Exorcizare

O haltă ponosită cu aromă de irosire, unde pnevma icnește reumatic, poate să fie lesne confundată cu finalul drumului către sine. De fapt, drumul este către nicăieri; tu rămâi mereu captiv în același spațiu dintre urechi. Deplasarea nu e deci geografică, ci mai mult o acumulare de antracte moarte întru răstimp viu. E lipsa spațiului unde diverse euri se umflă înghesuind a leșin amnezic alte euri mai firave și mai puțin gureșe când vine vorba să-și deșerte noimele în cuvinte. Cain-ul, care iese între lumina arlechinilor, a anihilat popoare de euri nevolnice, suprimându-le fără milă dreptul la noimă. Și se umflă pâlpâind a centru de univers, a veșnicie ineptă, a miez ontic cu iz de vară a păcatelor. Și vară peste vară se înfăptuiește o ghemuire a ființei peste ființă întru ființă având ca piatră unghiulară iluzia că vioriul zorilor e înomenit pentru prima oară, mereu prima oară. În fapt, e doar o călătorie ad lares et penates cu miasmă de extaz inițiatic. În mod bizar, extazul neofitului, care e inept și ridicol e, în același timp, și sublim. Pășești pe drumuri deja pășite, gândești cu gânduri deja gândite dar îți pare că drumul e doar al tău, că doar ție ți-a fost scris să-l urmezi. Și astfel făptura ta are sens, emoțiile și gândurile tale adaugă la lume. În fapt ești doar o za din lanțul generațiilor, nimic mai mult. Ex nihilo, nihil. Și când te gândești că pe vremea înmuguririi credeai că adevărul este suficient pentru fericire. Răsună în cotloane: edite, bibite… Sufletului meu nu i-a fost niciodată foame iar vinul nu stinge flacăra neagră a neputinței. Viața e călătoria în care ai impresia că poti zbura când, de fapt, te prăbușești efemer în abis cu pretenția veșniciei. Cazi mereu în hăul cosmic cu iluzia că stelele îți vor fi mai aproape. La final ele vor fi tot departe iar tu vei fi tot singur în cimitirul de euri pe care le-ai îngropat fără milă, și fără remușcare.