Rogva(iv)inutil

Somnul


Am descoperit o tenta de romantism intr-un somn, acel peste care pluteste greoi pe fundul unei picaturi multiplicate si m-am hotarat sa-l imortalizez. Fiindca e un frumos nimic al culorilor in care ma imbin si reprezinta o senzatie desavarsita de "nu dumnezeu". Am citit intr-o carte ca Dumnezeu exista....dar nu, nu in biblie, si ca el priveste totul din prapastia unui ocean. E cam absurd nu? Dar de azi m-am hotarat sa cred in el. Da...in el...adica in geana de sex masculin care tocmai s-a desprins dintr-un stalp de telegraf uscat...si s-a prelins incet pe sub ochii mei albiciosi, a atins incet buzele si in cele din urma a urmat traiectoria oarba a gatului. Am inghitit-o...fiindca imi placea. Iar lucrurile care iti plac provoaca de cele mai multe ori senzatia de neputinta si vulnerabilitate.
Dar este cald si in timp ce muzica asurzitoare ma face sa adorm, linistea de pe malul marii (eu stau destul de aproape de mare) ma trezeste. O secunda sunt treaza, pentru o clipa visez neputind sa fac diferenta intre cele doua stari care nu fac parte din mine.



Editorul si pustoiaca retardata care se stramba la mine din oglinda


Visez ca inca nu am fost sunat de editorul meu care imi cere alte pagini pana...luni, adica pana ieri si ca inca nu am fost tarata in casa de un strain cu ochi verzi si par rosu. Cred ca era spanul. Incerc sa deduc si nu inteleg. Am impresia ca sunt victima unei conspiratii pusa la cale de nenorocita aia care ma priveste din oglinda in fiecare dimineata. Camera mea este formata dintr-o multime de oglinzi concave care se desavarsesc prin intrepatrundere. Le vad in fiecare dimineata, cand ma trezesc din realitate, adica...o vad. Este persoana careia i-am donat ficatul in urma cu doua zile. Bause cam mult si avea nevoie de un ficat nou. Am scos bisturiul pe care il ascunde mana mea dreapta in cel mai indepartat loc al subconstientului, am taiat o parte din mine si l-am asezat in ea. Cred ca am omorat-o. Nu sunt un bun medic in ciuda nenumaratelor descoperiri pe care le-am facut in arheologie. I-am donat doar sange...l-am asezat intr-o forma asemanatoare cu acel organ hepatic dupa care am inchis rana de culoarea stelelor. S-a ridicat, a plecat si am auzit soptit un simplu "dracu sa te ia".
Oarecum abusurd, asta imi spune in fiecare dimineata desi am salvat-o.

Am lasat balta munca din tipografie, l-am sechestrat pe editor impreuna cu fatuca aia disperata care ma injura in fiece seara si i-am trimis pe luna, lasandu-i sa faca un drum destul de lung cu o barca gaurita. Nu stiu daca au sapat destul de bine...dar vor ajunge unde trebuie. Daca nu in aceasta viata, in urmatoare.
Cui ii pasa. Cui dracului ii pasa?


Cele trei idealuri pe care nu le pot atinge: vecina, colega si Mama.



Privesc cu jaluzele trase la vecina de la etajul 1. Imi reamintesc de colega de banca din clasa intai. Ma intreb pe care ar trebui sa o imortalizez acum. Oricum ar fi o figura incompleta fiindca eu nu am fost niciodata o femeie. Nu stiu chipul colegei fiindca pe atunci nu vedeam, nu stiu cum suna vocea fetei cu ochi verzi care bate disperata in usa cerandu-mi sa-i deschid. Imaginea perfecta a incompletului, a ceva-ului care lipseste. Ar trebui sa imi imortalizez iubita, singura pe care am avut-o, pe care am dorit-o si careia i-am oferit o parte din trista schizofrenie de care sufar, dar nu pot sa o fac fiindca ieri am parasit-o in fata altarului de sacrifciu. Si am uitat cum arata, caci o amintire nu poate sa aiba trecut. Si eu sunt una...o amintire. Asa ca, acum, incerc sa-mi formez un ideal. Da...idealul este ceva format din neajunsurile provocate de noua parti din cele zece nefolosite din aerul pe care il inspir si il vomit de prea multe ori pe secunda.
M-am saturat sa scriu despre femei, caci ele nu sunt nimic pentru mine nu am avut parte niciodata de una, desi de prea multe ori m-am rugat in coltul meu de biserica. Cred ca am sa schimb ceva in senzualitatea cuvintelor inexpresive pentru a ma transforma intr-o ea care vede lucrurile mult mai fals si mai inuman. Am sa fiu...mama...
Mama?????
Am auzit acest nume, prima data in spital, ieri, inainte ca nenorocitul ala cu par rosu si ochi verzi sa ma tareasca prin noroi pentru a ma aduce acasa, si imi parea atat de cunoscut. Aveam doar 15 ani atunci si m-a chemat inapoi. Mama. Nu avea forma ci doar culoarea fumurie a unui geam nesters de ani.
Am plecat cu ea. Nu stiu daca intr-un carucior fara rotile sau pe o targa din plastic. Mi-a arat desertul rosiatic al apusului si prospetimea desavarsita a hainelor de doliu. Dupa care am ascutit impreuna cateva tigari le-am fumat cot la cot si am sfarsit dormind impreuna pe pamant. Pamantul e proaspat si are un gust dulceag. M-am hranit pentru prima data cu lapte si i-am descoperit gustul. Sangele s-a transformat brusc in globule albe si am inceput sa devin din ce in ce mai greu pana cand am explodat si m-am transformat intr-o stafie a invizibilului. Am abandonat-o cred, si am lasat-o pe pamant. Acum seamana cu un schelet abia nascut...in scutece albe Are si o funda in par. Cred ca ma strecor la noapte in visul ei si am sa i-o fur. Cine stie poate ne intrepatrundem si devin un hot notoriu.


Victor

Victor este copilul pe care l-am dat spre adoptie...cand mi-am dat seama ca nu pot sa nasc. Si destinul ne-a facut sa ne intalnim din nou. Destinul sau speranta ca intr-o buna zi voi stii cum arata singurul meu copil si singura parte din mine. Victor ma urmareste. Stie cand plec, stie cand ma intorc, imi spune cand trebuie sa dau cu aspiratorul prin creieasul meu intortocheat...ce sa arunc si ce nu. Si imi aduce in fiecare zi un buchet din ramuri de nuc. Nucul este copacul lui preferat. Ii place sa stea sub el atunci cand picteaza pe bucatica lui de naftalina folosind culori diluate in apa de ploaie. Victor are ochi rosii, buze fosforescente si un par intunecat. Umbra firului pare atat de intunecata incat mi-ar fi imposibil sa spun cu adevarat ce culoare are. Este foarte inalt, poate si din cauza pelerinei pe care o poarta mereu de cand i-am facut-o cadou. Ma face sa rad in fiecare dupa-amiaza torida de vara. Acum sunt in lumea rosie. Si aici este vara mereu. As vrea sa pasesc din nou, prin cercul vicios in lumea mea albastra...si cea alba si cea verde si cea galbeba si cea...incolora. Dar Victor ma face sa raman aici, sa nu ma sinucid nepasandu-mi de trupul meu care s-ar putea reincarna doar pentru o placere carnala. Si acum mi-a spus-o. L-am auzit. El stie mereu ce vreau sa fac. De asta il ador si il voi adora mereu. Acum sta deasupra mea, si totusi la un etaj inferior, priveste in gol si se intreaba aceleasi lucruri la care eu raspund. As vrea sa il invit la concertul de black metal ce tocmai trebuie sa inceapa. Cred ca s-ar intrega de minune. L-as invata sa asculte. Victor este frustrarea faptului ca eu nu pot sa fiu mama. Dar daca as vrea din nou sa creez cu siguranta as facea-o alaturi de el fiindca nu imi doresc vreun nenorocit de geniu care la sapte ani sa-mi spuna ca a gasit falsa teoria relativitatii si ca tocmai a inventat praful, solutia unica pentru fericire. M-as simti stupid si mult prea inutil. Ridic incet receptorul si incerc sa il sun, dar o voce groasa, de fumator inrait ma intreaba inainte de a apuca sa spun ceva, daca biletul pentru lumea indigo mai este valabil si daca am de gand sa plec maine cu acceleratul de ora 0.
-Ma scuzati, maine era azi.
Tacere. Eu aici cu mana lipita de telefon, stupefiata, el acolo, stangaci, simtindu-se prost pentru gafa pe care a facut-o. Nu pot sa inchid si nici el nu poate sa taie firul verde. Poate cel rosu este solutia finala.
Ma prabusesc incet. Vestea m-a tulburat intr-atat de mult incat am simtit un aer de hoituri putrezite in mine.


Azi. Scot mereu acelasi bilet din geanta si citesc anuntul mortuar: 60 000 de oameni s-au prabusit peste un altul, un alt om. Exista doar un supravietuitor. Cel peste care a cazut totul...iar acela sunt eu. Bandaje...parfumul de piele arsa...mainile vinete din cauza loviturilor. Inca un scenariu de poveste expirata. Ma mint. Ei, ma mint. Nu asa am plecat de acolo. Cativa preoti in halate albe au venit si mi-au administrat pastile...un fel de anti-piracetam.
Victor, Mama...asistenta cu fusta scurta neagra pe care erau desenati ochii mei asa cum aratau ei inainte de a fi ingropati din nou in orbite... Am explodat precum o floare de mac, am creat droguri ce au condus la destramarea universului si acum m-am renascut la milioane de ani lumina de lumea mea "rogvainutil".
Iar ieri am trait o viata intreaga, tot, sau mai putin decat ce v-am povestit.