Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

CALEA VICTORIEI II


de Georges Valch la: 30/04/2005 09:38:00
modificat la: 30/04/2005 20:24:04
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Calea Victoriei... Un furnicar infernal de oameni şi maşini - un râu care se scurge haotic spre nicăieri, venind de niciunde. În toată această harababură, cel mai neinsemnat ramâi tu: omul de sticlă. Privirile lor, dacă nu te ocolesc, măcar te ignoră. Eşti a şase miliarda parte dintr-o lume. Fiecare dintre ei işi poartă resemnat povestea şi crucea, la fel cum tu faci cu ale tale. Dar oare tu, Tudor, Gheorghe Tudor Draguşanu, cât iţi aminteşti din povestea ta? Cât vrei să-ţi aminteşti din ea? Până nu de mult, o urmă de ţărână pe tălpi era menită să-ţi amintească de unde-ai pornit. Te-ai lepădat acuma de ea şi în zadar scrutezi în zare cu ochii minţii să vezi de unde ai venit. Sunt lucruri pe care le putem vedea doar atuncea când rămânem orbi. Într-o bună zi, cu ochii inchişi iţi vei aduce aminte de punctul tău de plecare şi mai ales de drumul pe care iţi promiseseşi să mergi. Eu, destinul, nu voi face nimic să apropii sau să îndepartez acea zi. Am să te las să-ţi trăieşti viaţa pe mai departe, pentru că ştiu sigur că pentru, sau în pofida a ceea ce eşti, Ziua Adevărului o să vină. Sătucul tău uitat de lume, veghează de pe culmi la un oraş care se goleşte şi se ruinează pe zi ce trece. Fiindcă nu-i uşor de uitat acea uliţă ca un ecou al tău şi satul acela ca un primordial parfum al tuturor. Căci nu ignorant se cheamă acela, care merge cu neatenţia pâna la uitare de sine; cel care se îmbracă cu piele de om azvârlindu-se între cei cu înfaţişarea asemenea. Ochii lui privesc înauntrul său, orbi la spectacolul trist al nepăsarii pe care-o provoacă. Mai ţii minte? Primul “roman” pe care l-ai scris la zece ani, a fost unul poliţist – pe atunci defapt, “miliţist”. Era vorba, dacă nu am uitat, despre un căpitan Câmpeanu, foarte deştept şi brav, care fireşte era condus şi el de către un sergent. Toate ierarhiile astea în grad, toate micile chiţibuşuri de oameni mari, ţi-au pus capac. După ce l-ai asmuţit pe bietul Câmpeanu cu o Dacie în urmarirea “imperialiştilor” aflaţi într-un Merţean, ai hotărât că povestea trebuie să aibă un sfârşit, unul cât mai trist, aşa că l-ai omorât, aruncându-l cu maşină cu tot, într-o prăpastie din Făgăraş. Şi ce era cel mai interesant? Cum descriai tu atunci mareţia munţilor: Nici chiar acum, nu cred să găseşti ceva mai plictisitor într-o scriere decât zugrăvirea unui peisaj. Dar, începusei să crezi că este musai să plictiseşti cât mai tare ca să te poţi numi un scriitor adevărat. Întratâta de mult, încât nu mai lăsai să-ţi scape nimic din splendoarea naturii.
Intri la Capşa. Nu vrei să mănânci, şi totuşi chelnerului trebuie să-i comanzi ceva... Mai ales că acum... foarte mulţi ani, l-ai altoit bine pe unul dintre ei fiindcă şi-a permis să flirteze cu iubita ta de atunci... Ce mai distracţie, ha, ha! Acum ai să iei o sticla de vin. Unul dulce şi bun sa fie, nu contează soiul - nu ai să-i înţelegi niciodată pe cusurgii care cer vin numai ca să-l miroasă şi să-şi clătească cu el protezele. Întotdeauna, dacă te gândeşti bine, e cel mai indicat să nu alegi.
Salonul e gol. Însă la o masă e Capone Grasu’. Porcul: această nesfârşită mizerie roz. Sigur, el e parcă de-aici: nu lipseşte aproape niciodată. Te temi de acest om, care îţi va cere să beţi din nou împreună… Şi nu- ţi este sete deloc de vinul lui! Cel mai bun lucru este să-l ocoleşti. Cu mulţi ani în urmă (nu mă pune acum să socotesc câţi - stiu doar că tu aveai vreo nouăsprezece) ai venit aici cu logodnica ta; Ella parcă o chema - să sărbătoriţi tocmai logodna voastră. Pe atunci, hotărât lucru că o iubeai - de aceea ţi-ai şi dorit să petreceţi la Capşa o seară specială. De aceea ai chemat încă de la început picolul care urma să vă servească şi strecurându-i în buzunar o sută de lei i-ai spus :"asta-i deschiderea numai, un supliment de viteză, fiindcă eu şi prietena mea suntem foarte bine dispuşi şi nu vrem să ţipăm după tine nici un minut!". Băiatul, se vede treaba că a înţeles foarte bine asta şi aproape că intuia de câte ori era nevoie de el. Aşa că aperitivele au mers cât se poate de bine. Doar că odată cu felul întâi, picolul a fost lasat în culise şi lângă voi s-a înfiinţat un chelner tânar şi arogant care a început să flirteze cu ea. Erau nişte vremuri ciufute, când ospătarul era un fel de a treia putere în stat. Ei caştigau într-o seară cam atâta cât câştigai tu într-o lună. Asta le dădea o siguranţa pe care restul, oamenii de rând nu o puteau egala aproape niciodată. Nu ştiu dacă sărăcia ta te deprima cel mai tare sau bogăţia lor. Ella ta, ca orice puştoaică s-a lăsat antrenată în jocul lui, iar ţie nu ţi-a rămas decât să taci şi să înghiţi mâncarea destul de agreabilă şi să fi un martor al conversaţiei lor. Numai că tu, nu eşti nici acum şi nu erai nici atunci omul care să lase ceva neplătit. Când draguţul de ospătar a venit să încaseze nota de plată, i-ai spus foarte politicos că el ar trebui să plătească fiindcă el a fost atracţia serii. El a râs întai servil cum numai slugoii stiu să râdă dar tu i-ai spus că nu e nici o glumă la mijloc. Proasta lui inspiraţie, a fost să creadă că cineva ar putea să ia de la tine ceva fără ca să vrei şi tu acelaşi lucru: aşa că imediat ce a revenit la aroganţa lui obişnuită, tot ce a reuşit să încaseze au fost două directe care l-au culcat direct la podea. Apoi în vreme ce colegii lui nu se hotarau dacă să intervină sau să cheme Miliţia, tu i-ai pus pe piept banii pentru consumaţie, bacşişul pentru deranj, apoi ţi-ai luat prietena care fierbea de admiraţie şi ai plecat.
Nu şti nici tu şi nici femeile care te-au iubit, dacă în viaţă te-a ajutat mai mult duritatea ta sau poezia din tine; ai fost ca o stâncă cu miez de carne simţitoare… Când ai o mână care fară de voie, datorată unui simplu tic sau unei raţiuni separate de tine, încearca să te strângă de gât, cred că până la urmă cu un bisturiu ai putea să o scoţi la capăt. Dacă însă, jumătate din fiinţa ta e pornită împotriva celeilalte, eşti un om terminat şi nu mai contează care parte din tine va ieşi învingatoare.
Îţi aminteşti de Legiune? Sunt mulţi cei care au ales Infernul, pentru că Paradisul nu aveau cu cine să îl împartă. Ce eraţi voi, toată această armată, decât numai picioare purtând de grijă noroiului şi mâini ce se fereau să tulbure acel aer pierdut în negură? Pe umeri care au uitat semeţia înca mai dinainte să o înveţe, purtaţi capete umplute cu creier care îşi pierduse prima şi ultima deprindere. Tărtăcuţe imense care sub un păr rar sau o chelie deasă acopereau cogeamite vidul… Oameni trăind într-o grimasă – dominaţi de un sentiment care aducea cu o râgâiala. Viaţă şi-atâta tot! E banal pentru noi, cei mai mulţi, noi care încă suntem vii şi inima din greu ne împinge prin vene sânge stricat. Dar pentru ei, tot restul, acesta se cheamă Triumf! E drept însă că singurii eroi de bun simţ sunt aceia care deja au murit. Iar pe ei nu-i invidiaza nimeni. Pentru că Eroul… a fost dintotdeauna un soldat prost, care a murit fără să gândească la altceva decât la o cauză care nu avea nici o cunoştiinţă de el. Eroul este un ogar, Cauza – un vânător fără milă. Patria îi e recunoscatoare: nu îi va mai tulbura niciodată somnul de veci cu aduceri aminte. Mai mult de-atât, voi eraţi mercenari; trăiaţi şi luptaţi pentru idealuri terminate în buzunar.
Frontul era o groapă comună care se resemnase deja cu morţii ei. Iar felul tău aspru de a-ţi ascunde emoţia, te-a salvat. Fiindcă numai tăcând puteai să strigi cel mai tare în acea gălăgie. Cum ai putut să suferi toată această gloată? De ce mă mir? Trăisei în orâduirea comunistă. Socialismul te-a scăpat de posesia a tot ce exista material, ba mai mult, căci ţi-a umplut pe atunci mintea cu concepţii de împrumut care te fereau până şi de raţiunea să le descoperi. Să gândeşti s-a dovedit a fi o apucătură foarte incomodă. Dar tot atunci ai învăţat că un scop de bun simţ trebuie urmărit numai cu mijloace rezonabile. Căci oare cum s-a ajuns la toate astea? Întrebarea pe care guvernele ar trebui să şi-o pună nu ar trebui să fie cât costă protecţia socială, ci cât ar costa lipsa ei cu desavârşire. Când singur cu un camarad, în deşert, aţi văzut un rahat de leu aburind în gerul nopţii şi el, camaradul s-a gândit că ar fi bun de mâncare zi drept, la ce te-ai gandit? Că între el, cel mai prost om din lume şi bucata asta aburindă de rahat, există cel puţin o diferenţă frapantă: rahatul ăsta, chiar iţi dă un pic de gândit. Pentru că fiara care l-a căcat, sigur e prin apropiere şi s-ar putea să vă mănânce pe amândoi. Iar după ce l-ai dibuit şi l-ai împuşcat, în vreme ce mâncai din el crud, iar camaradul se minuna de tine iaraşi te-ai gândit la prostia lui: ar fi mâncat un căcat, dar niciodată carne crudă de leu! Hotărât lucru, i-ai spus, dacă este să ai ceva al tău, ai o tânţenie fără margini, o zgârcenie ca nimeni altul şi o nesimţire de-a dreptul suină. Şi ca un om milos te-ai gândit cum ai putea să-l omori în aşa fel încât să sufere cât mai puţin. Dar te-ai gândit mai apoi că dacă-i inteligent va fi întotdeauna un mototol; dacă-i isteţ o să fie un pungaş şi jumatate. Dar dacă-i un prost sadea, n-o să-i lipsească nimic, niciodată! Cine altul decât el fusese pe jos până la Alger pentru un afurisit de sculament? E ciudat să mergi atâţia kilometri numai ca să te întorci cu o boală lumească. Şi a mai cheltuit şi solda pentru asta; În cele din urmă, nimeni nu va putea să te convingă că un târg se limitează la altceva, mai mult, decât la ce dai şi ce primeşti. Ca o cafteală pe cinste! Dar mai există un adevăr tot aşa de flagrant, anume că există un gen de călduri care încep să bată câmpii şi să pretindă ca sunt iubiri. Dar cu ce drept să-l judeci? Toţi am început de la o simplă nebunie. Paranoia începe de-abia când ajungem psihologi. Şi cel mai rău lucru care ţi se întâmpla, este să aştepţi de la ceilalţi să fie buni şi de la Dumnezeu să fie sfânt.

Din “Prefaţă” la “Calea Victoriei II” (semnată de autor)

Hotarât lucru nu este asta cartea pe care aş fi vrut să o scriu . Dar de-abia acuma descopăr că este una pe care îmi place să o citesc : regăsesc în ea evenimente, fiinţe şi stări care mi-au emoţionat odinioară viaţa, iar acum sunt adunate cuminte aici, fără pretenţii sofisticate – este, după cum mi se pare un soi de gazetărie matinală, pragmatică, suculentă – o povestire imbrăcată modest care se face simţită tocmai din cauză că încearcă să treacă neobservata . Găsesc în ea un adevăr integral menit să ierte toată fatalitatea care împleteşte nefericit fărâma de sublim cu muntele de mediocritate. Vom regăsi poate în univers acel Vid care odată cu lumea, s-a prefăcut în Noi ..
Vă rog, dragii mei să priviţi la aceasta ca la o casă a cărei paragină ne face să iubim mai mult acoperişul nostru – banală sau nu, este în cele din urmă cred lucrarea care mă reprezintă cel mai bine; dacă ve-ţi dori să înţelegeţi mai bine celelalte carţi ale mele, atunci vă implor să incepeţi cu asta ..
Eu scriu cuvinte a căror importanţă şi sens, numai voi o puteţi găsi – am de ales deci între a le spune ca un copil după ce le-am gandit ca un om mare, sau invers. Pentru că deşi nu este nici o noimă în a fi aşa, imaginea a ceea ce scriem vis-à-vis de a ceea ce trăim efectiv, este diferită. Nu înseamnă că tratez misiunea mea de povestitor cu uşurinţa, ci că, pur şi simplu, nu mă dumiresc înca, de unde aş putea să ştiu eu, numai pe jumătate matur, ce este important în general şi pentru mine în mod special. Până unde să caut în senectute copilul din mine, şi unde anume în inocenţă se ascunde cel care se pretinde matur? Trăiesc într-o impostură; şi mă gândesc câtă dreptate avea Sartre – doar că eu, diferit, mă prefac că sunt un actor, obligat să se prefacă că-i om. Fireşte ca idealul unui critic este să constipe pe cât se poate toată această diaree de cuvinte ..
Dar sunt gânduri de bun simţ care deşi moţăie în lâncezeala gândirii, nu sforăie neplăcut prin împopoţonate vorbe care să vrea să strecoare mareţie acolo unde nu-şi poate găsi locul. Căci nu este aceasta o carte despre sfinţi, ci despre oameni. Desprinşi din arenă. La coridă am mers numai odată şi am văzut această scenă pe care niciodată timpul nu mi-o va scoate din cap: un fel de om bun cu patru picioare şi coarne, rănit, implorând îndurare şi căutând după milă în pieptul unui animal săltat în două picioare, ţinând în mâini o suliţa – în mâini care nu mai ascultau decât de instinct. Dar, cu o ultimă zvâcnire disperată de viaţă, patrupedul cu suflet, împunge, poate în încercarea finală de a descoperii o urmă de blândeţe undeva înăuntrul celuilalt. Odată cu maruntaiele, bestia se află lipsită de orice mareţie pe care spectatorii i-au inventat-o. Descopăr numai o creatură laşă, scăldată de sânge şi imi este ruşine de cei care sunt în jur. Fiindcă fără să vreau, mă gândesc că Umanitatea, a ieşit încă odată prin asta, inving ătoare
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: