Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Ultimul tramvai


de monte_oro la: 04/12/2016 16:54:16
rezumat: despre tramvaie si...cotiri...
taguri: Cutia_cu_litere 
voteaza:

Unele zile nu ai cum să le uiți, chiar dacă nu le mai ții minte. Știu, tocmai am emis o maximă ilogică spre aberantă. Dar poate unii s-au prins unde se ascunde diavolul detaliiilor în paradoxul ăla. De fapt, a fost vorba și de o seară. Dar și de o noapte. Și, mai ales, de o dimineață. Deja sunt mai bine de 30 de ani de atunci. Blocul e tot acolo, apartamentul la fel, chiar dacă și-a schimbat proprietarul. Era înainte de a pleca în armată, subiect preferat de unii pentru a-și aminti. Eu eram, însă, fix în ultimele două zile de civilie. Armata ”lungă”, la trupă, nu cea la ”termen redus”. Armata de la mijlocul anilor 80. Un an și patru luni se așterneau înaintea mea precum o plimbare pe jos prin savană cu mîinile goale. Cam 480 de zile și de nopți (cândva calculsem exact, dar, după o vreme, chiar și matematica se estompează).
Apartamentul era al unui văr bucureștean, care mă lăsase să stau acolo înainte de ”marea încercare”. Să mă lăfăi prin acele ultime ore cu frenezia condamnatului. Ea a venit acolo. Iubirea acelui timp al vieții mele. De prima zi, nu-mi mai amintesc. Nici de prima noapte. Nici de a doua zi nu-mi mai dau seama dacă s-au întâmplat aevea unele lucruri ori doar am visat că s-au întâmplat. Așa că n-ar avea sens să le scriu. N-ar fi fair-play față de memoria mea, mai ales. De fapt, imaginile prind să răzbată abia spre înserarea celei de-a doua zile. Tata își anunțase sosirea, iar ea a plecat spre căminul studențesc în care stătea ca fericită studentă în anul II ce abia începea. Rămas singur, m-a cuprins spaima. Ce puteam face ca să captez bunăvoința cerberilor care, de bună seama, urmau să mă ia în primire fix a doua zi la 7 dimineața, conform ordinului de încorporare? La 18 ani ai multe idei, iar la 19 încă și mai și. Brusc, m-a lovit inspirația: desigur, voi anticipa tunsoarea regulamentară. Și nu oricum, ci fiind chiar un model de ”biban”, ”pifan” prezent la arme. Așa că mi-a fost clar că trebuie să mă tund ”zero”. Cât de greu putea fi? Văzusem câteva filme în care personajele își lepădau podoaba capilară prin cîteva mișcări ba de brici, ba de cuțit, ba chiar de ciob de sticlă. La naiba, eu aveam un aparat bun de ras, din acela de fier – apropo, îl mai am și astăzi și nu am folosit niciodată alt tip de aparat – cu lamă și grătar. Iar dacă scoteam grătarul era imposibil ca treaba să nu iasă din prima. Cel puțin în mintea mea.
Prima mișcare a fost decisă, dar și decisivă pentru evoluția lucrurilor. Am simțit cum o mică greutate mi se ia de pe cap, deși senzația a fost de glașpapir plimbat pe piele. Parcă scalpul îmi respira, totuși, mai bine. Am privit curios în oglindă. Mai atent. Un mic ”luminiș” se iscase undeva deasupra tâmplei drepte. Încă aveam încredere în acțiunea mea și rezultatul ei final. Așa că fără mari ezitări am făcut o a doua mișcare. Un pic mai temperată, dar la fel de decisă, cel puțin în adâncime. O altă privire în oglindă. Îndoiala m-a cuprins brusc, ca o jivină ce stătuse ascunsă în desiș. Într-o clipă am realizat prostia pe care o făcusem. Doamne, ce senzații tâmpite! Și cât păr mai are de luat. Și câte răni se profilau deja la orizont, știind cam cum îmi arătau obrajii după, vorba ceea, un bărbierit banal. Era un dezastru! Mai mult, deja vedeam cerberii cum mă priveau nemiloși:”Deci, soldat, băi, biba, ai vrut să faci mișto de armată de vii aici tuns ca un punkist?”. În clipa aceea, deși nu aveam decât două mici zone defrișate în cap, mi se părea că sunt o creatură mai înfiorătoare, mai sfidătoare la adresa Legii și Sistemului decât Adam Ant sau nebunii ăia de la Sex Pistols (mă rog, în caz că mai sunt persoane prin încăpere care șă știe despre ce vorbesc).
A treia mișcare a venit din disperare. Era rezultanta disperată a îndoielii ce nu mai găsește soluții, dar încă speră într-o minune. Un 5%, acolo, încă mi-a condus mâna spre o a treia..incizie..în păr. A treia privire în oglindă, apoi verdictul: Sunt pierdut! Voi avea cea mai teribilă armată din lume, voi deveni dușman al poporului din prima secundă în care mă voi prezenta ca o arătare în fața Armatei. Cum telefoanele mobile încă erau un vis nevisat pentru noi, tata era pe drum, iar ea nu prea avea cum să fie contactată la cămin, m-am prăbușit resemnat – resemnarea aceea, ultimă, a omului din fața plutonului de execuție – într-un fotoliu din sufragerie. Prin fața ochilor îmi treceau doar scene oribile a căror victimă, desigur, eram. Nu mai puteam decât să zâmbesc schimonosit filmului ce mi se derula prin cap. După un timp, am auzit soneria. Era tata. I-am deschis ușa cu aer de partizan din munți care a doua zi urma să se predea de bunăvoie. ”Ce dracu ți-ai făcut la păr?”, fu salutul lui de bun venit. Dar din clipa aceea, am simțit că mai poate exista o ieșire onorabilă din impasul major în care mă aruncasem de bunăvoie.
”Hai în baie să te bărbieresc în cap!”, fu comanda lui scurtă și n-am avut nevoie, ca altădată, de prea multe nanosecunde pentru a mă instala pe un scaun în fața chiuvetei. Nu vroiam să știu cum, când, cât, vroiam doar să ajung mai repede la un mal salvator. Nu era spuma de ras ca acum, în tuburi ca de spray din care ”culegi” direct albușul acela parfumat și-l întinzi masând ușor pe piele. Nuuu… Chestia aia solidă trebuia frecată bine cu apă călduță, cu pămătuful, cam ca și când ai fi făcut o maioneză pentru salata boeuf. Iar in cazul meu agonizant era nevoie de multă materie primă. Dar când taică-miu a început să mă ”ungă” pe păr cu produsul rezultat am avut primul fior de încredere după multe ore. A durat ceva – a bărbieri un scalp e o chestie mai complicată decât pare, vă asigur – au existat și căteva icnete, a fost și o usturime teribilă pe alocuri, dar la final arătam mult mai aproape de ”ceva” ce merge în armată decât în perioada…punkistă. În plus, îmi redescopeream chipul într-o nouă lumină. A fost, poate, primul șoc estetic legat de importanța unor detalii ce-mi păreau absolut minore până atunci. Ca de pildă, frizura.
Eliberat de tensiune, am purces întru deschiderea unor sticle cu bere. Fiecare ne binemeritam momentul de tihnă și răsplată. Abia mi se detensionaseră celulele, când soneria s-a auzit din nou. Firește, în prima secundă m-am gândit că s-a aflat deja de tunsoarea mea ”zero” și Armata s-a gândit că mă poate ”rechiziționa” chiar din acea seară. Dar nu, la ușă era ea. Care a avut, probabil, la rându-i un prim șoc estetic legat tot de lucrurile de care pomeneam un pic mai sus. Dar s-a ținut tare, recunosc: ”Nu aș fi putut sta în cămin, știind că tu trăiești ultima noapte înainte de armată. Trebuia să fiu aici, cu tine!”. Treaba asta m-a gădilat așa de puternic lăuntric încât sunt convins că pentru căteva clipe am zâmbit ca un pușcăriaș versat de la Jilava. Din toată noaptea nu mai am decât niște senzații, tot mai vagi, în timp. Însă dimineața încă îmi umblă prin memorie. Crăpat de zori, un tramvai, noi doi, tata, valiza de lemn, oamenii care mă priveau nițel indeciși, deși vederea valizei îi mai liniștea, o stație de lângă Grozăvești unde ea a coborât. Și o mâna ridicată în semn de ”la revedere” ce însoțea mesajul mut al buzelor ce se aflau deja înspre îndepăratare, în decriptarea unui ”Te iubesc!”. Mâna mea stângă a rămas lipita de geamul acela din spate al tramvaiului și am privit spre ea câtă vreme drumul drept mi-a permis asta. Apoi, totul a cotit la dreapta, iar după curba aceea avea să înceapă o altă viață. Cât de diferită avea să fie, urma să aflu mai întâi peste 40 de minute. Apoi, cam peste 2 luni. Apoi, după 16 luni și tot așa. Aparatul de ras îl mai am. Dar părul meu de atunci a rămas acolo, în amintirea acelui apartament. Și mâna mea stângă mai stă lipită, uneori, de geamul din spate al unui tramvai. Până când totul cotește...


comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


*** - de zaraza sc la: 05/12/2016 13:44:50
Interesantă viziunea asta, cu cotirile. Mă uit în urmă și, dacă ar avea rost, aș putea calcula destul de exact, cred, câte curbe am lăsat în urmă...

#655129 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
monte - de alex andra la: 07/12/2016 08:37:35
O altă frumoasă filă dintr-un posibil jurnal al inocentului recrut. Și un alt final glorios al textului, cu autor trecut binișor de prima inocență :P
#655133 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de ionbarb la: 11/12/2016 21:17:55
eu am făcut armata la ”termen redus” și țin minte cum mulți recruți teriști se beliseră în cap cu câteva zile înainte de sosirea în unitate în semn de sfidare la adresa regimului și sistemului militar de pe atunci. din fericire eu nu m-am tuns ”zero”. un sergent major care mi s-a părut foarte cumsecade ne-a condus pe vreo patru noi recruți proaspăt sosiți în unitate la o frizerie din oraș ne-a spus să ne tundem la câțiva centimetri și ne-a oferit după aceea câte o halbă de bere la fiecare. și la acea halbă de bere acel sergent major ne avertiza că locotenenții aveau să fie foarte scârboși la instrucție. n-aș zice că am făcut o armată grea dar așa zisa educație militară mi s-a părut de fapt o îndobitocire...
#655146 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de Anahoret la: 14/12/2016 16:20:31
Parcă îl văd pe Rambo pregătindu-se pentru luptă! :)) Pot spune că textul ilustrează un adevărat ritual de iniţiere... chiar dacă a fost oarecum involuntar.
#655150 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...