-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Casa - capitolul II din romanul "Morbach - durerea exilului"


de miguelstil la: 30/03/2005 15:23:00
modificat la: 31/03/2005 10:55:50
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
„Pentru ca aici e si nu e... acasa”



Victoria privea luna cu incantare. Norii care o inconjurau ii dadeau un aer misterios, ca in filmele de groaza. Nu semana de loc cu o imagine desprinsa din paginile romanticilor ci parea a fi un ochi al cerului deschis asupra satului. Ce o nemultumea cel mai tare pe tanara femeie era faptul ca niciodata, dar absolut niciodata, nu vazuse luna deasupra capului. Ori de cate ori il privea, astrul ii zambea din departare, in bataie de joc.
Nu fusese vreodata fascinata de luna. Nici macar de soare. Stelele insele ii erau indiferente. Se intampla insa, extrem de rar, sa-si ridice ochii spre cer, cautandu-l pe Dumnezeu… intotdeauna cand avea nevoie de un miracol, nu din credinta sau convingere… pur si simplu pentru ca, ocazional, se simtea neputincioasa in fata destinului si avea impresia ca numai o forta supranaturala ii putea trasa un nou drum de urmat sau ii putea oferi un indiciu cat de mic in continuarea celui vechi. Si cand isi ridica ochii spre cer, daca se intampla sa fie noapte, ramanea muta de uimire si admiratie in fata spectacolului si nu se mai ruga, de parca dansul stelelor ii era raspunsul cautat. Altfel Victoria nu privea cerul noaptea.
In schimb iubea apusul, poate mai mult decat iubea rasaritul. Si asta numai din cauza faptului ca era lenesa dimineata si nu isi dorea sa se trezeasca pentru cateva minute de culoare. Cerul in furtuna avea mai multe de oferit, asa credea, iar apusul… apusul era vremea indragostitilor. Nu isi putea imagina cati indragostiti aveau chef sa se trezeasca la ora cinci, sau mai devreme, ca sa vada prima raza de soare. Desi, cu ani in urma, facuse si ea asta… dar la mare. Si nu o impresionase cu nimic, pentru ca, doar cu o seara inainte, vazuse un apus pe un cer inaintea furtunii… Rasaritul pe cer senin… nu avea nimic magic afara de prima raza de soare care se deschidea ca geana unui ochi trezit din somn: usor, cu uimire…
Luna se miscase putin undeva deasupra casei de peste drum. Victoria isi desprinsese privirea de la ea pentru a studia arhitectura cladirii. Vazuta din exterior casa nu avea nimic deosebit. Casele germane pareau ca urmaresc acelasi tipar fara ca, propriuzis, sa fie identice. Stilul... era rece, regulat, fad. Albul predomina, iar daca vedeai o casa colorata cu siguranta era locuita de rusi, turci, sau alte nationalitati. Casa de peste drum nu facea exceptie de la regula generala. Avea tencuiala alba, acoperisul si tocaria ferestrelor si usilor maro. Era o casa mica, lipsita de personalitate. Nu avea nici macar o rata la ferestre, ori in gradina din fata, ori vreun piticot la intrare. Iar asta ii dadea un plus in ochii Victoriei. Langa ea, in dreapta, o casa in acelasi ton, insa dotata cu garaj. Garajul era de fapt un fel de sopron bine construit. Casa asta… Victoria o poreclise “jungle book”, sau “casa tufis”. Proprietarii aveau mare grija de boschetii plantati pretutindeni. Aveau si niste trandafiri roz care se labartasera pe o parte a aleii… dar aspectul general te determina sa te intrebi “oare ce o sa sara din boschet?”. Era o gradina cu aspect tamp si neingrijit, in ciuda eforturilor proprietarilor. Urmatoarea casa din dreapta era locuita de un american casatorit cu o nemtoaica. Frapa, si cum sa nu te umple de uimire asa ceva, regularitatea cu care acesti oameni tundeau peluza: o data la doua zile? Peluza insasi era folosita ocazional pe post de parcare, pentru ca familia in cauza primea multi musafiri. Mai era un lucru uimitor pentru Victoria: barbatul. Barbatul era militar. Victoria nu stia gradul pentru ca nu il vazuse niciodata in uniforma, dar atitudinea lui spunea totul. Informatia avea mai mare greutate pentru ca o primise si de la Dieter. Barbatul arata impecabil: un trup bine cladit, atletic, tipic militarilor americani, un chip frumos… ce mai… era atragator. Sotia lui… o femeie scunda, plinuta, cu o fata care, fara a fi urata, nu spunea nimic. Doar zambetul ei era vesel, dulce… cald. Si copiii… fetele lor… blonde, grase, total nereusite… urate. Probabil si complexate, pentru ca asa se intampla in majoritatea cazurilor pe care le vazuse Victoria de cand era in Germania. Iar asta era cel mai trist lucru.
Acestea erau cele trei case pe care Victoria le studia cel mai des. Nu pentru ca nu avea ceva mai bun de facut, ci pentru ca erau acolo, in raza ei vizuala. Casa tufis si casa peluza posedeau rate ceramice. La casa tufis nu se mai vedeau probabil din pricina desisului, iar la casa peluza… cineva socotise necesara sa le repozitioneze in spatiu, probabil in gradina din spate, pentru a face loc masinilor oaspetilor. “Buna idee!” isi spusese imediat Victoria.
Luna lumina aceste trei case, insirate una langa alta ca trei cutii de pantofi. Pareau mai frumoase in semi-intuneric. Aratau… romantic, desi luna acelei seri nu avea nimic romantic in ea.
Victoria isi privi propria casa. Se simtea inca ciudat sa se gandeasca la aceasta cladire care ii apartinea de fapt lui Dieter ca la propriul camin, dar incerca sa se obisnuiasca. Era, cum e si firesc, alba. Acoperisul negru, tocaria ferestrelor si a usilor alba, dar avea usa de la intrare ornata cu un motiv albastru, culoare care se repeta obsesiv si in interior - pentru ca Dieter iubea albastrul, iar Victoria nu il condamna:cu siguranta daca ar fi fost proprietatea ei in casa ar fi predominat verdele.
Lumina lunii nu afecta cladirea in nici un fel pentru ca luna era faclia caselor de peste drum. Dar pe Victoria nu o mai interesa imaginea astrului noptii. Casa ii ocupa gandurile abuziv. Recent ea cumparase flori pentru a impodobi pervazurile celor doua ferestre care flancau usa de la intrare. Cumparase si jardiniere albastre, iar Dieter se bucurase. Fusese o surpriza pentru el sa nu vada niste ghivece verzi. Acum casa avea un aer destul de vesel si primitor, dar mai era mult de lucru la gradina, insa pentru asta erau necesare investitii, iar problemele financiare cu care Dieter se confrunta nu permiteau cheltuieli inutile. Totusi Victoria era incapatanata si intentiona ca, incet dar sigur, sa infrumuseteze casa si gradina astfel incat sa rivalizeze cu exemplarele cele mai reusite din jur, in ciuda stilului saracacios in care fusese construita.
Casa lui Dieter, fara flori si gradina, ar fi fost cu adevarat urata. Victoria se gandea de multe ori ca arhitectul ori nu avea imaginatie, ori era plictisit de moarte de meseria lui. Totusi cladirea valora 300000 €, suma pe care Victoria nu ar fi platit-o in veci pentru un lucru atat de fad. Mai intai pentru ca niciodata nu si-ar fi putut inchipui ca ar poseda atatia bani si apoi pentru ca se puteau face lucruri mult mai frumoase cu sume mult inferioare. Apartamentul ei din Bucuresti era dovada clara. Interiorul casei lui Dieter salva situatia. Pentru ca barbatul nu avusese prea multi bani pentru mobila (nici cine stie ce gust pentru decoratiuni interioare – sufrageria si holul fusesera „aranjate” de o profesionista), trastura caracteristica incaperilor era spatiul. Pana si camerele mici de la etaj pareau foarte incapatoare.
In camera de zi era doar o masa mare, inconjurata de sase scaune. In living o sofa pe colt, un fotoliu, un camin si rafturi moderne pe care era asezat si televizorul. Tapetul – jumatate albastru, jumatate galben – dadea parterului un aer primitor si cald. Prea multe flori la ferestre, dar asta era o trasatura comuna tuturor caselor germane, iar Dieter iubea plantele, desi uita sa aiba grija de ele si fusese o adevarata usurare pentru el aparitia Victoriei in peisaj. Numai ca Victoriei nu ii placeau plantele de camera. Prefera florile de gradina, pline de culoare si armonie.
« Plantele de apartament au intotdeauna ceva rece si artificial. Ficusul arata de parca e facut din plastic, iar celelalte plante exotice nu sunt nici ele mai presus, nalbele au tendinta sa puta, cactusii sunt acceptabili pentru ca nu necesita ingrijire… iar de restul sa nu mai vorbim ! » asa obisnuia Victoria sa le raspunda celor care o priveau uneori blamand-o pentru lipsa de sensibilitate. Totusi… violetele de Parma… ar fi fost mai mult decat fericita sa schimbe toate plantele exotice din casa cu violete de Parma diferit colorate.
La etaj dormitorul nu era nici el prea complicat: un pat dublu, imens, un sifonier cu spoturi si niste dulapioare care nu contineau prea multe. Noptierele nu ocupau nici ele prea mult spatiu. Camera parea a fi goala, in ciuda dimensiunilor patului. Victoria luase decizia de a muta ficusul din sufragerie in dormitor, dar ideea ei nu fusese prea stralucita, pentru ca aspectul camerei nu se schimbase cu nimic: tot goala parea.
Baia era, in opinia tinerei, cel mai frumos decorata. In ciuda albastrului obsesiv, instalatiile sanitare nu ii dadeau un sentiment rece si impersonal. Totusi si aici mai erau multe de facut: de la inlocuirea unui banal cos de gunoi la instalarea unei cabine de dus.
Biroul lui Dieter era cel mai dezordonat loc: plin de cutii cu hartii ce nu mai erau de mult folosite, reviste imprastiate pretutindeni, pagini imprimate cu cereri, oferte, scheme, proiecte, aruncate la intamplare. Rafturile pentru carti trecusera si ele printr-un razboi, iar praful se lafaia linistit pretutindeni, pentru ca Dieter tot amana curatenia de pe o zi pe alta si nici nu ii permitea Victoriei sa ia taurul de coarne, de teama sa nu piarda vreo informatie importanta. Cum Victoria intelegea cu greu germana, o asemenea atitudine nici nu era de mirare.
Era greu pentru Victoria sa suporte un loc atat de dezordonat, in ciuda faptului ca nici ea nu intruchipa perfectiunea in ceea ce priveste ordinea. Si lucrurile ei erau aruncate incoace si-ncolo, dar fiind mai putine pastrau o ordine aparenta. In plus tanara obisnuia sa arunce lucrurile pe care nu le mai folosea. Pastra doar ce ar fi putut folosi pentru a crea un obiect de arta sau macar ceva util pentru a decora un alt obiect…
Exista la etaj o camera goala. Nu chiar goala pentru ca avea o masa si un scaun. Masa insasi era plina de reviste vechi de trei ani, reviste de specialitate pe care, cu siguranta, Dieter uitase sa le citeasca, iar acum informatiile din ele erau depasite. Victoria hotarase sa transforme aceasta camera in atelierul ei. Insa Dieter trebuia sa puna macar un bec, altfel biroul nu ar fi putut fi folosit la ore tarzii, exact orele acelea in care linistea avea duritatea vesniciei si nimic nu umplea viata mai bine decat un pahar cu vin rosu, sec si computerul care luase locul demodatei coli albe si tocului. Victoria scria din ce in ce mai mult, cu setea singuraticului de a spune lumii prin ce chinuri trecea de cand se dezradacinase… de buna voie si nesilita de nimeni.
In copilarie tatal ei credea mult in talentul pe care il avea la pictura. Picta si, intr-adevar, aici lucrurile incepusera sa mearga mai bine, pentru ca avea timp, avea ceva de spus… avea dureri pe care computerul nu i le putea vindeca si viziuni pe care literele si cuvintele nu le puteau descrie. Prefera acuarela. Iar Germania oferea atatea posibilitati… atatea tipuri de hartie, atatea marci de culoare… pensule profesionale cum nu avusese niciodata. Dieter i le cumparase, desi la inceput fusese sceptic in privinta talentului ei. Dar, de indata ce vazuse primul desen, el insusi cumparase mai multa hartie, de diferite dimensiuni. Fireste, in Germania era o „moda” ca femeile fara ocupatie – casnicele – sa se ocupe de diferite „mestesuguri” cum ar fi traforajul, olaritul, pictura pe geamuri, colorarea diferitilor piticei cu ratustele din dotare, confectionarea de ornamente si asa mai departe.
Acum Victoria lucra la o reproducere pentru tatal ei. Era o imagine a unui bric. Dragostea lui Petre pentru mare nu ii era straina fetei, asa incat hotarase sa-i faca o surpriza, tinand cont de faptul ca Petre nu avea decat o singura pictura semnata „Vic” infatisand niste caluti pe o pasune, iar asta Victoria o facuse in copilarie. Vremurile acelea erau foarte departe. Nu era creatie de data asta in ce facea, pentru ca era… o copie a unei poze, dar incerca sa puna multa dragoste in fiecare pata de culoare. Iar asta avea sa fie valoarea muncii ei. In timp ce picta se gandea cat de ciudat e psihicul uman. Tatal ei fusese “vinovatul” pentru majoritatea alegerilor pe care le facuse in viata: pictase pentru ca el crezuse in talentul ei. Compunea poezii pentru ca el, la randul lui scria, numai ca ale ei erau triste, deci proaste in ochii lui. Isi dorise si reusise sa devina un ziarist bun pentru ca el era unul. Citise mult pentru ca tatal ei stia de toate si isi dorise sa stie si ea. In timp gustul ei pentru macabru o determinase sa prefere literatura fantastica si de groaza paginilor scrise de romantici. Poe era cel mai indragit autor, apoi Stephen King, iar Oscar Wilde cu Portretul lui Dorian Gray ii schimbase modul de a privi lumea pentru totdeauna.
“Numai simturile si nimic altceva pot lecui sufletul, la fel dupa cum numai sufletul si nimic altceva poate lecui simturile.” Datorita acestei fraze citise “Portretul lui Dorian Gray” iar ce gasise in carte depasise cu mult ceea ce insinuau cele cateva cuvinte culese la intamplare in timpul primei rasfoiri.
Victoria privise in adancul sufletului ei pentru a descoperi acolo un alt simt: al IX-lea. Acest simt romantic, dar realist in acelasi timp, uneori sceptic, alteori plin de ura… i-a scos la lumina toate spaimele interioare si a determinat-o sa-si astearna pe hartie toate visurile si toate adevarurile. Acest simt analiza lumea, acest simt hotara ce se va intampla si cand, acest simt ii aducea uneori imagini din viitor: “impresiile” pe care Victoria refuza sau se temea sa le numeasca “premonitii”.
Simtul al IX-lea privea casa lui Dieter si o numea “impersonala”. Si asa si era. Nu avea suflet. Era o casa construita intr-un stil sec, decorata de cineva care nu o locuia, nemobilata complet. O casa in care Victoria nu se putea simti “acasa”. Nu inca.
Totusi casa ii transmitea uneori o stare de bine, o stare de siguranta, insa senzatia venea de mult prea departe pentru a putea fi luata in serios. Casa incerca in felul ei impersonal sa spuna: “esti binevenita”. Dar pentru Victoria zgomotele casei, peretii ei tristi si goi, formele seci erau tot atatea semnale de alarma. Cosmarurile din copilarie reveneau obsesiv in fiecare noapte si odata cu ele spaimele capatau dimensiuni colosale pe care nimic nu le putea reduce.
Cu toate astea, de fapt, nu Casa era vinovata pentru ce se intampla in sufletul fetei. Casa doar nu era „acasa”. Asta era singura ei vina si Victoria stia ca adevarul nu se gasea in tencuiala zidurilor ci in relatia pe care sperase sa o aiba cu Dieter, relatie care mergea spre rau. Nu casa era problema ci modul in care ea si Dieter se intelegeau, sau, mai bine spus, nu se intelegeau. Iar asta nu avea nici o legatura cu arhitectura, nici cu luna acelei nopti – pe care Victoria nu o mai putea vedea, nici cu albastrul obsesiv din casa si nici cu faptul ca lui ii placeau pisicile si chiar avea una. Diferentele dintre cei doi, barierele culturale si de limba, educatia fetei, mult mai buna ca a lui, toate acestea ii pusesera sufletul in genunchi. Acum simtea ca uraste casa pentru ca nu il putea uri pe Dieter. Se grabise, intrase intr-un joc periculos al carui pret se platea cu sange, dar nu mai putea sa dea inapoi. Fusese o alegere extrema, de tip totul sau nimic, o alegere ca multe altele pe care le facuse in viata si inca mai credea, in ciuda prezentului potrivnic, ca era o alegere buna.
Victoria vazuse ceva in Dieter in acea seara de august cand il cunoscuse in Romania. Isi vazuse viitorul in ochii lui si ce vazuse acolo o speriase de moarte, pentru ca nu era ceva ce putea lua ci ceva pentru care trebuia sa-si ucida cateva esente ale sufletului. Simtul al IX-lea ii aratase candva franturi din acest viitor: „Merg desculta pe un drum pe care pulberile polare si-au mai tesut jocul inca o data. Sunt atat de indiferenta la flacarile de gheata ce imi ard trupul incat as putea crede ca un val de nebunie mi-a redus simturile doar la vaz si auz. Dar nu e asa: simt durerea – e crancena – si nu-mi pasa. As putea striga, urla dupa ajutor, dar cine m-ar auzi? Si de m-ar auzi mi-ar intelege graiul? Mi-ar raspunde? Nu merg la intamplare. La capatul drumului ma asteapta ceva: un simbol patetic al binelui omenesc.
Undeva, suspendata in ceruri, luna isi arata fata labartata, dar pe chipul ei nu-i frumusetea pe care au cantat-o poetii, nu e implinirea luminii ci chinul si durerea fecioarelor jertfite unor zei aberanti, patetici si perversi...”
Intocmai ce vazuse pe chipul lunii din acea noapte.
Si, dintr-o data, simtul al IX-lea isi scoase ghearele din nou:
„Nu mai e doar o idee, o impresie... Nu! E aerul pe care il respiri in fiecare zi, e focul rece care te arde noaptea cand te trezesti din somn incercand sa respiri si vezi cu uimire ca te sufoci fara nici un motiv aparent; sunt bubele pe care le ai pe fata din cauza pisicii, si stranuturile zilnice care te mira foarte mult, pentru ca doar nu esti racita; sunt orele in care incerci sa-l convingi pe el ca valoarea ta nu se reduce la a sterge praful , a gati si a spala rufele; e ceea ce simti atunci cand iti ignora sfaturile; e ceea ce simti atunci cand il auzi vorbind numai despre acelasi lucru: la masa, in pat, la discoteca, in drum spre un loc pe care l-ati ales pentru a va relaxa: banii! Banii pe care nu ii are. Acest subiect blestemat pe care credeai ca l-ai pus in urma pentru totdeauna in momentul in care ai plecat; acest lucru de nimic fara de care nimic nu ar exista, pentru ca oamenii i-au dat valoare universala, iar cel pe care tu l-ai ales sa-ti fie sot, cel pe care Destinul ti l-a dat in dar de ziua ta, are profunzimea unei gaini si inteligenta unui sobolan, iar mintea lui nu concepe altceva decat cum sa faca mai multi bani. E lesne de inteles de ce, se vede cu ochiul liber, dar tu, o fata a carei cultura depaseste intrucatva inteligenta unui sobolan, nu concepi ideile obsesive, nu-i asa? Si de fapt nici macar nu te doare asta prea tare cat te doare faptul ca ti-a promis ca o sa te ajute sa te integrezi in peisaj, dar nu a facut altceva decat sa te ignore si sa te umileasca, poate fara sa vrea, din prima clipa in care te-a adus aici. Si acum spui ca aceasta Casa este rece? Dar el? Ce te impiedica sa-l vezi pe el? Tencuiala peretilor? Acoperisul? Formele fade, fara pic de expresie artistica?”
Uneori Victoria si-ar fi dorit sa nu fi aflat niciodata ca poseda „simtul al IX-lea” pentru ca o aducea in pragul unei descoperiri cu gust de cucuta, pentru ca o inraia, iar esenta ei era una romantic-idealista. Doar ca atunci cand realitatea doare, romantismul nu are sanse de supravietuire... Nu sanse reale. Poate doar o minune?
Sau mai avea Victoria oare un soi de romantism muribund care facea eforturi uriase de a respira, si se manifesta uneori de parca ar fi fost viu si in putere, ca atunci cand ea pregatea o cina la lumina lumanarilor, sau isi pregatea o cada cu spuma si imbalsama aerul cu parfum de mosc? Oare ce era cand il privea pe Dieter dormind si inima i se umplea de atata dragoste incat parea ca o sa-si opreasca bataile pentru totdeauna, iar tinerei nu i-ar fi parut rau sa paraseasca lumea luand cu ea o asemenea imagine? De ce trebuia sa rasara soarele, sa inceapa o noua zi incarcata de vesnicele probleme ce distrugeau linistea si armonia oricarui camin? De ce trebuia sa se mai trezeasca si sa vada ca traieste intr-o lume rece, intr-o casa trista, straina? Si ce se intampla daca iesea din casa ei pentru a se bucura macar de farmecul naturii? Natura era fada si ea, goala ca sufletul tinerei… O natura rece… Natura din Morbach.


comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...