Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

DESPRE


de alex porc la: 11/05/2005 19:31:00
modificat la: 21/05/2005 19:14:47
taguri: Scenarii 
voteaza:
-BRIOŞĂ ÎNTR-UN ACT-


PERSONAJELE

PROMETEA
VULTURUL
BĂRBATUL
FEMEIA
POLIŢAIUL

PREMIERA: 5 noiembrie 1999, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Botoşani (în cadrul festivalului de teatru „Mihail Sorbul” - trupa „Urmuz” din Baia Mare)
DISTRIBUŢIA:
PROMETEA - Vanda Otilia Ciuban
VULTURUL - alex porc
BĂRCBATUL şi FEMEIA - doi spectatori
POLIŢAIUL - Vlad Lazăr

(La ridicarea cortinei, Prometea zace pe stâncă înlănţuită. Prometea este varianta feminină a Prometeului arhicunoscut, pe care îl ştim cu toţii. Vulturul încă nu e pe scenă. Bineînţeles, şi Vulturul este chiar acel Vultur, şi nu altul. Actorul care va interpreta Vulturul trebuie să aibă certe calităţi de vultur mitic, adică să fie în primul rând frumos, voinic, şi să ştie zbura. Prometea trebuie neapărat să aibă ficat sănătos, tocmai pentru că nu-l mai are. Prometea nu este o beţivă!)
PROMETEA: M-am plictisit! Zău că m-am plictisit! Vulturul meu vine aşa de rar, iar ceilalţi vulturi mă măsoară cu dispreţ din înalturi când trec. You ain't got no friends and all the others they hate you! Şi pentru ce? Pentru ce s-a ajuns la situaţia asta? Pentru că mi s-a făcut milă de aceste mândre creaturi care sunt oamenii şi care se ascundeau de foc în loc să-l înrobească. Dar să nu uit că sunt şi eu om, la urma-urmei, aşa că mi-am dat focul şi mie însămi. Aş putea, dacă aş mai avea focul, să îmi dau foc în semn de protest, sau să mă apuc şi eu de fumat „Bran", dacă tot e la modă. Dar nu, mi-au luat focul, şi în schimb mi-au dat vulturul ăsta care, ce-i drept, era mândru şi frumos, voinic şi falnic.... iaua-iaua, dar acum ar trebui să ieşim amândoi la pensie. Oare cât o fi pensia de Prometea, având în vedere că nu sunt bugetară? Ar trebui să fie mare, dacă e adevărată povestea cu focul. Mai bine dădeam maimuţelor focul, dar nu, că atunci m-ar fi chemat altfel. Mowglia, sau aşa ceva, oricum. "The simple bare necesities, the simple bare necesities of life!" (Aici cântă, dacă ştie melodia. Dar n-o ştie.) Când vine vulturul, am să-i spun că m-am săturat de monotonia asta şi că vreau să-mi povestească despre oameni, fiindcă în afară de faptul că îşi dau foc în semn de protest (împotriva cui?), că fumează ţigări „Bran" (ce-or mai fi şi astea?) şi povestea lui Mowgli nu mai ştiu nimic. De fapt, acum îmi aduc aminte, nici Mowgli nu a dat maimuţelor focul. Poate nici nu mai vine vulturul, că după câte observ apare din ce în ce mai rar. Se vede treaba c-a îmbătrânit. La început, când era tânăr (şi eram şi eu, ehei!) venea în fiecare zi şi-mi ciugulea ficatul cu nădejde. Mai nou nici nu mai simt vreo durere, poate că doar mimează, că altfel nu-mi explic, deşi de-atâtea mii de ani nici nu-i sigur că mai am ficat. Atunci el n-are nici o vină, pur şi simplu nu are ce să mai ciugulească, pentru că legenda spune clar că „vulturul venea în fiecare zi şi-i ciugulea lui Prometeu ficatul." Nu altceva. Ficatul. Ah, dar iată-l pe vultur. Bună ziua, vulture!
VULTURUL (E îmbrăcat în blue-jeans şi cămaşă în carouri şi încălţat cu bocanci negri. Intrând, dacă se poate în zbor): Bună să-ţi fie inima, Prometea mea!
PROMETEA: În ce an suntem?
VULTURUL: În 1998.
PROMETEA: Am o problemă, pe care poate că mi-o poţi tu rezolva. Te rog, spune-mi, mai am sau nu ficat?
VULTURUL: Nu mai ai de vreo mie de ani. Dar nu-i mare lucru, văd că te descurci foarte bine şi fără.
PROMETEA: Da, cred că mă descurc destul de bine. Dar, te rog spune-mi, oamenii mai au ficaţi?
VULTURUL: Unii da, alţii nu şi majoritatea nu prea.
PROMETEA: Cum adică „nu prea"?
VULTURUL: Adică mai au doar resturi de ficat.
PROMETEA: Cu alte cuvinte, au şi ei câte un vultur care le ciuguleşte ficatul? Chestia asta, drept să-ţi spun, nu mi-ar pica bine deloc.
VULTURUL (râzând): Stai liniştită, cum să aibă fiecare câte un vultur? Nici nu prea mai există mulţi vulturi. Pe vremuri erau destui, dar acum sunt foarte rari.
PROMETEA: De ce? Unde au dispărut?
VULTURUL: Au dispărut din cauza oamenilor.
PROMETEA: Din cauza oamenilor? Vreau să ştiu mai multe despre asta.
VULTURUL: Există ceva dat de om naturii, şi acest ceva se numeste poluare. Poluarea asta înseamnă degradarea mediului ca urmare a activităţii umane.
PROMETEA: Şi cum, natura nu face nimic să reechilibreze situaţia?
VULTURUL: La început se putea, dar acum omul poluează mult prea mult pentru capacitatea de redresare a naturii. Mai ales că, pe de altă parte, tot omul taie şi pădurile care oxigenează atmosfera.
PROMETEA: Adică îşi face singur rău? Întreb asta fiindcă nu cred că omul va supravieţui naturii.
VULTURUL: Da, omul e un animal inconştient.
PROMETEA: Eu ştiam că omul e o fiinţă superioară animalelor.
VULTURUL: Asta o zic ei, adică pardon, o ziceţi voi, oamenii.
PROMETEA: Mai e ceva ce nu am înţeles: dacă nu au şi ceilalţi oameni câte un vultur care să le ciugulească ficatul, atunci de ce „nu prea" au ficaţi?
VULTURUL: Păi există cam două motive principale: unii beau foarte mult şi alcoolul le distruge ficatul, iar alţii au un organism mai puţin rezistent şi primesc boli de ficat care le distrug ficatul.
PROMETEA: Dar de ce beau oamenii alcool, dacă ştiu şi ei că le face rău?
VULTURUL: Ţi-am zis, omul e un animal inconştient. Dar au şi motive mai directe, cum ar fi să-şi uite necazurile, să aibă mai mult curaj, sau pur şi simplu să se îmbete.
PROMETEA: A, da, bine că mi-am adus aminte. Voiam să-ţi spun că m-am plictisit să tot stau pe stâncă şi să te aştept, şi că vreau şi eu să fac ce fac oamenii.
VULTURUL: Dar, te rog să mă crezi, nu merită.
PROMETEA: Eu nu ştiu asta, şi vreau să mă conving.
VULTURUL: Prometea, te rog, nu-mi cere să te învăţ să faci ce fac oamenii, fiindcă tu eşti singurul om pe care într-adevăr îl respect. Tu nu faci rău nimănui, nici măcar ţie. Copiii care citesc aşa-zisele „legende din Olimp" te compătimesc pentru suferinţele prin care treci tocmai pentru că i-ai ajutat pe oameni. Copiii sunt de partea ta, unii chiar şi plâng când citesc legenda cu vulturul (adică eu) care îţi ciuguleşte ficatul, dar în acelaşi timp se pregătesc să-şi ruineze viaţa. Copiii sunt puri, dar n-au nici o şansă atâta timp cât trebuie să crească printre „oamenii mari". Tu ai avut şansa de a trăi departe de ei, ai scăpat de murdărie, tocmai pentru că aveai prea mult curaj. Ceea ce fac oamenii când spun că le-ai dat focul din prea multă dragoste pentru ei e un fel de narcisism. Nu, tu ai hotărât să încerci asta tocmai fiindcă părea imposibil de realizat. Narcis are foarte mulţi urmaşi, Prometeu însă foarte puţini. Norocul tău, şansa ta a fost că pedeapsa pe care ai primit-o de la zei pentru răzvrătirea ta te-a izolat de oameni şi te-a imortalizat în legendă. Pentru că erai înlănţuită pe piscul ăsta nu ai putut ieşi din legendă şi ai rămas pură. Murdăria nu intră în legendă! De ce nu vrei să înţelegi? De ce vrei să te distrugi?
PROMETEA: Nu, eu nu vreau să cobor între oameni să învăţ viaţa lor. Nu. Eu vreau să rămân aici şi, cu ajutorul tău, să trăiesc şi eu unele din experienţele lor, să văd ce am pierdut stând în vârf de munte atâta vreme.
VULTURUL: Dar şi asta e foarte riscant, fiindcă dacă încerci experienţele oamenilor, rişti să devii asemeni lor, şi s-ar putea să fie ireversibil. S-ar putea să nu mai poţi să te întorci la starea de lucruri de acum şi să rămâi muritoare.
PROMETEA: Dar nu sunt şi eu fiinţă umană, deci muritoare?
VULTURUL: Eşti legendă, deci eşti nemuritoare. Coborând din legendă îţi pierzi, aproape cu siguranţă pot spune, imortalitatea.
PROMETEA: Iau asupra mea acest risc. Înţelege-mă, vreau doar să aflu cum îşi duc viaţa ceilalţi, muritorii, nu pot deveni asemeni lor doar imitându-i.
VULTURUL: Asta cam aşa e, nu poţi deveni asemeni cuiva doar imitându-l, fiindcă atunci ar fi plină lumea de genii şi n-ar mai exista prostie. Şi asta cred că ar fi foarte dăunător pentru societatea umană. Nimeni nu ar mai munci, toţi ar face artă sau ar deveni savanţi. Dar nu despre asta era vorba. Insist în hotărârea mea de a te convinge să renunţi la punerea în practică a acestei idei. Ce-i drept, îţi trebuie mult curaj pentru asta, dar dacă stai să cumpăneşti bine, nu poţi decât să renunţi. Te rog, mai gândeşte-te!
PROMETEA: Tot nu am înţeles prea bine de ce am trăit eu până acum atâtea mii de ani. Mi-ai zis ceva legat de legendă, dar totuşi nu mi-e prea clară treaba.
VULTURUL: E foarte simplu: ai devenit nemuritoare tocmai fiindcă zeii te-au pedepsit că ai furat focul de la Hefaistos şi te-au înlănţuit pe stâncă, deci ai devenit legendă. Iar eu odată cu tine.
PROMETEA: Dar un om care nu e legendă cât trăieşte, vreau să zic un om de rând, un om normal?
VULTURUL: De o vreme încoace broaştele ţestoase trăiesc mai mult decât oamenii. Aproape toţi oamenii mor înainte de a atinge o sută de ani. Sunt doar câţiva care trec de sută, dar în general un om trăieşte maximum şaptezeci-optzeci de ani.
PROMETEA: Dar de ce aşa de puţin?
VULTURUL: Tocmai datorită bolilor, poluării, stresului, etc., cu alte cuvinte datorită răutăţii care tot creşte înăuntrul lor de la generaţie la generaţie.
PROMETEA: Adică oamenii, cu cât sunt mai răi, mor mai repede?
VULTURUL: Nu, asta se întâmplă în timp. Oamenii trăiesc din ce în ce mai puţin pe măsură ce trec generaţii. În rândurile aceleiaşi generaţii, situaţia e tocmai inversă: oamenii mai răi trăiesc mai mult decât cei buni. Exista şi un proverb care spune că „Iarba rea nu piere", dar care nu trebuie luat textual. El înseamnă de fapt că oamenii buni trăiesc mai puţin decât cei răi. Exact ce-ţi spuneam eu adineauri. E aici o contradicţie, mai corect spus un paradox, dar viaţa oamenilor e plină de contradicţii, şi la fel e cu fiecare om în parte.
PROMETEA: Sună foarte interesant. Deci eu pe de o parte sunt rea, fiindcă am trăit foarte mult, dar pe de altă parte sunt bună, pentru că am trăit mai multe generaţii.
VULTURUL: Să nu amestecăm lucrurile. Legenda are alte proprietăţi. De exemplu, eu nu mai am cioc, pene, aripi, gheare, ci mâini, unghii late, gură, pilozitate redusă. Ţi se pare că semăn a vultur?
PROMETEA: Nu, arăţi exact ca un om.
VULTURUL: De fapt chiar om sunt; legenda m-a umanizat şi mi-a dat şi nemurirea. Înainte de a deveni legendă, datorită ţie aveam doar mâncare. Trebuie să recunosc că ficatul tău se regenera foarte rapid. Din păcate odată eram foarte flămând şi ţi l-am mâncat pe tot, iar de-o mie de ani nu mai ai ficat, după cum ţi-am spus. Un ultim avertisment vreau să-ţi mai dau, să te determin să-ţi schimbi hotărârea: dacă nu-ţi pasă ce se va întâmpla cu tine (ah, curajul ăsta prostesc!), te rog să faci asta pentru mine. Eu pierd şi nemurirea şi graiul articulat. Gândeşte-te numai de cât timp suntem împreună; vrei să pierdem prietenia asta a noastră, care e atât de durabilă, din cauza unui capriciu?
PROMETEA: Nu cred că putem pierde ceva doar fiindcă vreau să gust şi eu din plăcerile nevinovate ale oamenilor.
VULTURUL: „Nevinovate"! Pfa, mă faci să râd!
PROMETEA: Bine, atunci vinovate sau cum or fi, tot nu cred că voi deveni prin asta un om asemeni lor, aşa că hotărârea am luat-o deja. Vreau să simt şi eu că sunt om!
VULTURUL: Nu am ce să mai zic, dar fii sigură că vei regreta. În ceea ce mă priveşte, deja îmi pare rău.
PROMETEA: Hai, învaţă-mă, nu mai am răbdare!
VULTURUL: Să începem cu începutul. În ce-i priveşte pe zeii din Olimp pe care îi ştim amândoi atât de bine, pentru oamenii de azi ei nu mai există. Există o grămadă de teorii şi religii care explică apariţia omului prin existenţa în general a unui singur zeu sau a unei singure „energii superioare" care l-a creat pe om. Teoria asta poartă numele de creaţionism.
PROMETEA: Există şi altfel de teorii?
VULTURUL: Da, şi cea mai distractivă e teoria unui oarecare Darwin, teorie ce poartă numele de evoluţionism, care spune că omul a apărut prin evoluţia animalelor şi că deci strămoşul cel mai apropiat al lui este maimuţa.
PROMETEA: Vai, ce porcărie!
VULTURUL: Mai există şi alte teorii, şi de exemplu este una care spune că fiecare om are un şir foarte lung de vieţi (sau încarnări) în decursul cărora omul respectiv se perfecţionează, se purifică, fiindcă vieţile astea au o legătură între ele, şi anume moştenirile kharmice. Ce e mai distractiv e că omul nu ţine minte nimic din vieţile anterioare, şi până la urmă unii oameni bâjbâie toată viaţa să îşi elucideze moştenirile kharmice, şi asta cu ajutorul metafizicii şi astrologiei. Cel putin aşa zic ei. Şi după tot şirul ăsta de încarnări, fiecare om atinge Nirvana, adică se contopeşte cu energia aceea superioară.
PROMETEA: Gata, nu mă mai interesează nici metafizica, nici religia, nici astrologia.
VULTURUL: Numai un lucru vreau să-ţi mai spun, poate te înveseleşti şi tu puţin: în general religiile diferă doar prin numele zeului adorat, care poate fi Dumnezeu (Iahveh), Mahomed, Buddha, Alah, etc., prin numele cărţii sfinte (căci fiecare are câte o aşa-zisă „carte sfântă”), care poate fi Biblia, Coranul, Talmudul, chiar Cartea tibetană a morţilor, sau mai ştiu eu ce, prin animalele sfinte şi prin motivaţia sacrificiilor animale.
PROMETEA: Ţi-am zis, nu vreau să mai ştiu nimic despre asta. Spune-mi altceva.
VULTURUL: Despre istorie, dacă vrei, pot să-ţi spun că e ştiinţa care se chinuie mereu să afle ce s-a întâmplat într-o epocă anterioară într-un loc oarecare. Întreaga istorie nu e decât un lung şir de măceluri, războaie sfinte, cruciade, războaie civile, lovituri de stat, molime, catastrofe naturale şi printre toate astea câte o scurtă perioadă de pace sau de război rece. „Simţul proprietăţii" şi instinctele îi conduc pe oameni, deşi ei se numesc fiinţe raţionale şi spun că faptele omului sunt dictate (sau, cel puţin, ar trebui să fie) de morală (creştină sau nu) şi raţiune. Şi pentru ce nu corespunde teoriei au o explicaţie foarte simplă: era o excepţie. Sau era beat, sau era posedat, sau era nebun. Nebunii totdeauna beneficiază de un regim special. Din beţie oamenii se trezesc aproape toţi (beţia însă poate servi drept scuză pentru orice), pentru posedaţi există exorcizările (sau cel puţin existau), iar pentru nebuni ospiciile. Dar ospiciile sunt prea puţin numeroase, şi pe deasupra şi neîncăpătoare. Iar în plus, mai mulţi nebuni sunt în libertate decât în ospicii. Cu alte cuvinte, omul îşi găseşte oricând o scuză „solidă" pentru orice, un alibi, cum se spune în limbaj judecătoresc. Eu personal nu văd ce folos aduc istoricii, şi nici profeţii şi clarvăzătorii. De asta nici nu am chef să îţi vorbesc despre istorie.
PROMETEA: Vreau să-mi mai spui. Spune-mi despre marii oameni ai istoriei.
VULTURUL: Ce să-ţi spun oare? Primul rege de pe Pământ a fost Argon, iar imperiul lui, evident primul şi acesta, era imperiul acadian, situat pe teritoriul Irakului de azi. Apoi a urmat imperiul babilonian, tot pe teritoriul Irakului de astăzi (sau al Mesopotamiei de după cele două imperii). Se numea babilonian de la numele oraşului Babilon, nu de la numele populaţiei, pentru că oamenii nu se numeau babilonieni, ci amuniţi. Abia apoi a urmat imperiul egiptean. Mai toată lumea crede că imperiul egiptean a fost primul imperiu, iar primul faraon, pe care nu mai ţin minte cum îl chema, a fost şi primul rege, însă, după cum ţi-am spus, lucrurile stau altfel. Ca în majoritatea cazurilor, şi în problema asta majoritatea oamenilor au o părere eronată. Nici nu e de mirare, la urma-urmei. Apoi, fiindcă ai zis tu, „oamenii mari" ai istoriei. Dar îţi voi spune doar câţiva, fiindcă, ţi-am zis, nu găsesc nimic interesant în asta; poate istoria e bună doar pentru pilde şi poveşti pentru copii. Probabil mulţi se răsucesc acum în mormânt, dar nu e treaba mea şi nici nu mă interesează. Despre imperiul roman ţi-am spus şi altădată câte ceva. Să-ţi spun câţiva împăraţi notorii. Cel mai celebru este Nero, împăratul care a dat foc Romei. Era, sau cel puţin se credea, un artist, în primul rând un poet; dădea periodic recitaluri, dar după câte spune istoria nu avea nici urmă de talent. Părerea mea e că-i foarte posibil ca istoricii să fie subiectivi şi să-i nege calităţile artistice tocmai fiindcă a dat foc Romei şi a dovedit astfel că nu e un bun cetăţean. Ori, un bun poet trebuie să fie un bun cetăţean (teoria le aparţine, eu nu ader la ea), ergo Nero nu avea nici o valoare ca artist. Pe lângă asta, istoria ne mai spune că era crud şi sângeros (asta înclin şi eu s-o cred), dar că era un laş (a dovedit-o, se zice, chiar cu câteva ore înainte de a muri, dar orice om are momente de slăbiciune când ştie că i se apropie moartea). Ei sunt siguri de toate astea, sau cel puţin aşa par, dar eu n-aş băga mâna-n foc pentru nimic din ce ţi-am spus. Aici se poate observa încă un mare neajuns al istoriei, noi nu putem niciodată şti cu exactitate ce s-a întâmplat într-un anume moment bine determinat (şi ăsta e un lucru relativ) din trecut într-un anume loc. Ei ne spun, în mare, ce s-a întâmplat atunci şi acolo, dar dacă te interesează şi încerci să te informezi descoperi foarte multe goluri în continuitatea unui eveniment, deci rămâi flămând. Adică, „da, eşti înfometat, perfect, mâncarea e foarte bună, dar numai gustă". Caligula e un alt împărat vestit. Romanii oricum au faima de a fi fost unul dintre cele mai depravate popoare. De la ei avem şi termenul de „lupanar". Cică făceau nişte petreceri orgiastice de te cutremurai, cu sodomizări şi tot ce vrei şi se îmbuibau până nu mai erau buni de nimic. Şi totuşi Caligula se zice că le-a dat clasă la toţi; se culca cu soră-sa Drusilla, pe care a şi omorât-o dealtfel, iar apoi a plâns-o cu lacrimi amare. Dar nu din cauza asta a rămas în istorie drept cel mai desfrânat dintre toţi împăraţii romani. Sincer să fiu, nici nu ştiu pentru ce. Ţi-am zis că există multe „găuri negre" în istorie. Se mai spune despre el că şi-a făcut calul senator, că a fost cel mai nefericit împărat şi că a avut chiar probleme psihice serioase. Şi totuşi existenţialismul este la modă şi acum, de fapt mai ales acum. Acum chiar că nu mai am chef să-ţi spun despre istorie. Am să trec la altceva, dar dacă ţii neapărat, am să revin mai târziu şi la istorie. Am observat că-ţi plac poveştile mele „istorice"; Prometea, tot copil ai rămas şi după atâtea mii de ani de cugetare la înălţime.
PROMETEA: Şi e un lucru rău?
VULTURUL: Nu, dimpotrivă, dar din câte mi-ai dat de înţeles ţii cu tot dinadinsul să te maturizezi. Despre ce vrei să-ţi mai povestesc?
PROMETEA: Nu ştiu, spune-mi ce vrei tu, sau ce crezi tu că e destul de interesant.
VULTURUL: Am să-ţi spun atunci îndată câte ceva despre industrie, şi în primul rând despre industria extractivă şi metalurgie, fiindcă ultima facultate pe care am făcut-o ţine de domeniul ăsta.
PROMETEA: Ai urmat şi facultăţi?
VULTURUL: Da, am fost obligat. Am făcut liceul de cinci ori, şcoala primară de vreo opt ori şi în ultima sută de ani am făcut şi vreo zece facultăţi. Dar, asta cu siguranţă ţi-o pot spune, facultăţile nu-ţi folosesc la nimic.
PROMETEA: De ce?
VULTURUL: Păi, orice facultate termini, dacă mergi apoi să lucrezi în domeniul respectiv, observi că foarte puţine lucruri pe care le-ai învăţat în şcoală îţi folosesc efectiv la ceva.
PROMETEA: Dar de ce trebuie să lucrezi? Nu-ţi ajunge să ştii?
VULTURUL: Oamenii trăiesc acum în umbra unor hârtii care se numesc bani. Sunt nişte hârtii micuţe care nu valorează nimic în ele însele, dar în schimbul lor poţi să primeşti orice ţi-ai dori, cu condiţia să ai destule hârtiuţe. Hârtiile astea au, fiecare în parte, câte o serie numerică după care pot fi deosebite. Numerele sunt, de fapt, o alăturare de cifre care îţi dezvăluie, convenţional, răspunsul la întrebările „cât? câtă? câţi? câte?". Totul e o convenţie în toate activităţile oamenilor. Doar oamenii cu adevărat liberi şi nebunii ies din convenţii. Dar oamenilor liberi tot nebuni li se zice. Stai că, mi se pare, am la mine nişte bani şi pot să îţi arăt pe viu despre ce e vorba. (Se caută prin buzunare şi în cele din urmă scoate la iveală o bancnotă.) Uite, asta e o bancnotă de cinci mii de lei. Leul e moneda naţionala a României, una dintre ţările cele mai mici de pe glob. Una dintre ţările cele mai mari de pe glob este Statele Unite Ale Americii şi are ca monedă dolarul. De fapt, mai există şi alte feluri de dolari, de exemplu dolarul canadian. Vezi, aici e seria (îi arată seria)… Îi arăt seria. Tipul din figură e Luci Blaga, un fost poet şi filosof român. E mort, aşa că putem vorbi despre el.
PROMETEA: Şi ce poţi primi în schimbul hârtiei de un dolar?
VULTURUL: Ce dolar, e o bancnotă de cinci mii de lei!
PROMETEA: Bine, atunci ce poţi primi de cinci mii de lei?
VULTURUL: Să zicem, o farfurie cu mâncare modestă. O farfurie mică.
PROMETEA: Dar ai zis că poţi primi în schimb orice-ţi doreşti.
VULTURUL: N-ai înţeles tu bine, sau nu ai fost atentă. Poţi primi orice-ţi doreşti, dacă ai suficienţi bani. Să-ţi zic şi două vorbe care duhnesc a înţelepciune, vorbe de duh adică, despre bani: „Banii nu aduc fericirea" şi „Banul e ochiul dracului". Se mai zice şi că „Femeia e dracul gol", deci, în concluzie, femeile trebuie să aibă bani, ceea ce e adevărat, dacă ne gândim bine, căci femeile care nu lucrează strică banii pe care-i câştigă bărbaţii lor, deci se poate spune că ele au bani. Şi oricum nu oamenii care lucrează au cei mai mulţi bani, ci şefii lor şi cei care fac „afaceri", supranumiţi "evrei", după numele unui popor de oameni foarte pricepuţi în a „face bani". Din alte considerente, „poporul lui Dumnezeu". Nu-mi plac oamenii ăştia.
PROMETEA: Dar banii ăştia de unde sunt?
VULTURUL: Există nişte mici fabrici (sau chiar mari) care se numesc imprimerii, şi acolo se fabrică hârtiile astea. Iar de acolo se împrăştie şi trec prin mii de mâini. Oamenii care lucrează primesc periodic un oarecare număr de hârtii, o sumă de bani, care e în funcţie de postul pe care-l ocupă, de cum merge întreprinderea respectivă şi, bineînţeles, de cum se înţelege cu şefii lui. Asta dacă are şefi, fiindcă nu toţi oamenii care lucrează au şefi. Iar oamenii care lucrează la aceste imprimerii primesc şi ei bani după aceleaşi criterii. Dar nu era nevoie să se ajungă la bani ca să existe bogaţi şi săraci, fiindcă existau şi pe vremea ginţilor şi triburilor. În funcţie de câţi bani ai, trăieşti bine sau trăieşti rău.
PROMETEA: Dar chiar adineauri ziceai că banii n-aduc fericirea.
VULTURUL: E adevărat, dar e o mare diferenţă între a trăi bine şi a fi fericit. Tu crezi că bogaţii sunt fericiţi? Nu. Şi mă bucur! Şi oricum ar fi, omul găseşte pretutindeni şi oricând motive solide de a fi nefericit. Sau, dacă nu găseşte la început, caută până găseşte.
PROMETEA: E mare diferenţa dintre bogaţi şi săraci?
VULTURUL: E foarte mare, şi pe măsură ce trece timpul prăpastia dintre ei se adânceşte.
PROMETEA: În acest caz mă bucur că am fost ţintuită pe stâncă!
VULTURUL: Şi încă nici n-ai aflat mare lucru!
PROMETEA: Ziceai că-mi povesteşti despre ultima facultate pe care ai făcut-o. Cum se numeşte?
VULTURUL: Prepararea substanţelor minerale utile.
PROMETEA: Şi la ce se referă?
VULTURUL: E ceva mai complicat, dar am să încerc să-ţi spun, în mare, cu ce se mănâncă facultatea asta. (Prometea mimează mestecatul.) Nu cu gura! Deci: mai întâi intră în scenă geologia, care e ştiinţa ce se ocupă cu studiul rocilor şi mineralelor, cu alte cuvinte studiază pietrele. Geologul merge „pe teren" şi, prin diferite metode, află ce conţine, de exemplu, o bucată oarecare de teren, dar nu numai la suprafaţă, ci şi în adâncime. Unde se constată că există suficientă cantitate dintr-un oarecare mineral (de fapt trebuie să existe cât mai multe minerale exploatabile), adică există resurse suficiente pentru a merita să fie exploatate, vine minerul şi face o mină, extrăgând progresiv minereul. Minereul este pământul, care conţine mineralele, dar nu în stare pură (ar fi prea simplu), şi aici apare preparatorul, adică eu, care trebuie să extragă mineralele utile pe care le trimite apoi în industria metalurgică, şi aceasta, prin diferite procedee, extrage metalele aproape pure. Uite, ăsta e metal (îi arată Prometeei catarama curelei de la pantaloni), cred că e ceva aliaj, adică un fel de terci de mai multe metale. Nu vreau să intru în amănunte în ce priveşte meseria mea, dar ce vreau să-ţi spun e că în uzinele de preparare e un zgomot asurzitor, pe care-l fac utilajele, nişte maşinării din metal care se mişcă în şi din diferite direcţii cu anumite scopuri. De exemplu, morile de măcinare sunt nişte cilindri de metal cu blindaje de cauciuc, oţel, sau mai ştiu eu ce, care se învârt în jurul unei axe cu o viteză foarte mare. Înăuntru se află minereul, care se automacină (bulgării mai mari se zdrobesc datorită contactului cu ceilalţi bulgări) în cazul măcinării autogene, fără corpuri de măcinare, sau este măcinat de corpurile de măcinare (bare sau bile), care trebuiesc reînnoite periodic. De asemenea, şi în uzinele metalurgice, în oţelării, etc., eşti în pericol să-ţi distrugi auzul. Mulţi o şi păţesc, şi asta se cheamă boală profesională, ceea ce le dă dreptul la un spor de pensie. De parcă ar mai avea vreo importanţă. Ţi-aş spune mai multe, dar pentru a înţelege ar trebui să ai ceva noţiuni de fizică şi chimie.
PROMETEA: Atunci spune-mi despre fizică şi chimie, nu mă grăbesc deloc. Dar spune-mi mai întâi ce facultăţi ai mai făcut.
VULTURUL: Să le iau în ordine. La început voiam să fac artă, aşa că am dat la teatru de zece ori, şi a unsprezecea oară am şi intrat. Eram la actorie, apoi am făcut şi regia, dar m-am plictisit repede de teatru.
PROMETEA: Dar de ce ai intrat abia a unsprezecea oară?
VULTURUL: Prima dată am picat din cauză că nu aveam dicţie bună. Într-un an mi-am corectat dicţia, dar am picat pentru că eram prea mic de statură. Apoi am mai picat pentru că eram din Satu-Mare (asta când am dat la Cluj), pentru că nu ştiu să merg pe bicicletă, pentru că nu ştiu înota, iar a noua oară când am dat am picat pentru că la ultima probă, la improvizaţie, nu am reuşit să mimez convingător un vultur. Îţi dai seama?
PROMETEA: Nu pot crede ce-mi spui.
VULTURUL: Nici eu n-aş fi crezut. A zecea oară am căzut fiindcă, ziceau ei, eram prea bătrân, dar a unsprezecea oară am intrat, şi asta datorită faptului că m-am pregătit cu preşedintele comisiei de examinare, şi am mai şi donat rectorului facultăţii o sumă oarecare, s-ar putea spune considerabilă. După ce am terminat actoria, am făcut şi regia, iar în acest timp eram şi actor la Naţional în Bucureşti. Îmi place să mă laud cu asta, pentru că am prins roluri bune: Hamlet în „Hamlet" de Shakespeare, Trufaldino în „Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni, Don Juan în „Don Juan sau Dragostea de geometrie" de Max Frisch, Actorul în „X!, Y?." şi Vulturul în „Despre", ambele de Ion Leo Pescaru (cu care, dealtfel, eram prieten bun), iar în final Caligula în „Caligula" de Albert Camus şi Richard în „Richard al II-lea" de William Shakespeare. După ce am terminat regia, n-am mai jucat, doar am montat trei spectacole, „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă" de Horia Lovinescu, „Paracliserul" de Marin Sorescu şi „Priveşte înapoi cu mânie" de John Osborne, toate la teatrul Nottara din Bucureşti. Se poate spune că aveam talent, iar faimă aveam deja destulă, dar pe măsură ce am aflat tot mai multe despre culisele lumii teatrului, m-am scârbit, aşa că am renunţat. Ce vrei să-ţi mai spun?
PROMETEA: Spune-mi ce alte facultăţi ai mai făcut.
VULTURUL: Am renunţat la teatru, dar nu şi la artă. Am intrat din prima la pictură, eram entuziasmat de facultate şi de profesori, dar asta doar în primul an, pentru că apoi am terminat-o numai din inerţie şi din plictiseală. După asta am renunţat definitiv la artă şi m-am apucat de „lucruri serioase": am făcut, pe rând, facultăţile de filosofie, medicină, drept, limbi străine (engleză-franceză), istorie, jurnalistică, informatică şi fizică atomică. Le-ai numărat?
PROMETEA: Da.
VULTURUL: Câte sunt?
PROMETEA: Unsprezece. Nu ţi-a plăcut niciuna?
VULTURUL: Fiecare mi-a plăcut, în felul ei, dar cel mai mult mi-au plăcut actoria, regia şi pictura; tocmai de asta le-am şi făcut primele. Şi ţi le-am şi spus primele. Dacă mă gândesc bine, de când am început actoria şi până am terminat fizica atomică au trecut exact 89 de ani. Dacă mai adaug cei zece ani în care am dat la actorie şi anul în care m-am pregătit să dau prima oară, înseamnă că exact acum o sută de ani m-am hotărât să dau la facultate, asta fiindcă mă plictisisem să tot fac liceul. Nu zic, învăţam lucruri interesante în liceu, dar erau cam aceleaşi şi mă năpădise setea de cunoaştere.
PROMETEA: Dar mie nu mi-ai spus niciodată nimic despre studiile tale.
VULTURUL: Ţi-am zis, e mai bine să ştii cât mai puţine. Iar acum îţi spun toate astea doar fiindcă am văzut că eşti atât de hotărâtă să ieşi din placenta legendei. Tu ai născut legenda, dar acum ea se pare că îşi va lua revanşa: te va naşte ea pe tine, deşi mai corect ar fi să spun că te va împroşca în fund. De fapt, cred că poţi şi acum să renunţi.
PROMETEA: Dar nu vreau să renunţ! M-a năpădit şi pe mine setea de cunoaştere. Totuşi ai fi putut măcar să pomeneşti de studiile tale până acum. N-ai faţă!
VULTURUL: Dacă bine ţii minte, în ultima sută de ani n-am fost aici la tine decât de trei ori. Studenţii sunt persoane foarte ocupate, au de mers la cursuri, seminarii, laboratoare, au repetiţii, chiar expoziţii, au de pregătit referate, eseuri, proiecte şi aşa mai departe. Cred că noi doi am vorbit ultima oară acum vreo trei sute de ani.
PROMETEA: Trei sute paisprezece, îţi spun eu sigur.
VULTURUL: De unde ştii?
PROMETEA: Te-am întrebat şi atunci în ce an suntem, şi mi-ai zis că suntem în 1684, iar dacă acum suntem în 1998, înseamnă că au trecut 314 ani.
VULTURUL: Ştii să socoteşti? Pitico, mă uimeşti!
PROMETEA: Nu sunt cu desăvârşire ignorantă.
VULTURUL: Şi m-ai lăsat mai devreme să mă chinui să-ţi explic ce sunt numerele.
PROMETEA: Nici acum nu aş putea să-ţi dau o definiţie a lor, dar de socotit pot socoti şi fără a şti definiţia numerelor.
VULTURUL: Ştii şi înmulţi şi împărţi?
PROMETEA: Ştiu, dar numai numere mici, fiindcă nu ştiu scrie, şi din cap e foarte greu să spui cât fac de exemplu 3049668 împărţit la 267325.
VULTURUL: De citit ştii să citeşti?
PROMETEA: Nu.
VULTURUL: Mă gândeam eu. Ar fi fost chiar culmea să ştii citi şi scrie fără să fi avut hârtie şi ceva de scris la îndemână.
PROMETEA: Ziceai că-mi spui câte ceva despre fizică şi chimie.
VULTURUL: Fizica, în mare, e ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor naturii, a interacţiunilor dintre corpuri care au loc fără modificarea compoziţiei lor chimice, iar chimia studiază toate celelalte reacţii dintre corpuri şi substanţe. Sau, în orice caz, cam aşa ceva. De fizică sunt legate foarte multe dintre marile descoperiri, cum ar fi electricitatea, scripeţii, toate tipurile de motoare, toate armele (şi în domeniul ăsta omul se străduieşte cel mai mult), laserul, patefonul, casetofonul, CD-player-ul, televiziunea, cinematografia, telefonul, telegraful, liftul, avionul, şi lista ar putea continua. În ceea ce mă priveşte, din toată fizica mecanica mă interesează cel mai mult. Mecanica a fost elaborată în esenţă de Isaac Newton şi expusă în celebra sa carte „Principiile matematice ale filosofiei naturale", unde sunt formulate cele trei legi sau principii ale mecanicii şi legea atracţiei gravitaţionale. Mecanica se împarte de obicei în trei capitole: cinematica se ocupă cu descrierea geometrică, spaţio-temporală, a mişcării (coordonate, timp, traiectorie, viteză, acceleraţie); dinamica studiază şi cauzele mişcării (forţele, impulsul, lucrul mecanic, energia); statica studiază echilibrul corpurilor. Se numeşte mişcare mecanică a unui corp schimbarea poziţiei sale faţă de alte corpuri, iar repausul este un caz particular al mişcării: un corp este în repaus dacă poziţia sa faţă de alte corpuri nu se schimbă. Dar, ca să n-o lungesc prea mult, hai să-ţi spun cele trei principii ale mecanicii. Primul principiu este cel al inerţiei: un punct material îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra lui nu acţionează alte corpuri care să îi schimbe această stare de mişcare. Acest principiu a fost descoperit de Galileo Galilei în 1632 şi formulat de Newton drept principiul întâi al dinamicii în 1686. Al doilea principiu este numit şi principiul fundamental al dinamicii: vectorul forţă este proporţional cu produsul dintre masă şi vectorul acceleraţie, sau, mai simplu, forţa este produsul dintre masă şi acceleraţie. Unitatea de măsură pentru forţă este newtonul (un newton e egal cu un kilogram ori un metru pe secundă la pătrat). Al treilea principiu se numeşte principiul acţiunilor reciproce sau principiul acţiunii şi reacţiunii: dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă, numită acţiune, cel de-al doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală în modul şi opusă ca sens, numită reacţiune. Legea atracţiei universale, a lui Newton, sună cam aşa: forţa gravitaţională dintre două corpuri cu masele m1 si m2 considerate punctiforme faţă de distanţa dintre ele, situate la o distanţă r unul faţă de celălalt, este o forţă de atracţie care acţionează de-a lungul liniei ce uneşte corpurile şi are valoarea F=Kxm1m2/r pătrat, unde K este o constantă universală având aceeaşi valoare pentru orice pereche de corpuri din univers. Dar mai bine mă opresc, fiindcă văd că nu înţelegi mare lucru. Pentru a putea să înţelegi fizica ai nevoie de mult mai mult timp şi de un profesor mult mai bun. Iar chimia mi se pare şi mai grea decât fizica. Formulele chimice ale unor substanţe sunt foarte complicate şi greu de ţinut minte, şi totuşi unii profesori de chimie pretind asta elevilor lor. Bineînţeles că nici măcar ei nu le reţin.
PROMETEA: Ai dreptate, nu am înţeles aproape nimic, dar îmi ajunge să-mi pot face o idee despre fizică. Spune-mi câte ceva şi despre chimie.
VULTURUL: Dacă ţii neapărat...
PROMETEA: Aş putea zice că ţin neapărat. Poate chiar ăsta-i adevărul.
VULTURUL: Elementele chimice în stare pură se găsesc foarte rar. Fiecare element chimic are un număr atomic Z care reprezintă numărul electronilor dintr-un atom al elementului respectiv. Orice atom are un nucleu care este mult mai mare decât electronii, iar în jurul nucleului electronii sunt aşezaţi în straturi. Iar Mendeleev, un vestit chimist rus, a aranjat elementele chimice într-un tabel după numărul atomic Z şi numărul de electroni de pe ultimul strat. Acest tabel se numeşte sistemul periodic al elementelor şi are perioade şi grupe. Elementele din aceeaşi grupă au acelaşi număr de electroni pe ultimul strat, iar cele din aceeaşi perioadă au acelaşi număr de straturi. Astea-s destul de simple; lucrurile se complică foarte mult când vorbim de substanţe, care au mai multe elemente în compoziţie. De exemplu, molecula de apă are formula chimică H2O, cu alte cuvinte conţine doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen; ambele sunt gaze. Aerul nici nu are o formulă chimică, se ştie doar că are aproximativ 78% azot, 21% oxigen, şi restul de 1% multe alte gaze. Vorbesc de aerul nepoluat, deşi compoziţia aerului poluat tot pe acolo se învârte, doar că are mai multe particule solide foarte fine în suspensie. Baia Mare, Copşa Mică, Năvodari, sunt oraşe foarte poluate. Iar reacţiile chimice sunt foarte complicate (unele) şi de foarte multe tipuri, în special reacţiile dintre substanţele organice. Unele reacţii decurg cu degajare de căldură şi se numesc exoterme, altele cu absorbţie de căldură (endoterme), există reacţii care au loc dacă una dintre substanţe este în exces sau în prezenţa unor alte substanţe, numite catalizatori. Tot ce îţi spun eu aici sunt generalităţi, şi deja e destul de complicat.
PROMETEA: Da, dar mai spune-mi şi altele.
VULTURUL: Chimia mai studiază şi schimbările stărilor de agregare ale corpurilor, şi transformările gazelor, şi o grămadă de alte transformări. De fapt, despre schimbarea stării de agregare şi despre transformările gazelor am învăţat şi la fizică, aşa că nu mai ştiu exact de care ştiinţă aparţin. Sau, mai degrabă, există interferenţe între fizică şi chimie, şi ne aflăm tocmai în faţa a două exemple.
PROMETEA: Mai bine povesteşte-mi despre artă.
VULTURUL: Bine, dar nu despre teatru. Să-ţi ajungă ce ţi-am spus până acum. Am să-ţi spun despre pictură. Am să trec peste arta rupestră, îţi spun doar că picturile rupestre (sau parietale) -adică pictate sau gravate pe stâncă- sunt cele mai vechi urme de activitate picturală şi s-au păstrat datorită poziţiei lor greu accesibile, sau blocării ulterioare a intrării peşterilor ce le adăposteau. Cele mai vestite sunt cele din grota Lascaux, în Franţa, şi cea de la Altamira, în Spania. Am să trec peste egipteni, greci, romani, etrusci, etc., direct la arta bizantină, care cuprinde operele realizate între 300 şi 1453 în statul creştin ce a urmat Romei şi a cărui influenţă s-a întins asupra Orientului Mijlociu, Italiei, regiunii Balcanilor şi Rusiei. Pictura bizantină prelungeşte tradiţia pictorilor greci şi romani; dar dacă autoritatea capitalei rămâne mereu evidentă, particularismul regional se întrezăreşte clar. Palatele şi bisericile sunt decorate cu fresce, majoritatea dispărute; au rămas doar câteva mozaicuri care au rezistat vicisitudinilor oamenilor şi ale timpului. Se disting două mari perioade: înaintea certei iconoclaştilor, în cursul căreia s-au distrus multe opere de artă, şi după victoria icoanei, când, în 842, s-a recunoscut valoarea sacră a reprezentărilor omeneşti ale lui Cristos, ale Fecioarei şi ale Sfinţilor. Dar mai bine îţi spun doar despre curentele din secolele XIX-XX, fiindcă la astea mă pricep ceva mai bine, şi poate nu voi fi la fel de dezlânat în expunerea lor. Trec peste Ingres, Delacroix, Gericault, Daumier, Courbet, Manet, etc., direct la Renoir. Renoir în timpul anilor lui de formare era destul de aproape de Monet, vădind însă mereu un temperament personal. El se arată mai puţin atras de fugacitatea fenomenelor optice decât de farmecul luminii şi de agrementul atmosferei. Senzual, va fi totdeauna mai înclinat să vadă de aproape transfigurarea unui nud sau a unui chip decât să urmărească îndepărtatele metamorfoze ale apei, cerului, ale copacilor. Şi lumina, ale cărei efecte îi place să le înregistreze, nu se mărgineşte să mângâie epiderma, ci pătrunde carnea, o coace, îi sporeşte savoarea şi farmecul. În plus, nu-i de ajuns să vadă, trebuie să aibă şi o senzaţie tactilă. Nu năzuie adică să dizolve formele, să le răpească lucrurilor consistenţa sau greutatea. Ajunge despre Renoir. N-am timp, şi nici chef, ce-i drept, să-ţi tin acum cursuri. Doar despre suprarealism vreau să-ţi mai povestesc, şi despre Piet Mondrian. Suprarealismul se naşte în 1922 la Paris, chiar în sânul mişcării dadaiste. Şi el celebrează virtuţile iraţionalului, dar nu o face în scopuri distructive. Condus de poeţi care l-au citit pe Siegmund Freud, el îşi propune să exploreze subconştientul, să arunce o nouă lumină peste ceea ce e ascuns în abisul sufletului omenesc. În acest scop, Andre Breton predica, în „Manifestul suprarealist" din 1924 „automatismul psihic pur", „dicteul gândirii", „în lipsa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale". Ceea ce contează deci într-un tablou strict suprarealist nu e căutarea picturală, ci documentul psihologic. Şi de vreme ce se apreciază că imaginea, anecdota e mai revelatoare decât forma, suprarealiştii ortodocşi ca germanul Max Ernst, belgianul Rene Magritte sau spaniolul Salvador Dali, se exprimă deliberat cu mijloacele realismului „fotografic". Dar, ca şi la Chirico, care-i îndrumă, degeaba sunt realiste detaliile, ansamblul e straniu, plin de arbitrar şi de monstruozităţi. Gata cu suprarealismul. Pictura abstractă. Piet Mondrian foloseşte geometria într-un spirit auster, puritan. Din clipa când şi-a găsit maniera, adică în 1921, nu mai admite pe pânză decât compartimente delimitate de verticale şi orizontale. Şi coloritul lui se reduce la roşu, galben, albastru, la care se adaugă albul, negrul şi griul. Pe lângă asta, culorile nu îi sunt niciodată amestecate şi nu intervin neapărat toate trei, aşa încât anumite tablouri nu oferă decât suprafeţe albe divizate prin două sau trei linii negre. O asemenea epurare se explică oare printr-o lipsă de sensibilitate? Nicidecum: operele pe care Mondrian le execută între 1911 şi 1914 la Paris sub influenţa cubismului sunt dintre cele mai fremătătoare. Numai că el ajunge la convingerea că trebuie să redea nu „stări sufleteşti subiective", ci „pura realitate". Şi această realitate, pe care el o situează îndărătul aparenţelor schimbătoare ale naturii, doar raporturile plastice pure -apreciază el- o pot sugera. Totuşi, oricare ar fi precizia raporturilor pe care se străduie să le stabilească, sunt silit să recunosc că vreme de 20 de ani se mărgineşte în definitiv să varieze aceeaşi formulă. Abia în ultimele sale opere se întrezăreşte ceva nou: trăind la New York, renunţă la compoziţiile esenţialmente statice pe care le realizase până atunci, pentru a traduce dinamismul trepidant al marelui oraş. Nu-şi reneagă însă principiile, şi rigoarea îi rămâne nealterată. Astfel, graţie lui Mondrian şi lui Kandinsky din anii 1910-1914, pictura abstractă înscrie, încă din epoca sa eroică, extremele între care nu va înceta să oscileze şi să evolueze. De o parte, lirismul cvasidelirant, efuziunea vulcanică, scriitura plină de impetuozitate şi strălucire; de cealaltă, refuzul oricărui romantism, grija celei mai stricte măsuri şi a celui mai clar echilibru. Ţi-am vorbit aşa de mult despre Piet Mondrian fiindcă e preferatul meu. Acum, dacă vrei, am să-ţi spun câteva mici „anecdote", hai să le spun aşa, despre pictură, mai exact despre pictori, asta ca să nu-ţi pară prea aridă istoria picturii (nu am pretenţia de a numi astfel expunerea mea despre pictură, dar nu am putut găsi o exprimare mai bună). Vrei?
PROMETEA: Da; te ascult.
VULTURUL: Există un tip, regizor de film şi actor, Woody Allen, care are şi nişte proză scurtă. Una dintre aceste bucăţi se numeşte „Dacă impresioniştii ar fi fost dentişti", şi conţine scrisorile (închipuite, evident) lui Vincent van Gogh către fratele sau Theo. Trebuie să-ţi spun că van Gogh şi-a tăiat o ureche la un moment dat. Scrisorile sună cam în felul următor: „Dragă Theo, azi am terminat o lucrare în gura domnului X. Nu sunt foarte mulţumit de ea, nu-mi place compoziţia şi îmbinarea culorilor (dar asta şi din cauza gurii infecte în care am fost silit să lucrez).....", etc. Se menţionează, într-una dintre scrisori, şi perioada în care van Gogh a împărţit atelierul cu Gauguin şi, bineînţeles, neînţelegerile dintre ei. Dar ultima scrisoare are un început extraordinar: „Dragă Theo, da, este adevărat. Urechea de la magazinul de curiozităţi este a mea....."
PROMETEA: Asta îmi place mai mult decât toată istoria pe care tocmai mi-ai povestit-o înainte.
VULTURUL: Hai să-ţi mai zic şi despre Dali. Acest Salvador Dali, pe care l-am pomenit în treacăt şi în cadrul „istoriei" de adineauri, este, dacă nu cel mai extravagant, atunci cel puţin unul dintre cei mai extravaganţi artişti din toate timpurile.
PROMETEA: Dar şi van Gogh îmi pare foarte extravagant, din câte mi-ai spus.
VULTURUL: La treaba cu urechea era vorba de altceva. Şi nu mă mai întrerupe, că mă enervez!
PROMETEA: Scuză-mă.
VULTURUL: De data asta te iert, că n-ai ştiut, dar să nu se mai întâmple! Să revin, deci, la Dali: de mic copil era foarte ciudat. De exemplu, când îi era sete, mergea la bucătărie, dădea drumul la apă, o lăsa să curgă, iar el se învârtea câte o jumătate de oră în jurul robinetului, mort de sete, şi abia apoi bea, asta fiindcă plăcerea era mult mai mare după. Sau, unul dintre jocurile inventate de copilul Dali se numea „de-a îngerii" şi consta în apăsarea ochilor cu degetele până când durerea devenea insuportabilă; apoi, deschizând ochii, avea, zicea el, bucuria să vadă îngeri. La cincisprezece ani avea conştiinţa geniului, dar în legătură cu asta părerile sunt clar delimitate, şi sunt doar două, de fapt: unii spun că era nebun, dar un nebun genial, iar alţii că era şi prost şi nebun. Când mânca salată de legume, făcută cu ulei (asta deja când era matur, deşi nu e sigur că a apucat să se maturizeze, şi mă bucur pentru el în caz că nu), după ce termina îşi turna uleiul în cap şi zicea: „Lăsaţi muştele să vină la mine!" Dar povestioara care-mi place mie cel mai mult despre Dali e următoarea: pe balconul vilei avea un craniu de elefant. Într-o zi primi vizita a doi „prieteni". Înainte de a intra în casă, Dali l-a auzit pe unul dintre ei spunând: „Iubesc foarte mult brazii. Nu concep un concediu de vară fără brazi." Apoi a urmat o discuţie despre artă care nu prezintă nici o importanţă, iar la un moment dat, ieşind pe balcon şi observând craniul de elefant, „iubitorul brazilor" l-a întrebat pe Dali de ce îl ţine acolo. Răspuns prompt: „Iubesc foarte mult craniile de elefant. Nu concep o vară fără un craniu de elefant". Avea Dali şi obsesii, cum ar fi rinocerii, floarea-soarelui, conopida şi Gala, nevasta lui, dar consider că am vorbit suficient despre pictură, aşa că, dacă vrei, am să trec la muzică.
PROMETEA: Da, vreau. Spune-mi.
VULTURUL: N-o să te iau cu chestii de nuanţă, gen jumătăţi de comă, dacă îmi dai voie să fac o glumă. De exemplu, am să-ţi spun numele unor compozitori de muzică simfonică, fără să menţionez cărei şcoli sau perioade îi aparţine fiecare. Stai puţin, că merg să aduc materialul didactic. (Iese, şi aduce apoi un casetofon şi câteva casete într-o pungă.) Acesta e un casetofon, şi astea sunt casete. Datorită lor vei putea să şi auzi muzica despre care îţi voi vorbi. (Ia o casetă, o pune în casetofon şi îi dă drumul.) Acesta e concertul brandenburgic nr.5 al lui Johann Sebastian Bach.
PROMETEA: Nu-mi spune nimic. Vreau altceva.
VULTURUL (pune o altă casetă): Poate îţi place Paganini. Despre Paganini se credea că îşi vânduse sufletul diavolului şi de aceea cânta aşa de bine. I se întâmpla să-şi termine concertele chiar cu o singură coardă, pe care cânta de parcă ar fi avut toate patru corzile la vioară.
PROMETEA: Nu-mi place.
VULTURUL (pune altă casetă): Bine, atunci să ascultăm puţin Berlioz. (Din casetofon se aude o bucată din „Noaptea de Sabbat" a „Simfoniei fantastice".) Dacă nici asta nu-ţi place, atunci o las baltă cu muzica clasică.
PROMETEA: Sinceră să fiu, nu-mi prea place. Ce alte genuri de muzică mai ai în pungă?
VULTURUL: Am nişte jazz. (Pune Louis Armstrong - "Someday You'll Be Sorry".) Sper să-ţi placă măcar o casetă dintre casetele pe care le am la mine. Îţi place Armstrong?
PROMETEA: Aş putea zice că-mi place, dar de ce are vocea atât de groasă?
VULTURUL (schimbând caseta): Bine, atunci hai să ascultăm alt tip de jazz. Ăsta e John Coltrane, un trompetist foarte cunoscut şi foarte bun.
PROMETEA: Vai, ce strident sună!
VULTURUL (schimbând caseta): Poate Chick Corea?
PROMETEA: E prea trist.
VULTURUL (altă casetă): Atunci trecem la blues.
PROMETEA: Dar şi ăsta are vocea prea groasă.
VULTURUL (pune Pink Floyd - "Set The Controls For The Heart Of The Sun"): Poate îţi place ceva din rock. Pink Floyd, ceea ce ascultăm acum, ţine de rock-ul psychedelic.
PROMETEA: E prea sumbrrrru!
VULTURUL (căutând în pungă alte casete): Uite nişte hard-rock. (Pune "Led Zeppelin II".) Mie îmi plac Zeppelin foarte mult.
PROMETEA: Mie nu. Sunt prea zgomotoşi.
VULTURUL: Ultima încercare o fac cu Nirvana. (Pune piesa "Aneurysm".) Tipul care cântă la voce se numea Kurt Cobain şi e foarte vestit. Poate şi pentru că la 27 de ani s-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap. Nu ştiu dacă mai ţii minte, ţi-am zis că am jucat în piesa „X!,Y?." de Ion Leo Pescaru. Leo îmi era prieten bun. S-a sinucis şi el tot la 27 de ani, şi coincidenţa asta mă face să îmi placă Nirvana şi mai mult.
PROMETEA: Mie însă nu-mi place deloc.
VULTURUL: Stai, că acum îţi pun ceva ce mie îmi place exagerat de mult. Alexandru Andrieş. (Pune Alexandru Andries, şi cântă şi el, şi dansează pe muzică. Opreşte casetofonul.) Deci nu ţi-a plăcut nimic din ce ţi-am pus până acum.
PROMETEA: Nu prea. Eventual… Andrieş.
VULTURUL: Atunci îţi mai cânt puţin.
PROMETEA: Daaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!
(Vulturul porneşte din nou casetofonul, cântă şi dansează, apoi opreşte casetofonul.)
VULTURUL: Acum o să-ţi pun ceva care mie nu-mi place deloc. (Scoate din pungă o casetă cu muzică gen "Captain Jack" sau "Coco Jambo", o pune în casetofon şi îi dă drumul.) Asta e ceea ce eu numesc "muzică pentru bărbierit", deşi nici măcar ca zgomot nu cred că merită folosită.
PROMETEA: Asta e cea mai nasoală dintre toate muzicile pe care le-am auzit. Scoate-o repede!
VULTURUL: Mă bucur că aud măcar asta de la tine. Gata! Nu-ţi mai pun nici un fel de muzică. Se pare că eşti refractară la muzică, sau poate nu eşti în starea potrivită pentru ea. Ce altceva mai vrei să-ţi spun?
PROMETEA: Despre istorie. Adică nu, mai întâi vreau să ştiu ce am înăuntru, în propriul meu corp.
PROMETEA: Anatomie. Anatomia este ştiinţa care se ocupă cu studiul alcătuirii corpului omenesc şi relaţiile dintre părţile sale componente. Organismul omului, ca şi al tuturor vieţuitoarelor, prin aparatele şi sistemele sale, îndeplineşte trei categorii de funcţii: de nutriţie, de relaţie şi de reproducere. Funcţiile de nutriţie sunt procese biologice fundamentale prin care se asigură întreţinerea vieţii organismului, menţinerea lui în condiţii normale de activitate. Ele constă în: introducerea şi transformarea alimentelor în substanţe utile organismului, introducerea oxigenului necesar arderilor care au loc în organism, transportul hranei şi oxigenului la celule şi al produselor rezultate din activitatea acestora la organele prin care se face eliminarea lor, şi eliminarea substanţelor nefolositoare din organism. Funcţiile de nutriţie sunt îndeplinite de o serie de organe ce alcătuiesc aparatele digestiv, respirator, circulator şi excretor. Funcţiile de relaţie asigură legătura organismului cu mediul înconjurător. Capacitatea de mişcare (motricitate) permite organismului să se deplaseze, să efectueze diferite activităţi. Baza anatomică a mişcării o constituie sistemul muscular şi sistemul osos cu articulaţiile. Sistemul nervos este baza anatomică a sensibilităţii, prin organele de simţ. Există în corpul omului şi glande cu secreţie internă, al căror produs, hormonii, intervine, împreună cu sistemul nervos, atât în funcţionarea organismului ca un tot unitar, cât şi în adaptarea acestuia la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului de viaţă. Funcţia de reproducere asigură perpetuarea speciei. Reproducerea are ca bază anatomică organele de reproducere (bărbăteşti şi femeieşti). Aparatul digestiv este format din tubul digestiv şi glandele anexe. Tubul digestiv este format din mai multe organe şi comunică cu exteriorul prin două orificii: gura şi anusul. Părţile principale ale tubului digestiv sunt: cavitatea bucală (în care începe digestia), faringele, esofagul (în care se continuă digestia), stomacul (junele-prim al tubului digestiv), intestinul subţire (în care se termină digestia) şi intestinul gros (care primeşte şi apoi elimină ceea ce rămâne nedigerat, cu alte cuvinte rahatul). Tubul digestiv este căptuşit cu o mucoasă, în grosimea căreia se găsesc mici glande care secretă enzime. În digestia chimică participă prin produşii lor (fermenţi sau enzime), glandele anexe: glandele salivare (care îşi varsă secreţia în cavitatea bucală), ficatul şi pancreasul. Cavitatea bucală are forma unei camere, închisă în faţă de buze, înapoia cărora se găsesc dinţii. Plafonul este reprezentat prin bolta palatină, formată din palatul dur (osos) şi vălul palatin de care atârnă omuşorul. De o parte şi de alta a orificiului prin care cavitatea bucală comunică cu faringele se găsesc cele două amigdale, a căror inflamare...
PROMETEA: Gata! Nu-mi mai spune, că mi se face greaţă. Mai bine mai spune-mi despre istorie.
VULTURUL: Ţi-am zis că nu-mi place istoria şi că nu aduce nici un folos.
PROMETEA: Dar mi-ai promis că-mi mai spui!
VULTURUL: Nu ţin minte să-ţi fi promis.
PROMETEA: Nu mi-ai promis, dar te rog să-mi mai spui.
VULTURUL: Fie. Ţi-am spus despre primele imperii, despre Nero şi Caligula. Ar fi multe de spus despre mulţi oameni "mari" ai istoriei, atât de multe că nici nu ştiu cu ce să încep. Să-ţi zic despre Alexandru Macedon, fiul lui Philip al Macedoniei, care a ajuns împărat la 19 ani. Există o legendă cu un nod, nodul gordian, despre care se zicea că „acel ce va reuşi să dezlege nodul, va cuceri lumea". Alexandru nu a reuşit să-l dezlege, dar l-a tăiat cu sabia. Şi, într-adevăr, a cucerit o mare parte a lumii: începând cu Asia Mică, apoi Persia şi Africa de nord. Chiar a şi întemeiat oraşul Alexandria în Egipt şi s-a încoronat faraon. Dar epilepsia, boala l-a răpus la 33 de ani, şi după asta imperiul lui s-a dus dracului. Au mai fost şi alţi mari oameni în istorie: Spartacus, Napoleon, Ludovic al XIV-lea (care a zis „Statul sunt eu!"), Vlad Ţepeş (Dracula în filme, dintre care cel mai bun se pare că e cel al lui Francis Ford Coppola), Hitler, etc., dar nu mai am nici un chef. M-am plictisit să-ţi tot povestesc!
PROMETEA: Oricum cred că ştiu destule. Acum vreau să fac şi eu lucruri pe care le fac oamenii în mod obişnuit.
VULTURUL: Asta deja e prea mult! Crede-mă, de aici încolo nu va mai exista cale de întoarcere, şi vei regreta.
PROMETEA: Cred că vrei să ţii doar pentru tine plăcerile oamenilor. Pomeneai de prietenia noastră de atâtea mii de ani, şi acum te zgârceşti la nişte obiceiuri?
VULTURUL: Ce să fac oare să te conving să renunţi?
PROMETEA: Nimic nu mă va face să renunţ, iar dacă nu vrei să îmi spui tu ce-ţi cer, am să cobor între oameni.
VULTURUL: Nu te-aş sfătui să faci asta. A mai fost unul care a coborât între oameni, şi ei l-au crucificat. Bine, după trei zile Isus a înviat, dar îţi garantez că tu nu ai avea norocul ăsta.
PROMETEA: Hai să trecem peste faza cu boscoroditul degeaba, şi spune-mi. Ard de nerăbdare si de curiozitate!
VULTURUL: Vom plăti scump curiozitatea asta a ta, dar ce pot face?
PROMETEA: Treci la subiect, te rog!
VULTURUL: De exemplu, oamenii citesc ziare, mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe jos.
PROMETEA: Adu-mi şi mie. (Vulturul iese şi reintră aducând cu el un ziar pe care i-l dă Prometeei, şi o pungă cu seminţe prăjite de floarea-soarelui. După ce se uită o vreme la ziar prosteşte, Prometea îl aruncă şi spune): Bine, dar ai uitat că nu ştiu să citesc?
VULTURUL: A, da, chiar! (Ia un bob de sămânţă şi îi arată Prometeei „tehnica"): Uite cum se face. Se ia bobul între măsele, apoi se presează cu putere, se înlătură cojile cu limba, apoi le scuipi şi înghiţi sămânţa decojită. E foarte simplu.
PROMETEA (încercând să mănânce şi ea, şi reuşind): Da, e destul de simplu. Dar de ce trebuie să scuip cojile pe jos?
VULTURUL: Nu trebuie, dar aşa au ei obiceiul. Voiai obiceiuri, nu explicaţii. Normal că nu e necesar să scuipi cojile pe jos, le poţi strânge pe toate într-un loc, şi apoi să le arunci într-un coş de gunoi. Dar dacă toţi oamenii ar proceda astfel, oraşele ar fi mai curate şi probabil oamenii ar fi mult mai depresivi. Deşi e la modă să fii depresiv.
PROMETEA: Scuză-mă că-ţi spun, dar mi se pare un obicei prostesc, obiceiul cu seminţele. Pe deasupra nici nu sunt bune, nu au nici un gust.
VULTURUL: Am zis cumva că e un obicei frumos, bun sau nobil?
PROMETEA: Ce-i drept, e drept. N-ai zis aşa ceva. Arată-mi altceva.
VULTURUL: Oamenii beau Coca-Cola în cantităţi foarte mari. Conţine coca şi cofeină, şi se zice că după o vreme chiar devii dependent.
PROMETEA: Adu-mi şi mie.
(Vulturul iese şi se întoarce cu o sticlă de 2 litri jumătate de Coca-Cola la preţul de 2 litri.)
VULTURUL: Iată! Doi litri şi jumătate de Coca-Cola la preţul de doi litri. Una din minunile lumii! (Bea, apoi îi dă Prometeei sticla.)
PROMETEA (după ce bea): Nu are nu ştiu ce gust plăcut, dar poate să-ţi ţină de sete. Deşi e mai bună apa de ploaie. (Mai bea puţin.) Cred că m-aş putea obişnui cu lichidul ăsta. Dar ziceai că oamenii beau foarte multă Coca-Cola. Poţi să-mi explici şi de ce?
VULTURUL: Din obişnuinţă. Iar obişnuinţa şi prejudecăţile sunt pilonii civilizaţiei.
PROMETEA: Nu prea înţeleg.
VULTURUL: Nici nu e neapărat necesar.
PROMETEA: Altceva, altceva.
VULTURUL: Oamenii fumează.
PROMETEA: Da, ştiu, fumează „Bran". Adu-mi, te rog.
(Vulturul iese şi se întoarce cu un pachet de "Bran". Îi oferă Prometeei o ţigară, îşi ia şi el una şi o aprinde. Apoi):
VULTURUL: Trebuie pur şi simplu să tragi aer în piept, dar prin ţigară. S-ar putea să fie cam tare pentru tine, dar tu mi-ai cerut. (Îi oferă Prometeei foc la ţigară. Prometea trage din ţigară, se îneacă şi începe să tuşească.)
PROMETEA (după ce îşi revine): Asta chiar că nu mai înţeleg pentru ce o faceţi.
VULTURUL: Obişnuinţa, de la un timp. La început, aproape fiecare om fumează pentru prestanţă, adică pentru a creşte în ochii prietenilor, sau, mai rar, din curiozitate sau din plictiseală. Obişnuinţa e sora viciului, iar omul se obişnuieşte cu orice.
PROMETEA: Dar e otravă curată!
VULTURUL: Sunt altele şi mai tari, cum ar fi „Gitanes", havanele cubaneze, unele trabucuri şi unele ţigări ruseşti. Am fumat şi din alea, dar de obicei fumez „Sovereign".
PROMETEA: Oamenii ăştia sunt nebuni!
VULTURUL: Ţi-am mai zis, nici nu ştii încă mare lucru.
PROMETEA: Ce altceva mai fac oamenii?
VULTURUL: Beau cafea şi alcool. Vrei să-ţi aduc?
PROMETEA: Da.
(Vulturul iese şi se întoarce cu un recipient de plastic de ½ litri plin cu cafea şi cu un recipient de ½ litri de vodcă.)
VULTURUL: Cu care vrei să începi?
PROMETEA: Cu asta neagră.
VULTURUL (îi dă recipientul cu cafea): Sper să nu-ţi borăşti maţele.
PROMETEA (după ce bea şi scuipă cafea din gură): E scârboasă!
VULTURUL (îi dă recipientul cu vodcă, după ce îl desface cu dinţii): Stai că încă nu ai băut din vodcă!
PROMETEA (după ce bea şi scuipă vodcă din gură): E îngrozitor! Oamenii chiar beau drăciile astea?
VULTURUL: Ba chiar mai mult, unii pretind că le şi plac.
PROMETEA: Înfiorător! Mai arată-mi ce mai fac oamenii, dar să nu mai fie ceva de băgat în gură.
VULTURUL: Eh, dacă ai şti tot ce bagă oamenii în gură!
PROMETEA: Ce?
VULTURUL: Păi, periuţe de dinţi, pastă de dinţi, apă de gură şi... alte chestii.
PROMETEA: Ce alte chestii?
VULTURUL: Ajunge atât! Să trecem mai departe!
PROMETEA: Ce alte chestii?
VULTURUL: Ajunge atât! Să trecem mai departe!
PROMETEA: Ce? Alte chestii?
VULTURUL: Ajunge atât! Să trecem mai departe?
PROMETEA: Ya, right!
VULTURUL: Oamenii îşi cumpără telefoane mobile (sau celulare, dacă vrei) şi vorbesc la ele. Stai puţin! (Iese, reintră cu două receptoare de telefon obişnuit, şi îi dă Prometeei unul dintre ele.) Du-te mai încolo!
PROMETEA (ajungând în celălalt capăt al scenei): Şi acum ce urmează?
VULTURUL: Vorbeşte în receptor!
PROMETEA (în receptor): Ce să vorbesc?
VULTURUL: Alo, Promi?
PROMETEA: Da. Vulturule, tu eşti?
VULTURUL: Eu sunt. Ce mai faci?
PROMETEA: Bine. Dar ce e cu comedia asta?
VULTURUL: Nu-i comedie. Vorbim la telefon.
PROMETEA: Bine, dar putem vorbi şi fără telefon.
VULTURUL: Bingo! Ţi-ai dat seama! (Cei doi se apropie unul de celălalt şi se reîntâlnesc în centrul scenei.) Ei însă nu şi-au dat. E adevărat, viaţa lor e ceva mai complicată decât a ta, dar eu tot cred că exagerează.
PROMETEA: De unde mi-ai scos numele de „Promi"?
VULTURUL: E un diminutiv de la Prometea. Aşa se alintă prietenii între ei.
PROMETEA: Toate lucrurile astea mă scârbesc!
VULTURUL: Stai, că acum m-ai pornit. Ascultă-mă! Oamenii se bat, se înjură...
PROMETEA: Se înjură? Ce înseamnă asta?
VULTURUL (simulând furia): Mă' porcule, dă-te la o parte din faţa mea, că te ard de nu te vezi! Tâmpitule, dispari, că te umflu!
PROMETEA (speriat): Ce-i cu tine? Cu ce te-am supărat?
VULTURUL: Linişteşte-te. Doar ţi-am exemplificat. Apoi, oamenii fură, îi înşeală pe ceilalţi, uneori îşi omoară copii încă nenăscuţi, distrug fauna şi flora, şi toate astea de ce? Din orgoliu şi din prostie. Dar ce mă enervează pe mine cel mai mult e sclavia banului. Şi se manifestă încă de la vârste fragede: fetele îi preferă pe băieţii de bani gata, după ce cresc puţin umblă cu tipi cu bani şi cu maşini cât mai fastuoase, sfârşind prin a se mărita de preferinţă cu directori de bănci sau alţi burtăverzi de genul ăsta. Am avut mereu decepţii din cauza asta, toate fetele se eschivau oricărei propuneri pe care le-o făceam. Şi, crede-mă, nu erau propuneri indecente. Dacă aveam bani, totul era OK. Niciodată însă n-am avut destui pentru a avea cu adevărat libertatea de a alege. În momentul de faţă liberul arbitru nu îţi e acordat de nici o entitate superioară, ci de nişte obiecte: banii. Înclin totuşi să cred că bărbatul e mai puţin ahtiat după avere decât femeia. Deşi sunt multe cazuri care susţin, fără să-şi propună asta, contrariul.
PROMETEA: Ştii la ce m-am gândit? Vreau să te rog ceva: adu aici doi oameni de acum, un bărbat şi o femeie, fiindcă sunt curioasă ce fel de creaturi pot fi cele care fac astfel de lucruri.
VULTURUL: Te asigur că seamănă aproape perfect cu noi.
PROMETEA: Vreau să-i văd!
VULTURUL: O să fie destul de greu, dar voi încerca. Ştii, oricum ar fi ei oamenii, au din plin ceea ce se cheamă orgoliu, şi acest orgoliu se simte lezat dacă nu-i convine ceva. De exemplu, nu cred că le-ar conveni postura de material didactic. Dar orgoliul poate fi redus la tăcere cu bani. Din fericire, dispun de ceva rezerve, aşa că s-ar putea să ai noroc. A, da, bine că mi-am adus aminte: mai înainte de a-i aduce trebuie să îţi dau ceva de îmbrăcat. (Vulturul iese, iar apoi intră aducând cu el o pereche de blue-jeans, o cămaşă în carouri, o pereche de şosete şi nişte adidaşi. O ajută pe Prometea să le îmbrace corect. Apoi):
PROMETEA (privindu-şi hainele): Ce urâte sunt!
VULTURUL: Da, dar îţi vin destul de bine. Acum poţi să-i întâmpini „civilizat". Merg să-i aduc. Aşteaptă-mă aici, mă întorc repede! (Iese, iar după un timp se întoarce cu un bărbat şi o femeie. Femeia are pantofi cu toc înalt, pantaloni strânşi pe trup şi evazaţi la bază, şi maiou care-i acoperă doar sânii, cu alte cuvinte e îmbrăcată după moda sfârşitului de mileniu. Să fie fardată din belşug şi să aibă frizură „modernă", cum ar fi părul foarte scurt, dacă se poate şi vopsit. Bărbatul nu are importanţă nici cum arată, nici cu ce e îmbrăcat.): Ea e Prometea, iar ei sunt bărbatul şi femeia.
BĂRBATUL şi FEMEIA: Ne pare bine.
PROMETEA: Cum adică? (Spre Vultur): Pentru ce le pare bine?
VULTURUL: Aşa spun ei când cunosc o persoană „nouă", tot din obişnuinţă. Nu-i băga în seamă, ţine de rutină.
PROMETEA (Vulturului): De ce e ea atât de vopsită pe faţă?
FEMEIA: Ce? Îţi arăt eu ţie vopsită! Cum îţi permiţi?
VULTURUL: Gura, dacă vrei să-ţi primeşti banii! Asta înţeleg femeile prin a se face frumoase.
PROMETEA: Eu cred că ar fi mai frumoasă fără vopselele astea pe faţă. Dar el e mult mai frumos! (Îl priveşte fermecată pe Bărbat. Apoi, foarte solemnă, Bărbatului): Vreau să fii bărbatul meu.
BĂRBATUL: Nu se poate. Eşti nebună? Ea e femeia mea.
(Prometea o priveşte cu o ură intensă pe Femeie, apoi o ia de gât şi o sugrumă. Femeia pică moartă.)
PROMETEA: Acum poţi să fii bărbatul meu. Ea nu mai e femeia ta, ea e un cadavru.
BĂRBATUL: Prometea, scuză-mă că-ţi spun, dar eşti cam proastă. Cum să fii femeia mea? Fii foarte atentă: bani nu ai, poziţie socială nu ai, şi din câte am înţeles eu nici ficat nu mai ai. În condiţiile astea ce să fac cu tine? Şi apoi, eşti criminală, tocmai mi-ai omorât femeia, şi te va căuta poliţia. Adio! (Vulturului): Banii!
(Vulturul scoate dintr-un buzunar al pantalonilor nişte bancnote şi i le întinde. Bărbatul le ia, le numără şi apoi iese fără un cuvânt, târând cadavrul Femeii. Prometea rămâne pietrificată de durere sufletească. Vulturul iese.)
PROMETEA (strigă după Vultur): Unde pleci?
VULTURUL (din culise): Trebuie să-mi găsesc un loc unde să mor.
PROMETEA: Te rog, hai înapoi!
VULTURUL (reintră, şi a redevenit vultur, cu cioc, pene, aripi, etc.): S-a terminat totul.
PROMETEA: Ce-ai păţit?
VULTURUL: Am redevenit ceea ce eram înainte: un vultur. În curând voi pierde şi graiul articulat, iar apoi urmează moartea. Am pierdut legenda, am pierdut tot. Şi tu la fel, ai redevenit ce erai înainte de povestea cu focul, un om, ba chiar mai mult, ai cunoscut dragostea, ura, şi eşti criminală; şi pentru tine urmează moartea. Adică nu chiar acum, ar trebui să mergi la poliţie să te predai. Îmi pare rău, dar e doar vina ta. Adio! (Iese.)
PROMETEA: Nu pleca! Nu pleca! (Se prăbuşeşte în genunchi.) S-a terminat! (Pauză.) De ce? De ce a trebuit să păţesc asta? (Pauză.) Tot timpul am fost asemeni lor, aşteptam doar un prilej să mi-o dovedesc. Sunt poate chiar mai jos decât ei, fiindcă eu am avut totul, şi am vrut să pierd. Sau poate că şi ei fac la fel. (Pauză.) Moartea. Da. Asta urmează. (Pauză.) Moartea. Nu mai e nimic de făcut. Prometea, îţi meriţi soarta! Moarte, vino! (Pauză.) Nu vreau să mor, nu vreau să mor. (Se prăbuşeşte de tot, plângând isteric, disperată. După ce se mai linişteşte puţin, se ridică şi spune, foarte calmă): Trebuie să merg să mă predau.
POLIŢAIUL (intrând): Nu-i nevoie, te-am găsit chiar şi aici, în vârf de munte. Degeaba zic oamenii că poliţaii sunt proşti. Ce s-ar face fără noi? (Prometea face infarct şi moare.) Hai, scoate buletinul! N-auzi ce-ţi spun? Hai, nu te preface că dormi, buletinul! Sau faci pe moarta? Scoală-te! Nu-i nimic, că te duc eu la secţie, şi acolo nu-ţi merg fazele astea! (O târăşte în culise. Intră POLIŢAIUL.)
POLIŢAIUL (intrând): Nu-i nevoie, te-am găsit chiar şi aici, în vârf de munte. Degeaba zic oamenii că poliţaii sunt proşti. Ce s-ar face fără noi? (Prometea face infarct şi moare.) Hai, scoate buletinul! N-auzi ce-ţi spun? Hai, nu te preface că dormi, buletinul! Sau faci pe moarta? Scoală-te! Nu-i nimic, că te duc eu la secţie, şi acolo nu-ţi merg fazele astea! (O târăşte în culise. Intră Vulturul din cealaltă parte.)
VULTURUL: Trebuie să mor, trebuie să mor… (Intră Bărbatul şi îl sugrumă pe Vultur.)
BĂRBATUL: Atunci mori dracului odată! (Îl târăşte pe Vultur în culise.) Mor ăştia pe capete. Trei pe ziua de azi. E mult? (Aplauze sporadice.)

-SFÂRŞIT-

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: