castanul

Castanul

Este noapte, luna s-a ascuns in norii negrii si grei, batranul castan solitar pazeste poarta, purtandu-si gandurile numai de el stiute.
Se uita pe geam si-l vede...ploua iar crengile ude gem sub bataia vantului.
Ce mandru, ce puternic si falnic este.
Pomii pe langa care trecem, care nu ne spun nimic au suflet? Ii aducem langa noi, ii tinem langa noi, ne bucura sufletul cu verdele crud al verii, ne aduc tristete cand le privim iarna crengile negre si goale.
Oare sufera ca noi cand batrana iarna le ia haina verde, oare se bucura cand primavara se imbraca sub razele blande? Ei tac nu spun nimic, dar in lunga lor existenta au invatat sute poate mii de povesti pe care nu le spun nimanui.
Ma bucur: sunt si eu o poveste a batranului solitar castan. Imi stie povestea cu bucuria si tristetea ei, dar nu o spune nimanui numai cerului si pasarilor care si-au facut culcus intre crengile lui.
Pe obraz m-i se prelinge o lacrima, este sufletul gol si nefericit, nu mai astept nimic, mintea m-i s-a golit, inima tremura indurerata.
Noaptea ma priveste sfidatoare si neagra, gandurile imi zboara cu ani in urma, venirea pe lume a primului copil, plansul imi ineaca sufletul cand o raza de luna isi face loc printre nori luminand o clipa fereastra.
Oceanul de nelinisti ma cuprinde din nou, il privesc cum doarme linistit, ma acuza? nu pot sa stiu si ma doare.
Trec obosita si il privesc pe cel de al doilea, care a aparut cand ciresele de mai sau copt, zambesc uitandu-ma la fata linistita si zambetul rasfatat chiar si in somn.
Este prea mic ca sa inteleaga nu stie de ce sufera, dar inima lui indoita de intrebari nerostite stie.
Lacrimile imi curg pe obrazul fierbinte, arzand, ma simt vinovata, reprosurile care mi-au fost aruncate au avut efect.
Sigur a avut dreptate, sigur nu sunt o mama buna, altfel copii mi-ar fi fericiti, as fi putut sa le ofer mai multe, plangand reprosurile imi stapung mintea si inima.
Ma duc din nou la geam, batranul solitar castan se misca in bataia vantului facandu-mi semne prietenoase.
Ploaia s-a intetit, plange sufletul meu, plange inima mea, plange ploaia.
Rusinea ma cuprinde, nesiburanta ma acopera ca un giulgiu rece si nu pot stapani inima care se intreaba: De Ce?
Imaginea vie a celui care imi arunca cuvintele grele, negandite inainte, imi apare din nou si din nou in minte. Acelasi om care cu ani inainte poate ma iubea acum ma priveste cu ochi reci si cruzi.
Ploaia nu mai conteneste isi bate darabana nesfarsita in pietrele de pe caldaram, sfarmandu-mi sufletul, topindu-l.
Cruzimea sufletului lui ma doare pana in adancul fiintei mele, ma loveste, si ma desface bucata cu bucata, ma simt sfarmata si innecata in propriile mele iluzii.
Ziua mijeste din negura noptii, iar gandurile nu imi dau pace imi sfarteca cu rautate mintea prea obosita ca sa inteleaga. In acelasi ciclu monoton: zi-noapte; zi-noapte viata trece ticaind nepasatoare pe langa noi.
Ingerul noptii si-a strans aripile negre de peste lume, dar inima mea a ramas umbrita sub aripile lui.
O zi noua n-i se arata din nou
Multumesc Doamne ca a mai trecut o noapte !