Echinocţiu de Toamnă

Lumina temătoare, obosită
pulsează azi în răsărit
ca lumânarea mângâind smerită
prinosul unui drum sfârşit.

Egalu-şi hotărăşte peste fire
balanţa unui echilibru cert,
dar va ceda iar beznei să-şi aspire
crescândul lacom şi alert
de viitoare zări înfrigurate
cu ceruri tot mai plumburii,
de pasiuni de prea demult uitate
ce încă speră c-ai să vii.

Îmi amintesc de zile-ngemănate
când ale toamnei tandre flori
le stivuiai pe braţe tremurate
să mi le dăruieşti în zori,
înfiorând sub zâmbet stins de lună
eternul dragostei de doi.

Acum "eternul" tău e doar minciună,
iar "doiu"-i înecat în ploi...

Atunci uitam că ziua va să scadă
cu toamna ce se-mbracă-n gri
dintr-o paleta de alb-negru, fadă,
că-n poartă bat clipe pustii,

uitam de tote câte sunt pe lume,
uitam de mine însămi chiar,
când soarele, ce-l culegeai din brume,
îl aduceai pe ceruri iar.

...................................

Raza de-acum un mâine o petrece,
un mâine palid, înghţeat
ca un cleştar de aizberg mut şi rece.
Eu mă înzăpezesc treptat...