Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

POETUL


de alex porc la: 20/04/2005 04:28:00
modificat la: 25/04/2005 12:25:54
taguri: Scenarii 
voteaza:
Tabloul 1

(Cameră redusă ca dimensiuni, cu pat, mic birou cu scaun cam descleiat, şifonier şi o mică bibliotecă. Semiobscuritate. Pe pat, o cuvertură roşie, pe cuvertură o grămăjoară de haine femeieşti frumos împăturate. Biblioteca e plină de cărţi. Cărţi sunt, dealtfel, împrăştiate peste tot: pe birou, pe pat, ba chiar şi pe jos. Pe birou se mai găsesc o sticlă pe jumătate plină cu absint, un pahar asemenea, două căni cu cafea, una mare şi una ceva mai mică, o pungă cu tutun, un mic vas de lut în care se scrumează şi o lumânare aprinsă, pe terminate. Într-un colţ al biroului, un portret de femeie, în ulei combinat cu tempera şi tehnica de mediu a maeştrilor. Este o lucrare eterogenă din punct de vedere al tehnicii folosite. De parcă ar interesa pe cineva. Tot pe birou, hârtii, unele umplute cu un scris mărunt de om nervos, altele albe, un toc cu cerneală şi o pană. La ferestre nu există draperii, doar flori de gheaţă - e februarie.
Pe scaun stă aşezat Poetul, tânăr, cu fruntea înaltă, ochii mari, negri, părul crescut puţin peste urechi, pieptănat peste cap. Frumos. Îmbrăcat cu o cămaşă închisă la culoare, scurteică ponosită, pantaloni de stofă neagră care strălucesc din cauza purtării lor îndelungate şi continue. În picioare poartă o pereche de ghete scâlciate. Scrie ceva pe o foaie; are faţa trasă de oboseală şi nesomn. Se opreşte din scris, trage o duşcă din pahar, apoi îşi face o ţigară pe care o aprinde de la lumânare. Moare un marinar, în timp ce Poetul fumează.)
POETUL (citeşte de pe foaie): ... pe mări necunoscute,/ Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,/ Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute-/ Prin nourii din ceriu. (Pauză.) E bine. Prin nourii din ceriu. Prin norii de pe ceruri? Nu, mai bine rămâne aşa. (Se ridică de pe scaun şi străbate camera în lung şi-n lat, gânditor, mormăind câte ceva. Din când în când vine iar la masă, scrie două - trei rânduri, mai bea cafea din cana mare, scrumează, apoi începe iar să se plimbe. Mai bea şi din pahar, până reuşeşte să-l golească. După trei - patru reprize de "plimbat" se aşează din nou pe scaun. Cu voce tare.) Pân' ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,/ Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'/ Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,/ Cu dorul ei nebun. (Pauză.) Poate că e bine. (Pauză.) Am să i-o citesc şi ei când vine. (Pauză.) Dar de ce nu vine odată? Ce tot face acolo? (Pauză.) Veronica! (Pauză. Mai tare.) Veronica!!!
VOCEA VERONICĂI (de afară): Nu striga aşa, că te-aud vecinii!
POETUL (voce normală): Vecinii? Nici nu-i cunosc. (Voce puternică.) Veronica, vino aici!
VOCEA VERONICĂI (de afară): Dar nu mai urla, pentru numele lui Dumnezeu!
POETUL (voce normală): Urlu? (De data asta chiar urlă.) Veronica!!! (Bea direct din sticlă, procurându-şi un gât masiv de absint. Intră Veronica, îmbrăcată într-un halat vechi, evident din garderoba Poetului. Personajul portretului îi seamănă. E înaltă, suplă, are părul lung şi ud lăsat liber pe spate, ochi destul de expresivi, buze senzuale, forme atrăgătoare. Pe scurt, e o femeie frumoasă. Când intră are zugrăvită pe chip o expresie de furie copilărească. Se aşează pe marginea patului.)
VERONICA: Ai înnebunit? De ce urli aşa? Ştii cât e ora?
POETUL (amuzat): Habar n-am. Spune-mi dumneata!
VERONICA (gravă): E ora două noaptea.
POETUL: Oho, e târziu! (Pauză.) Nu-i aşa?
VERONICA: Da, e târziu, şi tu urli ca un descreierat.
POETUL: Eram nerăbdător să te revăd.
VERONICA: De abia e un sfert de ceas de când am ieşit.
POETUL: Unde-ai fost?
VERONICA: Nu se vede? M-am spălat.
POETUL: La ora asta târzie?
VERONICA: Da, dar nu am făcut larmă, ca tine.
POETUL: Iar eu nu m-am spălat, ca dumneata.
VERONICA: Iar îţi arde de glume!
POETUL: Nu, vreau doar să te înveselesc puţin. Nu-ţi şade bine să fii supărată.
VERONICA: De ce? Sunt urâtă?
POETUL: Vai de mine, cum să fii urâtă? Dumneata, urâtă? Dumneata eşti un înger venit din altă lume. Iar îngerii nu pot fi urâţi. Nici supăraţi. Hai, te rog, alungă ceţurile!
VERONICA: Înveseleşte-mă tu! Ai zis că vrei să mă înveseleşti.
POETUL: Ţi-am scris o poezie. Vrei să ţi-o citesc?
VERONICA: Încă nu.
POETUL: De ce?
VERONICA: Nu am chef de poezie. (Pauză.) Tu parcă trăieşti în altă lume; vorbeşti doar despre poezie şi literatură.
POETUL: Nu-i adevărat, nu vorbesc doar despre poezie. Vorbesc şi despre România, despre iubire, despre om. Despre libertate, pace şi toate cele cu adevărat importante.
VERONICA: Toţi ceilalţi oameni vor să-şi construiască tot felul de conace, să aibă trăsuri cu vizitii, servitori îmbrăcaţi după moda occidentală. Cum le zice, ahei în livret?
POETUL: Lachei în livrea.
VERONICA: Dar ce ştiu eu cum le spuneţi voi, poeţii? Nici nu mă interesează. Mă interesează să aflu când o să renunţi la izolarea asta nebunească în care trăieşti şi o să ieşi în lume. Toată lumea mă întreabă de tine...
POETUL: De mine?
VERONICA: Da. Zic: "Cine e noua ta cucerire? Când ni-l arăţi şi nouă? Ce casă are? Cum arată", iar eu nu le zic nimic.
POETUL: De ce nu le zici nimic? Nu ştii cum arăt?
VERONICA: Tocmai că ştiu. Ce aş putea să le spun, că eşti poet, locuieşti într-o căsuţă amărâtă plină de cărţi şi că arăţi bine doar când îţi scoţi hainele?
POETUL: Da. Mai puţin despre scosul hainelor.
VERONICA: Dar cum să le spun aşa ceva? Să creadă că nu mă mai respect?
POETUL: Dar ce are a face respectul aici?
VERONICA: Eu sunt o doamnă, nu pot ieşi cu oricine.
POETUL: Oricum n-am de gând să ies niciunde.
VERONICA: Ar trebui! Ar trebui chiar să-ţi schimbi purtarea în totalitate.
POETUL: Ce-ar trebui să fac?
VERONICA: Să-ţi iei nişte haine noi, să te aranjezi puţin şi să ieşi în societate.
POETUL: Doar n-am înnebunit! Şi cu ce să-mi iau haine noi, când de abia o duc de pe o zi pe alta?
VERONICA: De ce nu mergi la slujbă?
POETUL: La slujbă? Credeam că m-au dat afară.
VERONICA: Din cauza asta te-au şi dat afară, că ai lipsit foarte mult.
POETUL: Aveam de lucru.
VERONICA: Ce aveai de lucru mai important decât slujba?
POETUL: Am scris un poem.
VERONICA (total dezamăgită): Mă gândeam eu că iar e ceva legat de nebunia ta. Ce poem era, dacă zici că-i atât de important?
POETUL: Un poem despre un creator de geniu şi o femeie.
VERONICA: Şi cum se termină?
POETUL: Nu se termină niciodată. Ea refuză să-l urmeze, şi rămân fiecare în lumea lui.
VERONICA: De ce refuză ea?
POETUL: Nu-l înţelege, aşa cum nu mă înţelegi dumneata.
VERONICA: Adică eşti geniu?
POETUL: N-am spus aşa ceva. Vrei să-ţi citesc poezia?
VERONICA: Nu. Spune-mi, ai de gând să te schimbi? Eu una nu mai pot trăi aşa cu tine. Ori te schimbi, ori...
POETUL: Ori?
VERONICA: Nu ştiu, dar mă bagi în sicriu cu felul tău de a fi.
POETUL: Nu vorbi aşa! Îngerii nu mor în veci!
VERONICA: Eu nu sunt înger, sunt doar o femeie!
POETUL: Nu-i adevărat, dumneata nu eşti făcută din carne!
VERONICA: Ba da!
POETUL: Nu. Femeile sunt din carne, iar bărbaţii zic că-s din oţel, dar o făptură ca dumneata nu e de pe pământ.
VERONICA: Ba da, sunt născută la Botoşani.
POETUL: Nu la asta mă refer. Tu eşti o făptură eterică, o fiinţă tangibilă doar în imaginaţie, nu te poţi compara cu mizeria omenească.
VERONICA: Dar ce înseamnă "tangibilă"?
POETUL: Care nu poate fi atinsă.
VERONICA (râde): Şi eu pot fi atinsă doar în imaginaţie? Glumeşti, nu-i aşa?
POETUL: Nu glumesc deloc. (Revoltat.) S-a atins cineva de dumneata?
VERONICA: Bineînţeles.
POETUL ("moarte de om"): Nu se poate! Cine?
VERONICA (râde în hohote): Tu!
POETUL: Ce fel de glumă e asta? Nu poţi glumi cu aşa ceva!
VERONICA: Într-adevăr, despre asta nu se glumeşte.
POETUL: Atunci de ce glumeşti?
VERONICA: Dar nu glumesc deloc. Tu te-ai atins de mine. Iar ai o criză de ne-aducere aminte!
POETUL: Criză de amnezie, draga mea. Să mă ating de dumneata, când eşti muza mea? Spune, cum m-am atins de dumneata?
VERONICA: Te-ai atins foarte bine, sunt mulţumită.
POETUL (consternat): dacă mai vorbeşti aşa, am să mor.
VERONICA (îşi continuă ideea): Şi, apropo de asta, m-am întâlnit ieri cu amicul Ghelan, şi...
POETUL: Amicul cum?
VERONICA: Ghelan, tipul de la ministerul de război. M-a cerut de nevastă.
POETUL (subit interesat): Şi ai acceptat?
VERONICA: Ei aş, doar nu-s nebună! Normal că l-am refuzat, sunt prea tânără să mă mărit. Ei, şi pe urmă s-a enervat şi mi-a trântit nişte vorbe aşa, de la obraz, de-mi venea să intru în pământ de ruşine.
POETUL: Ce ţi-a spus?
VERONICA: "Stârpitură fără minte, refuzi o căsnicie onorabilă ca să fii metresa nespălatului, a mizerabilului, a Poetului?" Da' las' că i-am întors-o imediat. Zic: "Prefer să fiu metresa lui decât soţia dumitale respectabilă."
POETUL (tristeţe iremediabilă): Adică tu chiar crezi că eu...
VERONICA: Ştiu, nu cred.
POETUL: Veronica, nu mai vorbi aşa! Simt că înnebunesc!
VERONICA: Înnebuneşti? Nu cred că mai e nevoie. Eşti nebun de multă vreme.
POETUL: Da, sunt nebun după dumneata. Te ador! Dar nu mai vorbi atât de vulgar!
VERONICA: Vorbesc vulgar? Am spus doar că eşti nebun.
POETUL: Nu acum, mai înainte.
VERONICA: Dar dacă sunt amanta ta, de ce să zic altceva?
POETUL: Amanta mea? Nu, că nu mai ştiu ce să zic.
VERONICA: Nu zice nimic, recunoaşte doar că e adevărat.
POETUL: Dar cum să fie adevărat?
VERONICA: Nu-ţi aduci aminte?
POETUL: Nu.
VERONICA: Înseamnă că nu mă iubeşti. Sau te prefaci că ai uitat, sau nu vrei să ştii. Prefăcutule!
POETUL: Nu mai pot suporta vorbele astea. Spune-mi că nu e adevărat!
VERONICA: Ba da, e adevărat.
POETUL: Atunci de ce nu ţin minte nimic?
VERONICA: Ba ţii minte, dar te prefaci.
POETUL: Nu-ţi bate joc de mine, Veronica!
VERONICA (are o bănuială): Auzi, tu chiar nu ţii minte nimic?
POETUL (sinceritate absolută): Nu.
VERONICA: Înseamnă că eşti grav bolnav.
POETUL: Asta se poate spune. Sunt bolnav de când te cunosc pe dumneata. Şi se poate chiar muri din iubire.
VERONICA (se ridică în picioare şi cu un gest tranşant îşi azvârle halatul pe podea, rămânând complet goală. Poetul îşi întoarce instinctiv privirea, sau privirile, dacă are mai multe, în altă parte.) Nici trupul ăsta nu-ţi aminteşte nimic?
POETUL: Îmbracă-te, te rog. (Pauză lungă în care Veronica râde încet şi se aşează iar pe pat, picior peste picior.)
VOCEA AUTORULUI: Cer scuze onorabilului, respectabilului şi preafericitului public pentru apariţia acestei goliciuni femeieşti în faţa ochilor lui îngroziţi sau nu, după caz, dar femeile se mai şi dezbracă, şi pot fi chiar frumoase. Îmi pare rău pentru puritani, considerând că există aşa ceva, ceea ce mă îndoiesc. Am şi scuze atenuante: s-ar putea întâmpla ca unora (care ar fi destul de mulţi, totuşi) dintre spectatori să li se pară frumos trupul gol aici de faţă (îl arată cu un băţ pe care îl extrage subit din mânecă), sau să le provoace senzaţii tari, şi pe deasupra sunt şi actriţe cărora le face plăcere să se dezbrace chiar şi pe scenă, sau mai ales pe scenă. Vă mulţumesc. Puteţi aplauda. (Pauză.) Nu aplaudaţi? Vă înţeleg. (Iese în fugă.)
POETUL: Ce-a fost asta?
VERONICA: Asta? Care "asta"?
POETUL: Înseamnă că mi s-a părut. (Pauză.) Îmbracă-te!
VERONICA: De ce?
POETUL: E un lucru urât!
VERONICA: Trupul meu?
POETUL: Nu, cum vorbeşti aşa? Dar muzele nu se dezbracă.
VERONICA: Eu m-am dezbrăcat deja.
POETUL: Te rog, ia-ţi halatul înapoi!
VERONICA: Nu vreau!
POETUL: Eu plec, atunci. Nu atunci, acuma. (Se ridică în picioare şi îşi caută cu privirea pardesiul şi şalul.) Unde mi-e pardesiul?
VERONICA: L-am pus în dulap, dar nu-l lua. Uite: dacă mă laşi să stau aşa, te las să-mi citeşti poezia. Apoi am să mă îmbrac.
POETUL: Promiţi? (Se aşează pe scaun.)
VERONICA: Promit.
POETUL: Bine. (Îşi face o ţigară.)
VERONICA: Spune-mi, te rog, ce fel de tutun e?
POETUL: Englezesc. Dintr-un magazin englezesc, la un preţ englezesc, de la un vânzator englezesc şi într-un oraş englezesc.
VERONICA: Uau! De unde-l ai?
POETUL: Povestaşul a primit de nu ştiu exact unde mai multe pachete cu tutun şi mi-a dat şi mie unul.
VERONICA: A, da, ieri m-am întâlnit cu el.
POETUL: Şi ţi-a zis ceva în legătură cu mine?
VERONICA: Da, zicea să mergi pe la el, că nu mai pleacă anul ăsta la ţară. (Pauză.) Fă-mi şi mie, te rog, o ţigară! (Pauză în care Poetul "fabrică" încă o ţigară, apoi le aprinde pe amândouă de la lumânare şi îi oferă una Veronicăi. Mor doi marinari. Fumează amândoi o vreme în tăcere. Lumânarea se termină şi se stinge. Poetul se ridică şi începe să se caute prin buzunare.) Ce faci?
POETUL: Mai aveam o lumânare, şi uite că n-o mai găsesc!
VERONICA: Lasă aşa, îmi place în întunecime.
POETUL: În întuneric, draga mea. (Pauză.) Dacă vrei tu, bine. (Pauză.)
VERONICA: A, dar nu poţi citi pe întuneric.
POETUL: Nu-i nimic, ţi-o spun din memorie.
VERONICA: O ştii deja?
POETUL: Doar am scris-o pentru dumneata. (Pauză.) Pot să încep, gata?
VERONICA: Te ascult.
POETUL: C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe./ Privire în privire şi sân la sân trăim,/ Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă/ Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.
VERONICA: Hai şi ţine-mă-n braţe, dacă tot ai zis.
POETUL: Aşa e poezia. Ţi-o citesc mai departe: Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,/ Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi/ Ş-o să petrec în pace prin lumile de soare,/ În care-oi dăinui? Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte,/ Când vei veghea în rugă la candela de-argint,/ De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte/ Te-atinge aiurind, De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,/ Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,/ Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,/ La tine, înger, vin! Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă/ Prin oalele uitate de veştejite flori,/ Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,/ Ochii tăi gânditori. (Veronica începe să se îmbrace.) Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,/ O ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?/ O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină/ În rece zborul său? Înger venit din ceruri, oi plânge al tău nume,/ L-oi semăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,/ Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume/ În nopţi ce stau pe loc. Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,/ Prin nourii, adică pardon, Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,/ Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute-/ Prin nourii din ceriu. Pân' ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,/ Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'/ Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,/ Cu dorul ei nebun. (Veronica este gata îmbrăcată şi se ridică de pe pat.)
VERONICA: E frumoasă, dar e foarte tristă.
POETUL: Dar unde vrei să pleci?
VERONICA: Acasă.
POETUL: De ce?
VERONICA: Mi-e somn.
POETUL: Dar poţi dormi aici.
VERONICA: Unde? Nu e decât un singur pat.
POETUL: Şi ce-i cu asta?
VERONICA: Să dorm cu tine?
POETUL: Ai mai dormit de atâtea ori!
VERONICA: A, începi să-ţi aduci aminte! Dar e prea târziu, m-ai supărat.
POETUL: Mai vii?
VERONICA: Nu ştiu, nu prea cred.
POETUL: De ce?
VERONICA: Nu vreau.
POETUL: Nu mă mai iubeşti?
VERONICA: Nu.
POETUL: Totuşi, mai rămâi în noaptea asta.
VERONICA: Nu. (Poetul o ia în braţe şi o strânge cu patimă.)
POETUL: Nu pleca!
VERONICA: Am să plec, şi chiar acum. (Se smulge din braţele Poetului.) Adio! (Iese trântind uşa. Poetul rămâne nemişcat o vreme.)
POETUL: "Adio"? A plecat. Unde a plecat? De ce a plecat? De ce a plecat? (Strigă.) De ce, de ce? (Aruncă portretul de pe birou. Se calmeză încet, merge, ia portretul, îl contemplă câteva clipe, apoi îl sărută şi-l strânge în braţe.) Şi te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră-/ Floare-albastră! Floare-albastră!.../ Totuşi... este trist în lume! (Aşează portretul pe birou, bea din sticlă, mai mormăie puţin, apoi adoarme. Cu capul lăsat pe spate.)




Tabloul 2

(Grotă întunecoasă. Întunericul este rănit doar de câteva făclii fixate pe pereţi. Din când în când trec siluete misterioase, unele se opresc în mici cercuri, de parcă ar discuta ceva, apoi dispar la fel de misterios. Uneori trece un personaj înalt, bine făcut, cu o privire sinistră. Este Cerberul. După o vreme, Cerberul se aşează turceşte, apoi se ridică în picioare şi începe să mârâie.)
CERBERUL: Cine vine aici neanunţat? (Mârâie.) Vai de el! (Mârâie.) Vae victis! Vai de cei învinşi! (Mârâie. Intră Poetul. Pauză.) E Poetul. (Pauză.) Ce vânt te aduce pe la noi, Poete?
POETUL: Unde sunt?
CERBERUL: La poarta Infernului.
POETUL (cutremurat): Cum am ajuns aici?
CERBERUL: Eu vrei să ştiu? (Pauză.) Dacă ai adus jertfa de sânge Persefonei, vei putea vedea orice mort, din toate timpurile.
POETUL: Şi morţii viitori?
CERBERUL: Aici nu există viitor. Nici trecut nu există, şi nici prezent. Aici timpul e abolit.
POETUL: Înseamnă că pot să mă întâlnesc şi cu mine mort?
CERBERUL: Bineînţeles, dacă ai adus jertfa de sânge.
POETUL: N-am adus-o.
CERBERUL: De ce?
POETUL: Nu ştiam că voi ajunge aici. (Pauză.) Dar de unde ştiţi că sunt Poetul?
CERBERUL: Noi aici ştim totul despre voi, cei de pe pământ. Iar faima ta aici e mare, şi asta încă înainte să te fi născut. Mai exact, dintotdeauna. Aici toţi sunteţi perfect contemporani. Goethe există (e doar un fel de-a spune) simultan cu Shakespeare şi Bosch, tu eşti contemporan cu Herodot, Novalis şi Schopenhauer, ba chiar şi cu Eugen Ionescu sau Alex Porc. Toţi v-aţi născut (metaforic vorbind) odată cu Infernul.
POETUL: La asta chiar că nu m-am mai gândit.
CERBERUL: Niciodată nu-i târziu. (Pauză.)
POETUL: Având în vedere că n-am adus jertfa de sânge, nu mă pot întâlni cu absolut nimeni?
CERBERUL: Cum adică, eu sunt nimeni?
POETUL: Îmi cer scuze, voiam să spun cu nimeni altcineva.
CERBERUL: Ba da poţi, dar plăteşti jertfa la sfârşit, înainte de a te întoarce între vii.
POETUL: Aşadar, o să mai pot pleca?
CERBERUL: Bineînţeles.
POETUL: Eu credeam că am murit.
CERBERUL: N-ai murit, din moment ce te vei putea întoarce. (Pauză.)
POETUL: În afară de Ulise şi Hercule nu s-a mai întors nimeni din Infern, aşa e?
CERBERUL: Nu, au mai fost şi alţii. Dar asta nu ne interesează. Cu cine vrei să te întâlneşti şi să stai de vorbă?
POETUL: Aş vrea să mai stau de vorbă cu dumneavoastră. Văd că ştiţi foarte multe lucruri. Îndrăznesc oare prea mult dacă vă întreb cine sunteţi?
CERBERUL: Nu îndrăzneşti prea mult, îndrăzneşti prea puţin. Mă aşteptam să te iei la trântă cu mine.
POETUL: Îmi pare rău că v-am dezamăgit. (Pauză.) Îmi spuneţi acum?
CERBERUL: Ce să-ţi spun, pe Zeus?
POETUL: Numele dumneavoastră.
CERBERUL: A, da, uitasem. Eu sunt Cerberul.
POETUL: Credeam că e un câine Cerberul.
CERBERUL: Păi ce sunt? Câine sunt şi eu, doar că am dreptul la orice înfăţişare şi la vorbirea omenească. Aşa mai schimb şi eu o vorbă cu cineva. Îţi dai seama ce plictiseală e să nu poţi nici măcar vorbi?
POETUL: Eu nu ştiu cum e să nu poţi vorbi.
CERBERUL: Întreabă-l pe Blaga, el trebuie să ştie. N-a vorbit până la cinci ani.
POETUL: Cine e Blaga?
CERBERUL: Lucian Blaga, român ca şi tine, poet şi filosof. Născut la şase ani după moartea ta, viaţă îndelungată şi agitată.
POETUL: Când o să mor?
CERBERUL: Asta nu trebuie s-o ştii.
POETUL: De ce?
CERBERUL: Dacă-ţi ştii data morţii ţi se schimbă automat viaţa. Romulus Guga, tot un român de al tău, ăşi imagina o cruce pe care scria anul naşterii şi anul morţii sale. Prostii de psihopat. (Pauză.) Iată-l şi pe Blaga. Vrei să vorbeşti cu el? (Intră Umbra lui Blaga.)
POETUL: De ce nu?
CERBERUL: Eu mă retrag puţin, nu de tot, of course. Trebuie să aud ce vorbiţi. Nu numai pe pământ există supravegherea populaţiei. Deşi, din punctul vostru de vedere, morţii mei nu pot fi numiţi "populaţie". Blaga!
POETUL: Îşi cunosc numele?
CERBERUL: Cum să nu şi-l cunoască? Şi voi vă cunoaşteţi numele, şi sunteţi o rasă inferioară morţilor. Hei, Blaga! (Umbra lui Blaga se apropie.) Got a visitor.
UMBRA LUI BLAGA: Cine e? Nu prea am chef de vorbă.
CERBERUL: Poetul, compatriot de al tău.
UMBRA LUI BLAGA (privindu-l pe Poet): E chiar Poetul. (Cerberului.) Mulţumesc. Poţi să ne laşi singuri. (Cerberul stă impasibil.) Chiar te rog. (Cerberul se retrage într-un colţ. Poetului.) Bine-ai venit, ţi-aş putea spune, dacă nu am fi aici. Cum de-ai venit?
POETUL: Din întâmplare. (Pauză.) Cerberul zicea că eşti poet şi filosof.
UMBRA LUI BLAGA: Pe pământ. Aici sunt doar o umbră posesoare de nume.
POETUL: Te rog pe tine umbră să redevii fiinţă.
UMBRA LUI BLAGA: Nu se poate, şi nici nu ştiu dacă aş vrea.
POETUL: Am o întrebare: în ce an te-ai născut?
UMBRA LUI BLAGA: Nu ţi-a spus Cerberul?
POETUL: N-a vrut să-mi spună.
UMBRA LUI BLAGA: Înseamnă că nu trebuie să ştii. (Pauză.) În ce an eşti acolo, pe pământ?
POETUL: 1889.
UMBRA LUI BLAGA: Înţeleg atunci de ce nu vrea să-ţi spună. În ce lună?
POETUL: Februarie. Să înţeleg că mor în 1889?
UMBRA LUI BLAGA: Mai bine să nu înţelegi nimic. Ce ţi-a mai spus Cerberul despre mine?
POETUL: Că n-ai vorbit până la cinci ani fiindcă n-ai putut, că ai avut o viaţă îndelungată şi agitată, şi că te-ai născut în 1895. Adică asta nu mi-a spus, ci tocmai am dedus. Ce ciudat îmi pare să vorbesc la trecut despre un an în care n-am ajuns!
UMBRA LUI BLAGA: Aici e normal, nu există timp, şi asta-mi place. Rectificare: n-am vorbit până la cinci ani fiindcă n-am vrut. (Pauză.) N-aş fi vorbit deloc, dar îmi trebuiau bani să-mi cumpăr ceva, şi nu puteam cere prin gesturi. Sau încă nu ştiam.
POETUL: Interesant.
UMBRA LUI BLAGA: Dureros, nu interesant.
POETUL: Cum sunt văzut în viitor?
UMBRA LUI BLAGA: Bine, chiar foarte bine. Uneori eram chiar gelos pe faima pe care o dobândiseşi, chiar dacă după moarte, dar când am ajuns aici am observat ce gândire eronată au pământenii. (Pauză.) Tu eşti poetul naţional al românilor.
POETUL: Ce veşti bune îmi dai! Înseamnă că au început să înţeleagă!
UMBRA LUI BLAGA: Nici poveste; doar că nu mai găseau mituri.
POETUL: Acum eşti dur.
UMBRA LUI BLAGA: De respectat, te respect foarte mult, chiar şi acum, doar că aici nu mai contează astfel de lucruri. Acum trebuie să plec. (Cerberul se apropie.)
CERBERUL: Da, da, timpul Poetului e limitat, şi deja în anticameră sunt o sumedenie de "personalităţi" care aşteaptă să-i vorbească.
UMBRA LUI BLAGA (Poetului): La revedere.
POETUL: Mă bucur că te-am întâlnit. La revedere! (Umbra lui Blaga iese.)
CERBERUL: Este un personaj care ţine neapărat să-ţi vorbească, de-abia-l mai pot ţine în frâu. Şi totuşi sunt Cerberul.
POETUL: Cine e?
CERBERUL: Unul Nichita care-şi pupă-n talpă iubita.
POETUL: Şi aici?
CERBERUL: Nu. Într-adevăr, m-am exprimat greşit. Îşi pupa în talpă iubita.
POETUL: De ce?
CERBERUL: Nu ştiu, nu m-a interesat niciodată. Să-l las să vină?
POETUL: Ştiu şi eu? Lăsaţi-l.
CERBERUL (spre culise): Daţi-i drumul! (Se retrage în colţul lui. Apare Umbra lui Nichita.)
UMBRA LUI NICHITA: Poetul?
POETUL: Da, aşa mi se spune.
UMBRA LUI NICHITA: Nu-mi vine să cred! Poetul în carne şi oase!
POETUL: Dar de ce eşti aşa de încântat?
UMBRA LUI NICHITA: Cum să nu fiu, când stau faţă-n faţă cu Luceafărul?
POETUL: "Luceafărul" e doar o poezie de a mea.
UMBRA LUI NICHITA: Maestre, pot să te strâng în braţe?
POETUL: Nu înţeleg de ce, dar fie. (Umbra lui Nichita încearcă să-l strângă pe Poet în braţe, dar nu reuşeşte. Se lasă păgubaş.) Nici n-am simţit nimic.
UMBRA LUI NICHITA: Uitasem, acum sunt doar o umbră.
POETUL: Spune-mi, mă admiri atât de mult?
UMBRA LUI NICHITA: Ca poet şi ca român.
POETUL: Ca om nu?
UMBRA LUI NICHITA: Ba da, dar n-ai fost vreodată pentru mine un model existenţial.
POETUL: Sunt mulţi ca tine, mulţi, hai să le zic "admiratori"?
UMBRA LUI NICHITA: Sunt foarte mulţi, şi totuşi mult prea puţini pentru uraganul care trebuia să fie născut de poezia ta.
POETUL: Mai spune-mi ceva: îşi iubesc românii ţara?
UMBRA LUI NICHITA: Nu prea, şi asta m-a durut întotdeauna.
POETUL: Dar tu?
UMBRA LUI NICHITA: Da. Mi-ar fi plăcut să fiu de faţă la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia.
POETUL: Şi mie. (Pauză.) M-ai făcut curios acum. La ce alte evenimente ţi-ar fi plăcut să fii de faţă?
UMBRA LUI NICHITA: La lectura poemului "Luceafărul" pe care ai făcut-o în casa lui Titu Maiorescu din Bucureşti.
POETUL: Exagerezi.
UMBRA LUI NICHITA: Nu, deloc. Apoi la sinuciderea lui Urmuz.
POETUL: Cine e Urmuz?
UMBRA LUI NICHITA: Un mare poet care a trăit puţin, a scris foarte puţin, şi nu-l cunoaşte aproape deloc "lumea cultă".
POETUL: Cât a trăit?
UMBRA LUI NICHITA: Doar patruzeci de ani.
POETUL: De ce s-a sinucis?
UMBRA LUI NICHITA: Nu ştiu, dar bine a făcut. Cel puţin aşa cred eu.
POETUL: Mai e vreo întâmplare la care ai fi vrut să fii?
UMBRA LUI NICHITA: Da, naşterea lui Labiş.
POETUL: Tot un poet?
UMBRA LUI NICHITA: Da.
POETUL: Dar despre arta poetică ai ceva să-mi spui? O părere personală?
UMBRA LUI NICHITA: Aş putea spune că arta poetică e născută din dorinţa de a supravieţui prin cântec. Silită, ea poate cânta la masa peţitorilor.
POETUL: Frumos spus. Mulţumesc.
UMBRA LUI NICHITA: Bătrâne, am o veste mare să-ţi dau: s-au unit Transilvania şi România.
POETUL: E-o veste mare! Când?
UMBRA LUI NICHITA: În 1 decembrie 1918.
POETUL: Eu prind ziua aceea?
UMBRA LUI NICHITA (stânjenită): Nnnu... Nu cred.
POETUL: Vrei să spui nu. Oricum, nici nu ştiu dacă mi-ar plăcea să trăiesc atât.
UMBRA LUI NICHITA: Asta e! (Pauză.) În sfârşit Poetul s-a uitat la mine cu amândoi ochii, şi nu dintr-o fotografie îngălbenită, ci din faţa mea. Pot spune că m-ai făcut fericit, bătrâne! Nu pot să-ţi mulţumesc, fiindcă nu ştiu cum.
POETUL: O ultimă întrebare: de ce-ţi pupai în talpă iubita?
UMBRA LUI NICHITA: Multă lume face năzdrăvănia asta, dar numai eu am făcut un poem.
POETUL: Vrei să mi-l spui?
UMBRA LUI NICHITA: Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?
POETUL: E cel mai frumos poem pe care l-am auzit. (Pauză.) Ţi-aş spune "Luceafărul", dar nu cred că mai am timp. (Umbra lui Nichita se retrage spre ieşire.) Pleci?
UMBRA LUI NICHITA: Da, ar fi prea mult pentru o singură zi. Adio, maestre!
POETUL: Adio! (Strigă după el.) Mulţumesc! (Pauză.) Nu credeam să pot auzi lucruri atât de minunate tocmai în Infern! (Între timp intră Cerberul.)
CERBERUL: Ba uite că se poate!
POETUL: Într-adevăr! Începe să-mi placă aici.
CERBERUL: Ce te faci dacă e doar un vis, şi în curând ai să te trezeşti?
POETUL (cu o uşoară tresărire): Sper că nu.
CERBERUL: Grefierul meu ar vrea să-ţi mai spună două cuvinte; asta fiindcă l-a pomenit Nichita. Nu te speria, e un adevărat spartan. Aşa a fost şi pe pământ, chiar dacă a trăit în România, nu la Sparta. Îl cheamă Urmuz.
POETUL: Să vină, să vină. Chiar vreau să-l cunosc.
CERBERUL: Nu cred că vei avea timp. Iată-l. (Intră Umbra lui Urmuz.) Nu mă mai retrag, că oricum imediat dispare. (Umbra lui Urmuz vine şi întinde Poetului mâna.)
UMBRA LUI URMUZ: Vreau să vă asigur de admiraţia mea întreagă. Mă numesc Demetru - Demetrescu - Buzău. Eu aş vrea să nu fi fost de faţă la sinuciderea lui Urmuz. La revedere! (Iese.)
CERBERUL: Ce-ţi spuneam?
POETUL: Se pare că e o fiinţă foarte interesantă.
CERBERUL: Fără discuţie. (Pauză.) Mai primeşti caractere?
POETUL: Cât timp îmi mai oferiţi?
CERBERUL: Strict secret.
POETUL: Cine urmeză?
CERBERUL: James Joyce, născut în 1882, zodia Vărsătorului. Nouă operaţii la ochi, când a murit fiind aproape orb. Recunoscut, ca tine, postum. Hai, Ulise! (Intră Umbra lui Joyce, se apropie şi aşteaptă răbdător să-i vină rândul.)
POETUL: Ulise?
CERBERUL: Are un roman cu numele ăsta, un roman care a făcut valuri. În anul 2000 a fost declarat chiar cel mai bun roman al secolului XX. Un capitol în manuscris s-a vândut atunci cu opt sute de mii de dolari.
POETUL: Cât e asta?
CERBERUL: E o sumă exorbitantă.
POETUL: Mă miră că dumneavoastră, Cerberul, sunteţi atât de bine informat despre literatură.
CERBERUL: Eu uneori mă întreb dacă nu cumva e singurul loc unde exist cu adevărat. Pentru contemporanii tăi de pe pământ, de exemplu, Olimpul şi toţi zeii sunt doar poveşti bune la adormit copiii. Mai exact sugarii, că copiii (observi că-mi place să cacofonez!) deja nu mai înghit aşa ceva.
POETUL: Nu-i adevărat!
CERBERUL: Ba da. Tu eşti una din foarte rarele excepţii.
UMBRA LUI JOYCE (se apropie extrem de mult de Poet. Cerberului.) Îmi dai voie?
CERBERUL: Hai, naiba să te ia, dacă nu mai ai răbdare! (Se retrage în colţul lui.)
POETUL: Bine ai venit!
UMBRA LUI JOYCE: Halal de bine, ce să zic. (Îl studiază cu mare atenţie pe Poet. Interminabil. Poetul nu mai are răbdare să fie privit astfel.)
POETUL: Dar ce s-a întâmplat?
UMBRA LUI JOYCE (continuându-şi studiul): Nimic, nimic.
POETUL: De ce mă priveşti aşa?
UMBRA LUI JOYCE (după o vreme): Mi s-a spus că a apărut un personaj care aduce a bardul bivolilor binevoitor, şi am ţinut neapărat să-l văd. Chiar dacă, spre deosebire, e în carne şi oase.
POETUL: Bardul bivolilor binevoitor? Ce metaforă! Felicitări!
UMBRA LUI JOYCE: Mulţumesc. (Pauză.) Cred că ai putea fi Stephen Daedalus.
POETUL: Un personaj?
UMBRA LUI JOYCE: Da, un personaj important din "Ulise". Telemac. Deosebirea e că Stephen e un geniu fără operă. Kinch cel fără dinţi şi ochi, supraomul. Eh, până la urmă şi-a făcut şi el o mică operă.
POETUL: Adică e un personaj autobiografic?
UMBRA LUI JOYCE: Ai avut o intuiţie de geniu, băiete! (Pauză.) Am să-ţi studiez opera, s-ar putea să merite. (Trece o umbră.) După ce îţi stabileşti şi tu definitiv reşedinţa aici, poate mai schimbăm nişte idei de cuvinte.
POETUL: Cine a trecut adineauri?
UMBRA LUI JOYCE: Un compatriot de-al meu mai tânăr, Sam. Dramaturg. Cred că vrea să-ţi spună şi el ceva.
POETUL: Cheamă-l, te rog.
UMBRA LUI JOYCE: Las' că vine el şi singur. Nici o grijă!
POETUL: Cerberul mi-a spus că erai aproape orb când ai murit.
UMBRA LUI JOYCE: Şi acum sunt. Ceea ce înseamnă că întunericul de aici îmi e mai aproape decât lumina de acolo. Dar totuşi nu-mi place să vorbesc despre asta. See you soon! (Iese.)
POETUL: See you later! (Intră Umbra lui Samuel Beckett.)
UMBRA LUI SAMUEL BECKETT: Voi fi scurt: nu există nimic absurd în textele mele.
POETUL: Dar nici nu le cunosc.
UMBRA LUI SAMUEL BECKETT: Tocmai. Din moment ce ai murit înainte ca eu să mă nasc, acum ai primul contact cu textele mele. Prima impresie contează, dacă-mi dai voie să folosesc o platitudine pe care în genere oamenii o consideră vorbă de duh, sau cel puţin o replică foarte spirituală. În fine, ţine minte: nu am nimic în comun cu literatura absurdului. Şi încă un lucru: am trăit atâţia ani în Franţa din necesitate şi comoditate, nu pentru că mi-ar fi plăcut acolo. Gata, am plecat! (Iese.)
CERBERUL (apropiindu-se): Ce zici? Trăzniţi irlandezii ăştia, nu?
POETUL: Drăguţi, aş zice.
CERBERUL: Mai sunt mulţi cei care vor să-ţi vorbească, dar te-aş sfătui să treci la cei pe care vrei tu să-i chemi. Nu se ştie când ţi se termină timpul.
POETUL: Cum, nici dumneavoastră nu ştiţi?
CERBERUL: Nu ştiu exact momentul, ştiu doar situaţia care poate duce la terminarea "convorbirilor literare".
POETUL: Care e?
CERBERUL: Ei, ei, să nu exagerăm.
POETUL: Bine. (Pauză.) Cred că aş vrea să-l văd pe Dante.
CERBERUL: Pedante, pedante! (Îl ameninţă cu degetul.) Îndată vine şi el. Până atunci e însă un ins pe care nu-l mai pot stăpâni. E isteric. Uite-l! (Intră Umbra lui Alex Porc tremurând de nervi. Nu se ştie din ce cauză. Cerberul se retrage.)
POETUL (se dă puţin îndărăt): Tu cine eşti?
UMBRA LUI ALEX PORC: Credeam că voi pierde ocazia să te întâlnesc. Alex Porc mă numesc. Vreau să-ţi comunic ceva. (Pauză cu tâlc, plus zâmbet.) Eu am scris o piesă despre tine.
POETUL: Sper că nu e defăimătoare.
UMBRA LUI ALEX PORC: A, deloc. Dimpotrivă. Interesant e că am scris şi despre coborârea ta în Infern, care are loc chiar acum. Ba chiar discuţiile cu Blaga, Nichita, Urmuz, Joyce, Beckett, Alex Porc (adică eu), Dante,...
POETUL: Dar cu Dante n-am vorbit încă!
UMBRA LUI ALEX PORC: Urmează. Şi mai întâlnire cu două personaje surpriză. Iacătă-le! (Trec în mare viteză două umbre pipernicite şi aproape filiforme.)
POETUL: Cine sunt?
UMBRA LUI ALEX PORC: Secret.
POETUL: Dar de ce sunteţi aşa secretoşi voi, infernalii?
UMBRA LUI ALEX PORC: Probabil aşa suntem dresaţi. Ei, şi acum, gata! Pa! (Iese în fugă.)
POETUL: Extrem de bizar! (Se apropie Cerberul.)
CERBERUL: O să te obişnuieşti, după ce o să te stabileşti definitiv aici.
POETUL: Acum pot să-l văd pe Dante?
CERBERUL: Bineînţeles. (Spre culise.) Call Dante! (Poetului.) Vine îndată. Eu mă retrag de pe acum. (În şoaptă.) Nu prea mă înghite, fiindcă atunci când a venit, i-am făcut morală că nu m-a tratat cum trebuia în cărţile lui. Şi e foarte irascibil. (Se retrage subit. Intră Umbra lui Dante.)
UMBRA LUI DANTE: Cine vrea să-mi vorbească?
POETUL (timid): Eu, dacă nu vă e cu supărare.
UMBRA LUI DANTE: Nu-i nimic. (Pauză.) Şi aşa pentru mine nimic nu e nou. (Pauză scurtă.) Doar Cerberul m-a dezamăgit. E mult mai bleg decât ziceam eu.
POETUL: Aţi lăsat orice speranţă când aţi intrat aici?
UMBRA LUI DANTE: Bineînţeles, dar e destul de relaxant să n-ai trup.
POETUL: Şi mie mi-ar fi uşor să mă despart de el, chiar dacă mai am câte ceva de făcut pe pământ. Totdeauna omului îi rămân multe de făcut când moare.
UMBRA LUI DANTE: Urmează să mori?
POETUL: Se pare că da.
UMBRA LUI DANTE: Atât de tânăr?
POETUL: Tânăr? Eu am deja două mii de ani.
UMBRA LUI DANTE: Ulpius Traianus? Aşa e, ai şi tu sânge latin.
POETUL: Da, şi sunt mândru de el.
UMBRA LUI DANTE: Trebuie să plec acum. Dacă ai vreo întrebare capitală să-mi pui, acum e momentul.
POETUL: O să înţeleagă vreodată oamenii rostul poeziei?
UMBRA LUI DANTE: Nu. Mă bucur că te-am întâlnit. Şi acum, adio!
POETUL (cu lacrimi în ochi): Adio! Şi eu mă bucur. Mai ales eu. (Umbra lui Dante iese. Se apropie Cerberul.)
CERBERUL: Te-a dezamăgit?
POETUL: Nu. M-a întristat.
CERBERUL: Nu mă mir, la cât e de sucit.
POETUL: Cine erau cei doi pitici care au trecut mai devreme?
CERBERUL: Vrei să-i vezi?
POETUL: Aş vrea.
CERBERUL (spre culise): Să vină ultimii artişti! (Intră cele două umbre pipernicite şi aproape filiforme, Umbra Ultimului Poet şi Umbra Ultimului Muzician.)
POETUL: Cine sunteţi voi? (Cerberul se retrage în colţul lui.)
UMBRA ULTIMULUI POET: Eu sunt Ultimul Poet.
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Iar eu Ultimul Compozitor.
POETUL: Şi după voi nu mai e nimic în literatură şi muzică?
UMBRA ULTIMULUI POET: Nu.
POETUL: Dar ce s-a întâmplat?
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Omenirea s-a ocupat apoi doar cu mâncarea.
UMBRA ULTIMULUI POET: Nimeni nu mai citea nimic...
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Casetele şi discurile cu imprimări muzicale putrezeau...
UMBRA ULTIMULUI POET: Toată ziua dormeau...
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Mâncau...
UMBRA ULTIMULUI POET: Făceau sex...
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Şi furau.
POETUL: Atât?
UMBRA ULTIMULUI POET: Nu, se mai şi scărpinau...
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Gâdilau...
UMBRA ULTIMULUI POET: Înghionteau...
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Loveau...
UMBRA ULTIMULUI POET: Scuipau...
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Împroşcau...
UMBRA ULTIMULUI POET: Violau...
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Şi omorau.
UMBRA ULTIMULUI POET: Atât.
POETUL: Şi apoi?
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Nimic.
UMBRA ULTIMULUI POET: Sfârşitul lumii. Apocalipsa.
POETUL: Judecata de apoi. Balaurul cu şapte capete. Trâmbiţele.
UMBRA ULTIMULUI POET: A fost fără. Nu a fost judecat nimeni, am fost toţi băgaţi aici şi lăsaţi în paragină.
POETUL: Tu eşti poet şi aici?
UMBRA ULTIMULUI POET: N-am fost nici acolo. Am scris o singură piesă de teatru scurt. N-a fost jucată niciodată.
POETUL (Umbrei Ultimului Muzician): Tu?
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Şi eu am o singură lucrare, anume opera "Amintiri din copilărie" după Ion Creangă.
POETUL: Şi aş putea s-o aud şi eu?
UMBRA ULTIMULUI MUZICIAN: Doar după ce te stabileşti aici. (Intră Sfârşitul Lmii, un perversonaj deşirat, interminabil.)
SFÂRŞITUL LUMII: M-aţi chemat? Lăsaţi-mă-n pace, am salvat o dată lumea, îmi ajunge! (Iese. Ies şi cei doi.)
POETUL (singur): Sfârşitul lumii să fie salvarea omenirii? Şi atunci ce rost are poezia? Ce rost are România? Patriotismul, dragostea, frumuseţea, binele,... , Veronica? "Din ţărână venim şi în ţărână ne întoarcem."... Atât? "Nu a fost judecat nimeni", aşadar toţi suntem egali după moarte? Michelangelo, egalul lui Cain? Veronica, egala lui Ghelan? Nu se poate! Nu credeam să fie atât de trist. Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată. Trebuie să învăţ acum. Probabil de asta am venit. (Pauză.) Dar unde o fi Cerberul? M-a lăsat şi el singur. Singur, singur, singur, singur... Poate e vremea să plec. (Intră Cerberul.)
CERBERUL: Nu încă. Dacă vrei să pleci, trebuie să plăteşti jertfa de sânge. Dar mai ai dreptul să stai. Poţi să mai vorbeşti, cu cine vrei.
POETUL: Aş vrea să-l văd pe Mephisto.
CERBERUL: Mephisto? Nu există, sau cel puţin nu la noi.
POETUL: Dar unde altundeva? Există şi un alt nivel al cunoaşterii?
CERBERUL: Nu ştiu. Oricum, e puţin probabil să existe, dacă aici nu s-a auzit de el. Doar în închipuirile poeţilor, care sunt dealtfel foarte numeroşi.
POETUL: Când va fi sfârşitul lumii?
CERBERUL: De ce nu l-ai întrebat pe el? Trebuie să ţină minte exact. Eu cred că e vorba de un an între 2000 şi 2500.
POETUL: Cauza?
CERBERUL: Poluarea.
POETUL: Asta înseamnă că într-adevăr sfârşitul lumii a salvat oamenii. Încep să înţeleg. (Pauză.) Aş vrea să mă întâlnesc cu umbra mea.
CERBERUL: Eşti sigur?
POETUL: Nu sigur, ci foarte sigur. Care om nu-şi doreşte asta?
CERBERUL: Eu.
POETUL: Dar parcă ziceaţi că sunteţi câine.
CERBERUL: Sunt şi om, chiar şi zeu, idol, fum (de cannabis), umbră, gheaţă, vierme (rozător de măruntaie), irod, sânziană, furie, titan, lestrigon, lotofag, orice. Să reluăm: vrei să-ţi întâlneşti umbra?
POETUL: Da.
CERBERUL: Atunci du-te la soare! (Pauză.) Era o glumă. Va veni imediat. (Se retrage în colţul lui. Intră Umbra Poetului.)
UMBRA POETULUI: Nu vreau să vorbesc cu tine. (Iese.)
POETUL (nedumerit): De ce? De ce nu vrea să îmi vorbească? Am greşit ceva?
CERBERUL: Da, ai cerut să-ţi vezi umbra, şi asta înseamnă că sejurul tău în Infern a luat sfârşit.
POETUL: Dar vreau să vorbesc şi cu Umbra Veronicăi!
CERBERUL: Nu se poate. (Pauză.) Cine e Veronica?
POETUL: Femeia pe care o iubesc.
CERBERUL: Sper să nu se supere că o să-ţi luăm puţin sânge. N-o să mori.
POETUL: Vreau s-o văd! Vă rog!!!
CERBERUL: Nu. Oportunitatea nu bate la uşă, ci dă buzna şi apoi dispare. Trebuia să îmi ceri asta mai devreme. Acum urmează să-ţi dai obolul.
POETUL (tremurând): Vreţi să mă jertfiţi?
CERBERUL (în şoaptă): Să-ţi spun un secret: dat fiind că eşti singurul posesor de sânge din Infern în momentul de faţă, ar fi normal să te jertfim şi să-ţi luăm tot sângele. Dar Persefona a poruncit să ţi se ia doar un litru de sânge, fiindcă te-a îndrăgit.
POETUL: "Doar" un litru de sânge? Dar e foarte mult.
CERBERUL: O să te descurci şi fără. (Râde înfundat.)
POETUL: Chiar trebuie să mă tâlhăriţi de sânge?
CERBERUL: Bineînţeles.
POETUL: Atunci, dacă tot n-am de ales, daţi-i drumul. De unde îmi luaţi sângele? Din venele de la mână?
CERBERUL: Nu, din nas.
POETUL: Cum?
CERBERUL: Îţi dau peste nas cu un bolovan, începe să-ţi curgă sânge, sânge pe care eu îl colectez într-un pahar gradat. (Spre culise.) Grefier, bolovanul sfânt şi paharul gradat! (Umbra lui Urmuz intră şi înmânează Cerberului cele cerute, apoi iese cu iuţeala luminii în vid. Sau chiar mai mult. Poetului.) Vezi? E aproape instantaneu. (Pauză.) Să mergem.
POETUL: Unde?
CERBERUL: La altar, doar n-o să săvârşim jertfa aici, în profanitate.
POETUL: "În profanitate"? Îmi place. Să mergem. (Ies. Intră Sfârşitul Lumii.)
SFÂRŞITUL LUMII: Am să mă întorc pe Pământ. (Iese agale.)

-CORTINA (eventual)-

Tabloul 3

(Decorul din tabloul 1. Dimineaţa. Poetul e în poziţia de la sfârşitul tabloului 1. Tocmai se trezeşte. Îşi dezmorţeşte oasele. Bea cafea. Îşi face o ţigară şi o aprinde. Fumează.)
POETUL: Am visat sau chiar am fost acolo? Nu-mi pare că aş avea mai puţin sânge. Poate am visat. Am adormit iar pe scaun. (Ia o foaie şi pana. Scrie câteva rânduri. Citeşte.) Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii. (Se ridică de pe scaun şi se plimbă prin cameră mormăind. După câteva ture se aşează din nou pe scaun şi scrie. Apoi citeşte iar.) De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... (Intră Veronica, neobservată de Poet. Se opreşte în uşă şi-l priveşte intens. De data aceasta ochii ei emană doar dragoste şi sentimente asemănătoare. În timp ce Poetul scrie, se apropie de el şi-i pune mâinile pe umeri. Poetul tresare.)
POETUL: Uf, ce m-ai speriat! (Veronica merge şi se aşează pe pat.) Veronica, te-ai întors!
VERONICA: Ai mai scris o poezie?
POETUL: Da, chiar acum.
VERONICA: Mi-o citeşti?
POETUL (surprins): Vrei?
VERONICA: Da.
POETUL: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce.../ Pân-în fund băui voluptatea morţii/ Nendurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să mai revin luminos din el ca/ Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar la sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!
VERONICA: E extraordinară! Te iubesc!
POETUL: Şi eu te iubesc. (Se ridică de pe scaun şi o ia în braţe. Se strâng cu pasiune.)
VERONICA: Iartă-mă că n-am înţeles nimic până acum. Chiar nimic nu înţelegeam. Acum ştiu că dragostea există.
POETUL: Da, există, şi e ceea ce ne dorim cu toţii cel mai mult. Ea e chiar motivul şi cheia existenţei noastre. Iubirea! Ne naştem ca să iubim, nu să murim.
VERONICA: Dragostea este însăşi viaţa.
POETUL: Dar ce s-a întâmplat cu dumneata în noaptea asta de te-ai schimbat aşa?
VERONICA: Am avut un vis...
POETUL: Ce vis?
VERONICA: Se făcea că eram în Infern...
POETUL (şoptit): În Infern?
VERONICA: Şi toţi cei care erau acolo aveau ace cu care mă împungeau când treceau pe lângă mine. Eram deja toată plină de sânge, şi simţeam că urmează să mor. Atunci m-am gândit la tine, "Dacă mă iubeşte, de ce nu e aici să mă salveze? Unde e?". Apoi te-am văzut. Stăteai pe marginea unui spin de trandafir şi cântai la harpă. M-am transformat atunci în spin, şi asta înseamnă că am rămas împreună pentru totdeauna, că în Infern nu există timp.
POETUL: Şi de ce n-ai venit să-mi spui?
VERONICA: N-am putut.
POETUL: De ce? Cum n-ai putut?
VERONICA: Nu eram acasă, eram la Ghelan.
POETUL: Cum ai ajuns acolo?
VERONICA: Am plecat de aici supărată, şi nu am ştiut unde altundeva să mă duc. M-a cerut iar în căsătorie.
POETUL: Şi ai refuzat.
VERONICA: Nu, am acceptat.
POETUL (îngrozit): Cum? Ai acceptat!!?!!
VERONICA: Da, aşa o să pot să te iubesc pe tine mai mult.
POETUL: Asta ai înţeles? Să-ţi faci rost de un nume, o situaţie şi pe lângă aceste lucruri, de ce nu, chiar şi un amant? Pe mine, nu?
VERONICA: Dar ce-i cu tine? Eu credeam că ai să te bucuri.
POETUL: Asta-i dragostea ce ai înţeles că există? (Pauză.) Veronica, eu plec.
VERONICA: Unde?
POETUL: În lume, sau mai degrabă înapoi în Infern.
VERONICA (răutăcioasă): Drum bun, atunci! Eşti nebun! (Pauză. Total schimbată.) Rămâi cu mine!
POETUL: Nu, am să plec chiar acum.
VERONICA: Şi eu? Eu ce fac?
POETUL: Te măriţi, nu asta mi-ai zis? Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece./ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.
VERONICA: Aici nu e vorba de poezie, e vorba de dragostea noastră!
POETUL: Dragostea noastră? Dumneata nu mă iubeşti. (Îşi ia din dulap pardesiul şi şalul.) Nu m-ai iubit niciodată. Adio, şi să fii fericită! (Iese. Veronica rămâne încremenită. După câteva secunde merge şi se aşează pe scaunul Poetului, îşi ia capul în palme şi începe să plângă scâncit. În câteva zeci de secunde îşi revine, se ridică, îşi aranjează puţin părul şi începe să scotocească în dulap. Găseşte o sfoară, o ia şi se îndreaptă spre ieşire.)
VERONICA: Eu sunt nebună, nu el. El e însăşi Iubirea. (Iese încet.)

=CORTINA (chiar)=

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...