Catre noi

„Vreau sa iti spun ceva..
Ceva atat de (!) ,
Incat tu sa faci
Ochii mari,
Sa ma
Lovesc de oglinda lor
Si
Sa ma
Iei de mana
Si sa
Incalecam pamantul
Care fuge pe strazi
Ca un meteorit gaunos,
Rostogolindu-se fara tinta.
Si
Sa ma
Arunci inainte,iar eu
Sa imping blocurile
Si sa
Le tai in doua asemenea
Unui chirurg care separa
Siamezii,
Si pe mainile mele
Sa ramana
Si piatra si gri,
Si-n suflet mandria
Ca ti-am fost de folos.
Haide sa alergam
Mai repede ca niciodata
Sa ne luam la intrecere
Cu norii
Si cu taxiurile capitalei
Sa calcam pe acoperisurile caselor
Si sa radem de indragostitii
Care sparg becurile
Cu pietre
Pentru un sarut.
Haide sa…”


Dar nu pot..
Acum,cand in sfarsit
Te-ai intors inspre mine
Toate vorbele pe care mi le repetam
Mecanic, in gand
Au fugit dincolo de corpul tau
Si le vad proiectate pe perete
Ca pe un prompter translucid,
Goale de sens si goale de suflu.
Ca noi.

„Nu-mi mai amintesc de ce plangeai
De cand plangi?” imi soptesti tacand.
„De atata timp ma odihnesc
pe maldarul de vise incomplete
incat nu mai pot sa te privesc
inauntru.
Cand ai incetat
Sa mai fii tu?”
Priviri.
Continuu,sugerez,doare.
„Poate atunci
cand eu
am refuzat
sa mai fiu noi…?”
Zambesti
Cu aerul cu care
Mangaii crestetul unui copil
Care plange
In fata cofetariei.
Uite-ti zambestul..
Niciodata destul de larg,
intotdeauna prea departat
si totusi
atat de cunoscut si iubit.
De cine? Cand?