Semne pe zid. Casa

O seară care se hotărăşte cu greu să alunece mai departe. Soarele nu se lasă dus din căuşul unui nor. Învăluit în lumina leneşă, oraşul uită parca să îndrume umbrele spre casele lor. În căteva ore, clopotul cel mare va bate ultima oră.

Grăbit, maestrul îşi zoreşte ucenicul. Toată noaptea acesta va picta pâna la prima bătaie de clopot ce cheamă dimineaţa…

-Nimeni nu trebuie să ne vadă. Biserica se ridică singură, îi şopteşte bătrânul printre dinţi, printre răsuflari opintite. Şi timp nu e.

Gândul baiatului e departe. La soţia lăsată în patul cald, la părul ei lung-evantai negru pe pernă, la pântecul ei alb şi viaţa ce pulsează acolo.

-Eşti ales, nu mai poţi da înapoi…

Prima bătaie, şi inimile se opresc în somn. Cei prinşi în mişcare cad ca nişte păpuşi dezarticulate. Fără de viaţă, suspendaţi în timp…

-Ridicăm aceasta biserică pentru Cel pe care l-am creat prin visul nostru, pentru Cel care stă suspendat în uitare deasupra oraşului. Poate va deschide ochii, ne va privi şi ne va recunoaşte. Va veni şi va trăi printre noi.

Singur acum, pictorul ucenic îşi deschide braţele în faţa zidului gri. Translucidă, inima începe să picure albastră . Se va opri doar atunci când, pâna la ultimul, îngerii şi sfinţii vor sta şiruri nesfârşite într-o armată purtând crucea Netrezitului.

Prima rază a soarelui îl sparge în mii de cioburi…