Scrisoarea a VII - a (jaf de suras)

Pustiit, dorul albastru se retrage la culcare.
Razele de toamnă albă se înghesuie sub soare.
Ca şi cum sub iarnă curge, nezeit, lichid maro,
Tot aşa şi eu recânt de la do până la do.
Vine valea sursurând, malad şi întortocheat.
Viaţa mea nu e un iad, gândul tău e un palat.


Am crezut că pot învinge poleirea de pe gură
Şi cuvintele sperau într-o mantie aură.
Căldura cerşea potopul zecilor de mii de sfinţi,
Ochii coborau pe scară, dramele n-aveau părinţi.
Dimineţi tot condensau returnarea de iubire,
De aici până acolo nu era nici o oprire.
Cum să nu strivesc din hal, balul negru, acel bal ?
Pentru mantia de ură eu rămân un criminal !
Nu e muzică să fie izvorie, port de suflet
Fără gheaţă împroşcată, fără umbră, fără scâncet.
Nu contează de ce simt, e concediată Luna.
Porţiunea de cărare, ezitarea - sunt tot una.
Nu e azi, e totdeauna, nu e mâine, a fost ieri.
Piaţa de iluzi-i mare, nu e timpul să mai speri.
Focul încălzeşte marea, sudul seamănă cu estul
Nu-mi aduc aminte raza, şi vomit în gol protestul.


De aceea scriu acum şi te chem total şi orb
Să alungi din părul roşu cântecul acelui corb.
Nu mai strig ci îţi alerg răul adunat în saci
Ca să poţi să vrei să vii să ne aperi, să nu taci.
Această scrisoare eu nu am scris-o niciodată,
Dar din piept te ţipă cordul, numai către tine cată.
Palmele te cheamă aspru, sentimentele îngheaţă,
Te aştept şi îmi e teamă de privirea faţă-n faţă.
Pe la prânz voi aşeza partitura între flori
Şi voi presăra pe carne jarul rece şi fiori.
Scaunul va fi subţire, mic, nesigur, nelegat,
Ca să simţi alunecarea din victorie în păcat...


... M-am oprit şi îmi repet ce îmi spun cu toţi că sunt :
Nor din cer, toamnă pustie şi furtună fără vânt.
Iarna simţurilor crapă, violet pe mâini se face.
Ninge vag, e gri spre negru, îndoiala nu mai zace.
Pătura de maci uscaţi, spulberată, a căzut,
Prăştiind în jur gândaci, viermi maro şi miezul mut.
Porţia de răstignire aşteaptă cuminte-n gând,
Imnul naţional e vrajba, totul este ca şi când
Porcăria e în top, răul spune vorbe bune.
Geografia minţii varsă seurile verzi, imune.
Ca şi cum ne zbiară morţii cimitirul promenadă,
Alei către preamurire presărate cu zăpadă.
Ce cuvinte să descrie strigătul, durerea, golul ?
Ce picturi să deseneze jaful de surâs, nămolul ?


Cine ? Ce ? Unde şi cum ? Mâine ? Azi ? Vreodată, când ?
După câte îngropări vom veni şi noi la rând ?
Cine suntem noi ? Ah... ştiu ! Suntem proşti şi ni se pare.
Suferinţa nu există ! Am citit prea mult prin ziare...
Cineva să ne trezească... Viaţa nu e chiar aşa !
Ce-i atât exagerare, că e greu, că bla, bla, bla...
Nu-nţelegem şi vom pierde, murdăria fie sus !
Dacă asta naşte bani, ce ne pasă de Isus ?


M-am trezit a doua zi între pături de nuiele.
Dimineaţa transforma soarele în smoc de stele.
Pe fereastră unduia abstinent, un colorit,
Dar din cer au licărit zori de vers întinerit.
Nu tristeţea, nu povara, nu neşansa şi nimic
N-ar putea, n-ar fi putut să mă facă să nu zic :
Vreau să cred, să url, să ţip, să dezintegrez furtuna,
E... speranţă şi aş vrea să rămână-ntotdeauna !

Scrisoarea aceasta eu am scris-o de şapte ori.
Întrebări, nesomnul, dorul, Tu adânc acum mă dori.

Şi în timp ce îndoiala va urca spre apogeu,
În nările mele vii va recreşte Dumnezeu !