Prima parte ... sau nu...

Dorinta de a scrie se manifesta atunci cand nu avem incredere in ceea ce spunem, atunci cand nu ne putem face ordine in ganduri, atunci cand nu credem nimic. Literele ce se insira pe foaie, cuvintele ce iau nastere, frazele, mesajul, absolut tot ce tine de foaie si creion este o simpla terapie , un simplu mijloc de relaxare, de razbunare, de inlaturare a complexelor, de constientizare a necesitatilor.
A scrie , in cazul de fata, este sinonim cu a desena, cu a mazgali, cu a omora, cu a sparge, cu a crea, cu a distruge, cu a zbura, cu a plange, cu a rade. Scriind, se naste in sufletele noastre o cascada a imensitatii nimicului, ce se revarsa in cele mai linistite locuri din lume…
Atunci cand citim o carte, o scriere, o fraza, un cuvant, suntem tentati sa intelegem ce se ascunde in spatele sau, ce simbol tainic si timid e gata sa fie deconspirat… ce mesaj ni se transmite… mare greseala… noi doar captam ganduri de mult apuse, suprindem doar notiuni abstracte, paralele cu lumea noastra… Unii, si doar unii, vor avea supriza sa se regaseasca in ceea ce citesc… si vor fi tentati sa isi exprime suprinderea.. asta nu este nimic mai mult, decat o dovada de singuratate bine camuflata, de incompatibilitate cu externul pe anumite planuri… planuri ce devin un scop central, ce devin un tel in viata, un ideal nefinisat, din pacate… atunci cand simtim o cat de mica intersectare cu lumea altcuiva, ne grabim in a ne afisa concluziile trase in acea clipa… pura minciuna… nu sunt concluzii de moment, nu este analiza la prima vedere, este pur si simplu idealul nostru cel nefinisat… cel la care ne gandim de o viata intreaga, si care l-am sters de mii de ori din mintea noastra.
Arta de a scrie, si cea de a critica, sunt cele mai imbinate fenomene din cate exista… un portelan spart la furie poate fi privit doar ca o simpla pata stearsa de pe sufletul cuiva; dar cioburile nu ii vor ajuta pe ceilalti sa isi gaseasca “eul”.. deloc… Pe cand, atunci cand citim – si ceea ce este scris nu e nimic mai mult decat aceeasi pata stearsa de pe sufletul cuiva – ne putem gasi “eul”… literele nu sunt cioburi, sunt portelanuri de mare pret.
Intalnesc din ce in ce mai des oameni ce se simt amenintati de viata, de simplitate, de arta imitarii. Un criteriu extrem de ciudat, ce sta la bazele clasificarii evolutiei caracterului unei fiinte umane in timp, este cel de interiorizare, cu spontane si inegale crize de exteriorizare, sau macar de tentative de exteriorizare. Rabufniri neintelese, categorisite drept manifestari violente , ce nu-si au rostul intr-o ecuatie atat de simpla – cea umana … Cu cat interiorizarile sunt mai putin intalnite, caracterul persoanei respective va evolua in linie dreapta, fara suisuri si coborasuri… Asta pana intr-un punct… nu conteaza care … Cu cat interiorizarile sunt mai intalnite, sau caracterizeaza starea generala a persoanei, caracterul va evolua sinusoidal – suisuri si coborasuri, impliniri si dezamagiri, bucurie si tristete.
A nu se intelege gresit… nu doar introvertitii au parte de sentimente, numai ca ei privesc viata ca pe o experienta continua, ca un drum… fara sfarsit. Au timp sa observe, sa critice, sa traiasca.. pentru ei , a trai este cea mai groaznica fericire…. Pentru ceilalti… viata este un sport, este un drum cu sfarsit, depinde doar de cum mergem sau alergam, sa ajungem mai repede la final…
O categorie aparte de oameni este cea a oamenilor ce doresc complexitate, aprofundare, o iesire din orice tipar, o senzatie de unicitate, dar, toate acestea, aparent fara nici un sens. Sunt acei oameni plictisiti si ingretosati de bucurie, de implinire, de superficial, de nepasare, de noroc, de intuitie, de incredere. De ce doresc asta? ……..
Obiceiul de a aprofunda, de a gandi, de a simti pana in varful firelor de par, de a visa, de a fi romantic… e la moda… dar o altfel de moda… acea moda ascunsa, care se remarca tocmai prin mister, ce se caracterizeaza, din punct de vedere a celor ce o adopta - “putini”.
Incercam sa ne facem remarcati prin haine, frumusete, eleganta, stil, bani, putere, si asa mai departe… Atunci cand toate acestea ne lipsesc, descoperim acest misterios stil de a ne face utili, adica arta. Speranta de a fi intelesi, odata si-odata, ii tine in viata pe multi dintre noi… Si prin arta, prin tot ce simbolizeaza arta pentru om, iesim din pustietate… ca sa intram in alta… dar una voita… e dorinta de auto-mutilare, dar e o alegere, totusi… decat sa imi tai un picior, prefer sa imi tai un deget… cam asa se explica… intr-adevar, explicatie deloc elaborata..
La moda este si tendinta de a nu fi in pas cu moda.. de a respinge normalitatea, in favoarea anormalului, ciudatului, fondului, umbrei. In loc sa se integreze intr-o masa compacta, fara farmec aprofundat, un ganditor va prefera sa se detaseze, sa atinga acea “Nirvana”, cum o privesc budistii. Prin asceza, calea cea mai scurta si mai dificila, unii ajung, din propriul punct de vedere, la o stare superioara; dar nimeni nu va recunoaste asta vreodata. Astfel, persoana maturizata timpuriu, sau din contra, persoana ce da dovada de copilaresc excesiv (si in general cele doua tipuri de persoana se contopesc, dand nastere la un caracter unic, neinteles, gesturile unei astfel de persoane fiind, de preferat, privite superficial, analizarea in profunzime intalnind obstacole si paradoxuri mult prea multe) va incerca sa dovedeasca diverse lucruri celor din jur, in cazul in care nu au ce dovedi, pur si simplu inventeaza… de exemplu:
Ce poate fi mai greu , la un om tacut si calculat, meticulos si previzibil, decat sa spuna ca iubeste? A iubi este in antiteza cu A gandi. Cu A calcula. Cu A presupune. Cu A astepta. Cine nu-si da seama de asta inseamna ca nu a simtit nimic niciodata… revin… o persoana fara visuri marete, fara scopuri mult prea intalnite, fara probleme normale… cum poate recunoaste ca iubeste? Asta inseamna un esec total, o dezamagire profunda, o viata ruinata, o ploaie zbuciumata si nemiloasa… o ingramadire de calcule fara nici un sens… o TRAGEDIE. Oare exista salvare? Da… simplul gand “ si daca ii spun, ce am sa fac mai departe?” ne poate opri.. ne poate ajuta sa ne inchidem in noi, sa fim muti… teama de responsabilitate , lasitatea, sunt caracteristicile omului ce nu vrea nimic… cu atat mai mult iubire… sau , de ce nu, caracteristicile omului ce vrea totul, dar in nici un caz, iubirea… Momentele in care gandurile isi fac de cap, in care ne suprindem in ipostaze atemporale, blocaje mintale ce impleticesc lacrimile cu o voce sugrumata… Toate duc la o dragoste platonica, la o lume perfecta, la o viata fara de sfarsit… la iluzii, mai pe scurt; adevarul e ca nimic nu dureaza prea mult, nici macar sentimentele…
Framantarea, neglijenta, dezordinea de care da dovada un astfel de om, poate fi privita ca pe un preludiu, actul in sine fiind declaratia de dragoste.
Dar, oare preludiul nu este acel simplu “Te iubesc” ? Oare marele test nu vine dupa? Depinde… unii se simt impliniti doar prin aceasta simpla remarca… as vrea sa ii definesc, dar nu vreau sa dispretuiesc chiar tot ce tine de fiinta umana…
Fie spus, intrebarile puse la nesfarsit, idele tratate la fel de fiecare data, sentimentele exprimate in acelasi fel tot timpul, nu duc la altceva decat la plictiseala… nevoita… nedorita.. neinvitata…. Cine vrea un raspuns, cine vrea sa fie inteles, cine vrea sa fie ascultat, trebuie sa isi expuna teoriile altfel, de fiecare data…. Multi uita acest lucru, si se debusoleaza…
In general, oamenii simt nevoia sa fie impliniti pe unul sau mai multe planuri, si adesea, “a fi implinit “ se confunda cu “a fi respectat”; este o dovada de prejudecati, idei preconcepute, lipsa de imaginatie… daca un barbat are o sotie frumoasa, si doi copii, servici stabil si liniste sufleteasca se cheama ca este implinit? Inseamna ca are dreptul sa ceara respect? ….. Are, cel mult, dreptul sa se respecte.. nimic mai mult.. mai sunt multi ca el in lumea asta…
Oamenii sunt criticati in functie de capacitatea celui ce critica de a privi fenomenele din societate cat mai subiectiv/obiectiv, in functie de “cat il duce capu’ “… noi suntem sortiti pierzaniei, deoarece stim unul de existenta celuilalt… urmam aceleasi cai cu totii, ne plangem inutil…
Alt exemplu:
Reintrarea in normalitate. Pentru unii, gesturi marunte, banale, inseamna probleme extrem de dificile, cu rezolvari aproape imposibil de gasit. Sunt cei care au impresia ca sunt priviti din toate partile, ca sunt monitorizati, fiecare miscare facuta fiind , poate, un motiv de critica in ochii celorlalti; mersul, cascatul, tusitul, vorbitul, sunt actiuni ce iau mult timp pana vor fi puse in practica; evadarea fortata din lumea viselor, de obicei datorata unor necesitati de ordin fizic ( ex. – ma gandesc la ceva, stand intr-o pozitie ciudata, dar nu imi pasa, pot sa ma vada si toti oamenii din oras, nu am treaba cu ei… dar imi dau seama ca mi-e sete… si ca , din clipa asta, conteaza ce cred ceilalti despre mine.. nu mai sunt in lumea mea, unde toti imi sunt egali cu zero, ci sunt in mediul lor, prielnic criticilor si carcotasilor…).
Impresia de superioritate – o falsa superioritate – ce este motiv de mandrie pentru acesti oameni, ii ajuta sa treaca prin viata, reprezinta un scut, o masca, o salvare. Portiuni de adevar, prinse intre bucati de fictiune, le sunt adminstrate zilnic, in doze din ce in ce mai mari, iluzia unei desprinderi de realitate facandu-si prezenta din ce in ce mai des.
Intelegerea sentimentelor, iluziilor, falselor sanse, este relativ simpla. La fel de simpla ca si explicatia marimii Universului… atunci cand omul va realiza unde se termina , si ce este dincolo de Univers, in aceeasi clipa va realiza si dorinta de a opri timpul in loc. Este vorba de o constientizare a degradarii sentimentale ce va avea loc in momentul in care descoperim ca vise ca intalnirea intr-o noapte de vara, sau plimbarea pe malul marii, sau privirea unui lac linistit, intr-o dimineata racoroasa, au un sfarsit… ca dupa ele va veni neantul, acelasi haos total ce il traim in mod constant.
Nu cumva ne caracterizeaza teama de schizofrenie? Teama de inexistent? Traim intr-o lume schizofrenica, plina de aparente si minciuni, si cosmarul nostru cel mai mare este sa plangem nu pentru atasamentul fata de un om , obiect, sau sentiment… ci pentru semnificatia a doua cuvinte – “nu exista”. Ar trebui ca viata sa ne fie dominata de intrebari, nu condusa de raspunsuri. Ar trebui…
Dar...
Toate acestea sunt simple pareri.. teama de a fi criticat face parte din viata mea… si din a ta…