijorați erau părinții, a zis: „Lasă, că beau lapte și trece!”. E absolut uluitor modul în care funcționăm. Cică n-am fi decât niște animale mai răsărite...

Sunt persoane pentru care viața e o povară din clipa în care se rup din anteființă până în clipa în care sosesc, în sfârșit, la repaosul absolut. (Iubesc la nebunie strofa Eminului cu setea de repaos.) E destul de greu de conceput cum ar putea să fie viața o sărbătoare pentru aceste persoane. O fi adevărat că paharul e pe jumatate plin. E la fel de adevărat însă că el e și pe jumătate gol.

Când eram elev am întâlnit expresia „a-și răni inima pentru cineva”. O expresie considerată în general echivalentă ar fi: a avea compasiune pentru cineva. Cred totuși că prima exprimare are o trimitere oarecum mai adâncă.

Am folosit cândva expresia ”a-ți mângâia pe creștet destinul trist” în sensul de tentativă de împăcare cu soarta, cu natura umană duală (ambivalentă - nu în sens psihologic). Un om împăcat e un om care stă drept, un om care se buricește a absolut fiind dureros de conștient de nimicnicia sa, un om care râde a infinit într-o secundă un fel de ... „optimist al deznădejdii”.

Îmi dau seama că rândurile de mai sus nu au noimă. Nici nu trebuie să aibă cine știe ce înțeles. Sunt doar niște gânduri generate pe marginea unui text.

Greșeli