Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Despre cum visez


de Deea Syra la: 19/02/2005 15:29:00
modificat la: 28/02/2005 12:44:03
taguri: Eseuri 
voteaza:
Liniste…
O liniste
Ca si cum m-ar gandi un arbore.

De curand, (daca toamna trecuta poate fi numita “curand”), am retrait unul dintre visele copilariei mele, sau mai bine zis, a perioadei in care “lumea intreaga nu era decat o parte a eului meu : de mine, de simturile mele, de mintea mea depindea existenta ei. Datorita miscarilor mele lucrurile apareau si dispareau. Intorcandu-ma,apareau; lasandu-le, se desfaceau inca o data. Daca inchideam ochii, toate culorile mureau ; daca-mi astupam urechile, nici un sunet, zgomot sau armonie, nu mai rupea tacerea spatiului.”(Giovanni Papini – “Un om sfarsit”). Eram obsedata de ideea ca eu nu exist decat pentru a descoperi una dintre cele mai mari taine ale universului, oricare ar fi fost aceea ( evident, am esuat in incercarea de a citi in cartea destinelor..ca si tine, de altfel). Am fost unul dintre miile de copii dezamagiti in momentul in care au inteles ca nu sunt cu nimic speciali , ca este normal sa te intrebi de ce , de cand si pana cand...
Imi amintesc o intamplare frumoasa. Eram… nu conteaza unde, cu... ( n-am sa zic nu conteaza cine, dar chiar i-am uitat numele, spre rusinea mea ..insa ochii migdalati, de grec, niciodata…) unul dintre vechii mei tovarasi de nazbatii, cand am avut revelatia cerului. Este una dintre cele mai importante imagini pe care le-am pastrat in suflet. Marea albastra, in clopotul careia eram adunati toti, care ne veghea in permanenta pasii, dar care plangea foarte rar pentru greselile noastre… ca o mama a pamantului…
Fugeam pe niste stradute prafuite si inguste prin portul din Galati ( pana la urma am dezvaluit si “locatia misterioasa”…), probabil jucand unul dintre acele jocuri cu reguli complicate si neintelese de adulti, pe care le adora copiii. La un moment dat, atmosfera incarcata de caldura sau nevoia de a iesi in evidenta, m-au facut sa ridic privirea spre cer, incercand sa alerg asa. Ma mai uitasem adesea la el,in special noaptea,cand incercam sa numar stelele..dar acum il vedeam altfel. Vedeam ca imi insoteste pasii prin acel labirint de stradute supraincalzite si care miroseau a Dunare…oriunde mergeam, norii ma insoteau, ii vedeam eu cum merg pe urmele mele! Mi s-a parut o descoperire fenomenala, si eram mandra ca sunt Aleasa norilor! Foarte fericita, i-am vorbit despre ceea ce aflasem prietenului meu . Am citit invidie si hotarare in ochii lui, inainte sa ridice privirea spre cer si sa o rupa la fuga… A ras zgomotos, mult, si mi-a aruncat-o cu nonsalanta: “ Cred ca norii au renuntat la tine, caci acum ma insotesc…” dezamagita si enevata de cutezanta lui, m-am uitat in semn de repros spre norii care ma tradasera, si am inceput sa merg acasa, renuntand la joc. Dar pe drum am vazut ca ei nu m-au parasit, si m-am intors sa dau vestea cea mare! Totii copiii au ridicat privirea spre cer, curiosi… nimeni nu se mai juca, eram adunati in mijlocul pietii zgomotoase, printre gospodine grabite care negociau pretul zarzavaturilor si pescari zgomotosi care ridicau lazi grele, pline cu peste..de fapt, eram numai noi, numai noi si cerul… vraja s-a rupt in clipa in care toti au inceput sa afirme cu mana pe inima ca sunt urmariti de nori… suparata si curioasa, i-am organizat intr-o “armata” compacta si i-am dirijat spre iesirea din port… norii ne insoteau…si atunci mi-a venit o idee : daca norii ne insotesc pe fiecare dintre noi, inseamna ca o sa o faca si daca ne raspandim in directii diferite, nu? Dar atunci, ce o sa se intample? Cerul o sa se rupa ? O sa crape ? Si ce o sa cada din cer? Au inceput propunerile… un baietel cu vreo 2 ani mai mic decat mine a zis serios, ca , probabil vor cadea copii, caci berzele ii aduc de “suuusss,de suuuuus, si noi am venit de acolo..stiu eu,mi-a zis mama”. Noi, cei mai mari, am zambit cu superioritate, dar am tacut, lasandu-l sa viseze, si am trecut la lucruri “mai importante”. Am rupt-o la fuga ..1,2,3…
Cu siguranta, aceasta intamplare nu are mare legatura cu ce va voi povesti in continuare, insa pentru a citi aceste randuri aveati nevoie de o anumita stare de spirit, pe care am incercat sa o creez …daca nu am reusit, lasati din mana cartea si ocupati-va de altceva. Nu este nici o graba… cuvintele nu dispar, iar eu, ca scriitor, am tot timpul din lume sa-mi cuceresc cititorii…”ceasul a stat”.
Este cel mai personal eseu al meu… care ma cuprinde in totalitate. Noaptea, in
vis, scriu usor, fara chin, si , ceea ce e si mai minunat, fara nevoia hartiei – totul este atat de complet, atat de suficient siesi, incat nu mai simte nevoia de a ramane…si totusi, acum vorbesc despre ceva interzis. Ca sa va dau si voua curajul sa o faceti, cand trebuie..
Niciodata nu am avut vise mai… puternice, mai asezate cu labele grele de leu pe pamant si totusi construite pe nori si cer albastru , ca in perioada copilariei. Credeam ca le-am pierdut pentru totdeauna, asa cum pierzi multe din bucuriile de copil, pe parcursul vietii… insa nu, nu a fost asa.
Nu stiu de ce, insa de curand (toamna trecuta – dupa cum se vede,mi-a luat ceva timp pana sa incep sa vorbesc despre asta…acum e iarna!!) mi-a revenit in memorie un vis demult uitat, care in copilarie ma obsedase. Era mai viu ca niciodata, mai plin de prezent si de… frunze. Da, caci despre asta este vorba…Ingaduiti-mi sa zbor departe, acolo unde ma poarta visul! Veniti… ?
Candva arborii aveau ochi! Pot sa jur! Stiu sigur.. ca vedeam , cand eram arbore. Imi amintesc ca ma mirau ciudatele aripi ale pasarilor care-mi treceau pe dinainte, dar daca pasarile banuiau ochii mei..asta nu mai stiu. Ma plimb prin paduri si reincerc sa privesc arborii in ochi… caut zadarnic ochii arborilor acum. Poate nu-i vad, pentru ca nu mai sunt arbore…sau poate ca, de cand nu mai sunt eu copil, au coborat pe radacini, in pamant.. sau poate, cine stie, mi s-a parut numai mie, si arborii sunt orbi dintru-nceput. Dar atunci de ce cand trec de ei , simt aproape cum imi urmaresc privirile, intr-un fel cunoscut, de ce, cand fosnesc si clipesc, din miile lor de pleoape,imi vine sa strig : Ce-ati vazut??? Ma plimb prin paduri , intreb si primesc taceri… numai umbra mea e ingijorata… se cearta cu sagetile pasarilor si se incalceste in ramurile arborilor, profilate pe poteci ascunse,in urma mea. Eu nu mai am timp sa privesc in jos. Simt ca picioarele mi se transforma in radacini noduroase care alearga grabite spre apa unui izvor,rascolind pamantul uscat si galben , ca niste pui de dragoni ce se grabesc sa se adape… Si pana la urma, de ce nu m-as intoarce printre pomi…? De ce nu m-as intoarce printre pomi, printre arborii chirciti de vantul fierbinte, printre stolurile de frunze care tipa ca pasarile, printre frunzele aproape nebune, amestecate in hoardele pescarusilor, si pornite la prada? Ce ma retine aici? Lumea mea e acolo… Nu o sa fiu o Maytreie indragostita de un copac, ci un copac-Andree. Liiceanu m-a invatat, in “Despre limita”, ca eu ma compun dintr-un “eu primit” si un “eu construit”. Tot el spune ca inainte de a-mi da forma sau de a da forma la tot ce ma inconjoara, pot-sau pot sa nu fiu- in acord cu setul de limite primit si pot sa-mi construiesc viata in armonie sau in intim dezacord cu tot ce mi s-a dat. E vina mea ca un suflet de copac zace intr-un trup de om? O, Doamne, trupul meu poate sa-si nasca urmasi, sufletul meu niciodata! Exista mai mare pedeapsa pe lumea aceasta? Fa-ma copac si ma voi simti fericita… fa-ma copac, fa-ma cu el… te rog...
( Incercand sa-mi explic aceste vise, care nu se termina aici, am aflat , in lungile mele plimbari prin lumea cartilor, ca arborele, ca figura axiala, reprezinta in mod firesc drumul ascensional pe care-l strabat cei ce trec din lumea vizibilului in cea a invizibilului: pe acesta il evoca asadar si scara lui Iacov, si stalpul samanic din iurta siberiana, si stalpul-centru din sanctuarele vaudu, “Drum al duhurilor”.sau cel al colibei indienilor sioux,in jurul caruia are loc dansul soarelui. Este stalpul central pe care se sprijina , in traditia iudeo-crestina, templul sau casa, sau coloana vertebrala ce sustine corpul omenesc,templu al sufletului. De asemenea, Pomul Vietii are drept seva roua cereasca,iar fructele lui, pazite cu strasnicie, transmit un dram de nemurire. Asa fac frunctele Pomului Vietii din Eden, care sunt 12 la numar, semn al reinnoirii ciclice, sau a celui din Ierusalimul ceresc. El simbolizeaza, pe scurt, androginul initial. Si, cu riscul de a parea foarte enervanta , voi explica, de fapt voi cita explicatia data de Platon , in “Banchetul”, referitoare la aceste fiinte numite androgini : “ odinioara, natura noastra nu era deloc asa cum este azi, ci cu totul altminteri.In primul rand, neamul omenesc se alcatuia intr-adevar din trei genuri, nu din doua ca acum, caci pe langa mascul si femela era al treilea care avea parti din celelalte doua laolalta si al carui nume staruie si in zilele noastre , chiar daca fiinta insasi nu mai e de vazut; exista pe atunci cu adevarat un gen deosebit, androginul care , si ca infatisare si ca nume,avea parti din celelalte doua laolalta, din barbat ca si din femeie; ceea ce a ramas din el azi nu este decat o porecla, socotita jignitoare. In al doilea rand, fiecare dintre acesti oameni arata la infatisare ca un bulgare dintr-o singura bucata, cu spinarea si coastele in cerc; avea patru maini si tot atatea picioare cate maini; apoi, pe grumaz rotund, doua fete aidoma una alteia, opuse una celeilalte; patru urechi; de doua ori partile rusinoase; si toate celelalte care mai raman , asa cum se poate presupune din cele descrise. (…) Deci daca erau trei genuri asa precum am spus, aceasta a fost deoarece masculul fusese la obarsie odrasla a soarelui, femela- a gliei, si, in sfarsit, era a lunii cel ce are parti laolalta din ceilalti doi , pentru ca si luna este partasa totodata a altor doi astrii.(..) Puterea si vlaga, dealtfel, le erau nemaipomenite si mare le era trufia. Asadar, li s-a nazarit sa se lege tocmai de zei, asa cum presupune Homer despre Ephialtes si Otos pe care ii face sa escaladeze cerul, la fel si cu oamenii acestia cu pofta de a intarata pe zei. Zeus si ceilalti zei s-au sfatuit ce sa faca si erau foarte ingrijorati: nu se afla pentru ei, intr-adevar, nici un mijloc de a-i duce pe oamenii acestia la pieire ,nici de a le starpi neamul, trasnindu-I ca pe Giganti; caci asta ar fi insemnat chiar pentru ei insisi secatuirea onorurilor si a ofrandelor ce le vin de la oameni, dar nici nu le puteau ingadui asemenea purtare nerusinata. <>Rostind acestea, el ii taie pe oameni in doua. Indata ce ii despica in doua pe cate unul din acesti oameni, Zeus ii si poruncea lui Apollon sa-I rasuceasca fata precum si jumatatea de gat inspre partea taieturii, incat omul, vazand privelistea despicaturii facute de el, sa devina mai modest; I se mai porunci sa vindece urmele operatiei. Si iata-l (pe Apollon) cum intorcea fetele;cum aduna toate colturile de piele peste ceea ce se numeste azi pantece, in chipul in care se strange la gura o punga, cum le impreuna temeinic catre mijlocul burtii,fara sa lase decat o gaura: ce pe care o numim intocmai buric. Apoi, fiindca mai ramasesera cute, el le stergea pe cele mai multe netezindu-le si dadea forma pieptului folosind o unealta ca aceea cu care cizmarii netezesc cutele din pielea intinsa pe calapod. Totusi el mai lasa cateva cretituri, anume pe cele care inconjoara pantecul si buricul, ca sa pastreze amintirea vechii stari de altadata.(…)
Asadar, dupa ce natura omului a fost astfel impartita in doua, fiecare jumatate ,tanjind dupa cealalta jumatate a sa, se alipea aceleia. “ Gata! Poate ca a sunat mult prea riguros sau stiintific, insa voi stiti ca uneori parantezele mele sunt plictisitoare..no offence pentru cei care cunosteau deja povestea pe care , in cazul lor, am repetat-o. Toti merita sa se bucure de un eseu frumos! Revenim….. )
…. Unii te vad numai pe tine, altii ma vad numai pe mine.. Ne suprapunem atât de perfect incât nimeni nu ne poate zari deodata si nimeni nu îndrazneste sa locuiasca pe muchia de unde putem fi vazuti amândoi . Tu vezi numai luna, eu vad numai soarele, tie iti lipseste soarele, eu duc dorul lunii…. Stam spate in spate, poate de cand universul inca nu exista, poate de cand am inceput sa vorbim , despre lucruri interzise, despre imagini, copaci si vise…Oasele noastre sunt unite, in vine ne pulseaza acelasi sange, care duce zvonuri de la o inima la alta. Cum esti, ma intreb? … daca ridic ramura dreapta iti descopar clavicula dulce si urcand , degetele mele amare iti ating buzele dulci, apoi brusc se intorc si-mi astupa gura… Cum suntem ? avem destule brate sa ne aparam, dar eu pot sa lovesc numai dusmanul din fata mea, si tu pe cel ce ti se arata….Avem radacini care aleaga, dar niciodata in aceeasi directie.Orice pas este o lupta pe viata si pe moarte.(Tu nu ai amortit de tacere si uitare..?). Oh… numai noi cunoastem dorul de-a ne putea privi in ochi si-a intelege astfel totul..dar stam spate in spate ( ce pacat ca mi-am dorit sa fiu copac inainte de a te cunoaste om!) … crescuti ca doi vlastari din acelasi bob, si daca unul dintre noi s-ar smulge, jertfindu-se pentru o privire, ar vedea numai spatele din care s-a smuls, insangerat, infrigurat, al celuilalt… suntem cuplul blandian pe veci…
De fiecare data cand in vise imi apar aceste imagini, sufletul mi se umple de toamna si ma simt frunza in calea viitorului… ele m-au facut sa inteleg cu adevarat ceea ce spunea Tagore : “Omul are intr-insul tacerea marii, larma pamantului si muzica vazduhului .” Si poate, uneori , o inima vegetala, care incearca cu disperare sa scape de Jivatma ( sufletul constient care se incorporeaza in trupul omenesc) si sa revina in copilarie… a mea, a ta , a lumii… a cui?
Pe aripi visele-si fac cuibi… si zborrrii…. Uneori intr-un trunchi de copac, alteori in ochii de grec , migdalati , ai unui baiat cu care candva alergai printr-un port prafuit al copilariei tale (apropos, te-ai imbarcat pe vaporul potrivit?) , dar cel mai adesea in tine.
Si totusi… cum visez ? Cu ochii deschisi!
( Sunt curioasa : oare ce imagine o sa va ramana mai mult in memorie? Aceea cu tipul cu ochii negri sau aceea a sufletului meu? E riscul asumat … riscul eseurilor prea personale..niciodata nu se termina intrebarile)
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


un copac cu flori:) - de giocondel la: 13/03/2005 07:00:07

Cand un suflet contine in sine esenta vietii spiritului, daruieste fructe binefacatoare si devine un Copac Divin...

"O SON OF SPIRIT!
My first counsel is this: Possess a pure, kindly and radiant heart, that thine may be a sovereignty ancient, imperishable and everlasting."
( The Arabic Hidden Words)



#39286 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: