Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

F.F.A. 2 … sau scurtă pledoarie despre SCRIS, DRAGOSTE ŞI VIAŢA


de George Avramescu la: 01/06/2005 10:28:00
modificat la: 03/06/2005 11:17:33
taguri: Eseuri 
voteaza:
MOTTO: “E atât de păcat pentru un om, să nu uzeze din plin de o trăsătură atât de particulară regnului său: aceea de a gândi.” – tot de mine :)

Nici un atom din fiinţa mea nu gândeşte sau simte, independent de mine, care sunt un TOT. Dar EU, la nivelul acestui tot suprem care-i COSMOSUL, sunt oare mai mult, decât un atom? Şi cu toate astea, singur îmi dau, o disproporţionată însemnătate, prin aceea că eu, CONTEZ. Pentru mine, pentru vecinătatea mea, pentru parte infimă dar bine delimitată din Infinit, celula pe care o reprezint, funcţionează. Pot să afirm deci, că fiecare atom din compoziţia mea, mă reprezintă în cel mai neînsemnat amănunt care-mi aparţine. La fel cum eu, atom din compoziţia Universului, nu fac nimic care să mă rupă de ceea ce acest Univers reprezintă-n definitiv. Să mă mai îndoiesc oare, că eu, existenţial postat între ceea ce mă compune, şi ceea ce dimpreună cu alţii asemenea mie, compun, sunt în cunostiinta clară de tot ce înseamnă, întreg sau parte, din acel Tot despre care vorbeam? Pot să afirm deci, că primul atom din mine, raţionează şi acţionează, conform cu restul meu. Am zis, conform, dar aş vrea să fiu cât se poate de clar: conformitatea, raportată la orice scală, nu înseamnă neapărat, consens! La fel cum, desigur, nu înseamnă necondiţionat, contradicţie. Meditaţia este, o formă elaborată a analizei principiilor noastre, mergând uneori până la absurd. Să luăm de exemplu, o idee. Avem de ales aici, între a o întoarce în mintea noastră pe orice parte, sau a o expune crud, celor de lângă noi. Nu mă corectaţi! Am zis “crud” şi am zis bine. O dată, gândindu-mă la naturaleţea acelei idei, ca sclipire germinată în conştientul meu, fără a fi matură. Aşadar, puteţi întelege, crudă. Expusă astfel, ideea năimită-n mintea mea, are dispoziţia, ba chiar nevoia de a se coace în afara mea, servindu-se de energii aparent straine de mine. Şi am să mă întorc foarte curând aici, fiindcă am de argumentat. Dar acum, revin un pic inapoi: spuneam, crud. Iată aşadar – între înţelegerea mea, pornind de la adjectiv şi aceea pornită de la adverb, avem deja o mulţime de contradicţii. Subiectiv, într-un înţeles eronat, suntem înclinaţi să judecăm fiecare idee propusă de altcineva, raportând substanţa la aparenţă – la felul în care ea, este expusă prin cuvinte. Ori cuvintele, imaginate de oameni, nu sunt alceva decât numai, previzibile şi bine determinate exprimări ale lucrurilor şi simţirilor deja cunoscute, sau imaginate. Cum ai putea oare să afirmi, că “tu” este un pronume care se referă şi la altă persoană decât la a doua, cea din faţa ta? De bună seamă că, poţi pronunţa TU acest cuvânt, gândindu-te la tine, impersonal, ca la o altă identitate, pe care ţi-o făureşti înăuntrul tău şi ţi-o asumi. Fenomenul în sine, expus numai în interiorul tău, nu este câtuşi de puţin nefiresc. Însă tu, iei acest cuvânt şi ideea ta, dându-le glas câtă vreme altcineva-i de faţă. Forma în care ceilalţi o percep, depinde oarecum de tine, prin felul cum o exprimi, dar depinde, infinit mai mult de ceilalti, de felul cum o interpretează. Ce este cel mai sigur, e că, în afară de faptul că tu ai paternitatea acestui miez, invelişul său, câtă vreme ai ales să-l împarţi, nu-ţi mai aparţine. Între gândul brut care se naşte în conştiinţa ta, şi acela expus în faţa lor, este o nemăsurată diferenţă de percepţie. Te identifici cu acesta din urmă, în măsura în care, celălalt, dispune să-l analizeze obiectiv, la modul universal perceptibil al similitudinii dintre oameni. Personal însă, mă îndoiesc să existe un lucru mai relativ, decât obiectivismul, sau subiectivismul umanităţii. O clipă: Doar pentru că a venit vorba de relativ – nu mă pot abţine să observ, că nu există altă teorie care să-şi susţină relativul pe concret, decât cea a Relativităţii!0 Şi acum să vorbesc despre “obiectiv”. Altcineva decât tu, un străin iţi analizează o idee. Dar tu, creatorul ei, eşti subiectiv înclinat să consideri ca obiectivă parerea lui, în măsura în care iţi dă ţie dreptate. Chiar şi numai să negi ceea ce am afirmat adineauri, e o dovadă de subiectivism din partea ta. Pentru ca eu, puteam să-ţi adresez ţie aceasta, sau dimpotrivă, să mă adresez unui altcineva, despre care tu, nu ai cunostiinţă deloc. Mai departe de asta, tu, ca judecător al afirmaţiei mele, la fel de subiectiv ca şi mine care-o expun, încerci să fi obiectiv – dar asta este foarte complicat. A fi astfel înseamnă, ce oare altceva, decât să priveşti la o declaraţie venită din afara ta, cu ochii tăi, dar dintr-un unghi care să te posteze pe tine ca om, dincolo de dânsa. Este logic, că procedând astfel, rămâne cel puţin o persoană pentru care, raţionamentul tău, voit detaşat de propriul amestec, este nedreptăţită. Clar ca lumina zilei, că în dorinţa de a fi obiectiv pentru cei mai mulţi, ai fost subiectiv cu tine insuţi şi poate cu încă mulţi alţii, asemenea ţie. Iată de ce, mereu am spus, că dacă vrem să transmitem lumii un mesaj adevărat din partea noastră, acesta trebuie să fie, fără îndoială unul subiectiv – mai bine zis, personal – să ne reprezinte cât mai bine, pe noi. Nu-i un lucru deloc rău să fi subiectiv. Cu adevărat, subiectivismul nostru, cu o laudabilă sinceritate ne reprezintă, şi e util pentru toată lumea. Despre asta, aş putea argumenta cu zeci, poate sute de pagini.
Găsesc însă aceasta inutil, pentru că cei subiectivi, implicit o ştiu, iar cei obiectivi, dacă aşa sunt întradevăr, au înţeles-o. Ca să concid: expunând subiectiv ceea ce credem, punem celuilalt în faţă o părere izvorâtă din analiza şi concretizarea simţirilor noastre. Cineva a mai spus-o, dar numele l-am uitat: “Una este să fi cinstit, alta să spui adevarul.”1 Una este să fi opac, alta este să acoperi prin transparenţa. 2 Să fi deci subiectiv, înseamnă să afirmi ceea ce, cu onestitate crezi tu. Să fi obiectiv, înseamnă defapt, să incerci să fi, şi să exprimi ceea ce intuieşti doar că pe ceilalţi ii reprezintă. Judecaţi acum dumneavoastră, care din astea două este mai de dorit pentru tot restul…
Mă întorc acum doamnele mele şi domnii mei, şi cu voia dumneavoastră, vă amintesc despre când spuneam, că ideea mea brută, izgonită de mine în întâmpinarea celor aflaţi de jur-împrejurul meu, are atât disponibilitatea, cât şi necesitatea de a ascede spre un fruct implinit, tocmai prin căldura şi lumina cu care alţii îl copleşesc. Să fie aceasta oare, o dovadă că limitările mele, nu satisfac potenţialul ideii pe care-am născut-o? Cu pertinenţă, putem considera chiar şi astfel – dar, Atenţie! Numai pân’ la un punct. Explicaţii şi supoziţii pe care intuitiv ni le dăm noi/nouă, înainte ca ceilalţi să le exprime, au menirea să suplinească necunoştiinţa pe care-o avem vizavi de expectaţiile celor care receptează ideea noastra. Prin asta, vreau să spun că atunci când eliberam din noi câteva cuvinte care afirmă ceva, la prima vedere pare ca este doar un abandon al aprofundarii. Aşa cum spuneam cu altă ocazie, “sunt lucruri la care nici măcar nu este nevoie să te gândeşti – cu siguranţă că odată îţi vor trece prin cap.” Poate că sămânţa poposită în cenuşiu a încolţit, a dat rod, s-a maturat complet şi deja am asimilat-o definitiv în interiorul meu, până-n această clipă. Dar, traseul ei până acum este cu totul la latitudinea mea. Neîmpărtăşită încă, imi aparţine cu totul şi o pot lesne (re)descoperii în oricare dintre stagiiile ei anterioare. Mai pot încă alege, să o culeg din creier, măruntă şi, organic vorbind, străină de compoziţia mea, la fel cum, pot opta s-o iau din punctul final, când nu mai reprezintă decât, iertaţi-mă, un excrement îndelung rumegat mai-nainte. De ce m-aş ruşina oare, să recunosc o finalitate firească a lucrurilor?3 Ar însemna, să nesocotesc astfel, însăşi imaginea naturii umane, deprinderea acestui animal neajutorat care e Omul, mereu în goana de a culege ipoteze şi concluzii, din nimica şi din orice. Avem dorinţa de a lua cunoştiinţă de ganduri, în fiescare pas pe care-l facem. Atât de avidă este cunoaşterea şi necunoaşterea noastră, încât ne dorim mereu gânduri care, fie să rezoneze sau să răspundă la ale noastre, fie să ne pună pur şi simplu, iarăşi pe gânduri. Între a face să crească o idee imaginată de noi sau de altul, şi a o accepta într-o atare formă, nu-i decât o diferenţă dictată de dispoziţie. De aceea, nu va exista niciodată un raspuns, pe care să-l putem califica drept, definitiv, complet, unanim. Arătaţi-mi, fie şi numai un adevăr, mai bine spus, o concluzie, pe care toată Umanitatea a adoptat-o ca echivocă. Nu-mi vorbiţi deci, despre convenţii – sunt o mulţime pe care Lumea s-a văzut nevoită să le conceapă şi să le accepte, de dragul sau în pofida lor, doar pentru că asta separă orânduirile sociale, de haosul unei convieţuiri individuale. Născocim întotdeauna legi, pe care le considerăm juste până în clipa în care, nu suntem noi inşine în postura de a ne afla în neconcordanţă cu ele. Dacă suntem destui care să le considerăm nedrepte la un moment, convenim cu toţii că sunt eronate şi abdicăm de la ele. Mai apoi însă, o generaţie care vine din spate, dintr-o, pe atunci actuală necesitate sau capriciu, o va ridica din nou la rangul de regulă socială. De asta, sunt convins că nu există doctrină nedreaptă, şi nici vreo lege pe care să o putem numi astfel. Ne jucăm permanent cu supoziţii, iar când obosim sau ne plictisim să o facem,mai lansăm una cu titlu de concluzie. Dacă se vor găsi destui să o creadă, va deveni una, cel puţin pentru moment, generală. Dar niciodată nu vom fi absolut toţi, plictisiţi sau obosiţi în acelaşi timp. Mereu unul, sau nu doar unul, vom relua acea concluzie, dându-i din nou statutul de la început. Şi, paradoxal, chiar noi vom fi la o vreme unii dintre cei care reiau această idee a cărei concluzionare, astăzi ne aparţine. Fără natura noastră rebelă faţă de ceilalţi şi de noi inşine, evoluţia intelectuală ar fi, doar o simplă prejudecată, menită în acel caz să infirme faptul, că suntem o specie raţională. Poate singura… De ce zic, poate? Pentru că în virtutea a tot ce ziceam până aici, cine îmi dă oare dreptul să hotărăsc dacă Urangutanul este un corp pe care numai legi ale chimiei şi fizicii îl mână? Oameni buni, poate că această mare maimuţă, reprezintă o specie, care a acceptat pentru prima dată pe faţa Pământului, Ceva. 4 Dacă este, prin absurd fireşte, astfel, nu este oare corect să ne gândim, sau măcar să ne gândim dacă nu trebuie să ne dea de gândit, că cel puţin unul dintre ei, urangutanii, a reuşit să urzească în mintea lui un adevăr, poate, iaraşi zic, singurul, care în cuvinte simple să fie uşor şi ireversibil inţeles de toţi ceilalţi? Gândiţi-vă deci, dar vă rog să nu o faceţi numai o dată, dacă presupusa mea regie ar funcţiona, cu ce ar fi mai prejos aceşti maimuţoi mari cu părul roşu, de aceia golaşi care suntem noi…? Până unde trebuie oare să căutăm în noi ca să-i descoperim pe cei de departe , până unde să mergem cu înţelegerea noastră faţă de ceilalţi ca să ne cunoaştem? Noscete ipsum, iată, că la nivel de atom, reprezintă o cunoaştere mărginită doar de nemărginit.
Se zice, aşadar, “Lumea vorbeşte…”. Lumea face. Lumea drege. Dar lumea sunt Eu. Eşti tu, el, ea, voi toţi ca parte din marele noi, noi toţi ca felie din Mine, eu ca o sumă a voastră a tuturor şi în acelaşi timp mică şi insignifiantă firimitură din Marele Vid. Căci ce altceva sunt eu, decât atomul preliminar care-mi aparţine nedrept, pentru că prin el am fost parte din mine înca dinaintea mea. Prin forţa lui m-a ţesut în panza lumii, prin aceiaşi putere mă destramă în nesfârşit. Îi sunt acestui atom stăpân şi servitor deopotrivă, copil şi părinte-n acelaşi timp; oul şi găina mea sunt, iată, eu; singur m-am creat, m-am ispitit cu un măr care nici nu-mi place şi m-am alungat din rai. Victimă ingrată, sătul de eternitate mi-am dăruit vremelnicia pe care-o iubesc, dar cum aş putea să o recunosc oare în faţa mea ? Nimic nu ne urca, şi nu ne coboară nimic, din cele ce-s omeneşti. Moartea e numai un episod din viaţă, tot la fel cum viaţa este începutul acestei morţi. Ne naştem deci pentru că suntem datori cu asta; animat sau inert, atomul din noi este, numai el constient de inpermanenţa în moarte sau în viaţă
Aşa gândeşte un atom, domnule Voltaire, că de la asta am şi plecat. Şi nu ştiu dacă chiar la asta m-am vrut ajuns – e numai un reper, aşa cum susţineam înainte. De aceea este inutil să tindem cu ajungerea noastră spre undeva, fiindcă undeva ar putea să fie oriunde. E egal- suntem trişti pentru rolul finit pe care-l avem pe scena vieţii; dar sfârşitul este o aparenţă…Nu aţi murit, nu de tot, şi dovada este că vă vorbesc, vă stimez şi vă iubesc chiar. E-adevărat că nu puteţi direct să-mi răspundeţi, şi la fel de adevărat că pentru mine va fi prea târziu sa mai mă bucur de asta când prin vorbele altuia, o veţi face.5 Alţii cu vremea au să mă lămurească în locul domniei voastre, la fel cum alţii vor comenta acelea în locul meu. Cine va mai şti, într-o lume aşa de bătrână, care dintre noi toţi a trăit mai înainte sau mai în urmă ? În nebunia şi efervescenţa ce ne-nconjoară, singur atomii din noi sunt cei care se infruptă din toate. Pentru că, fireşte cu preţul a multe secole, toate frământările noastre vor sfârşi prin a fi potolite, toate întrebarile vor termina prin a avea un răspuns fiecare, sau poate doar unul, dar îndreptăţit şi genial elaborat, ca să le mulţumească pe toate. Cine va gusta atunci din această supremă revelaţie, decât atomul, acel ins în felul său, Nebunul 6 privilegiat să dăinuie ca efect şi cauză a tuturor lucrurilor ştiute ori nu. Nu pot spune asta, fără o mare tristeţe – anume aceea că nu-i uşor să constaţi că , e posibil ca multitudinea de idei pe care Lumea le zămisleste şi le stârneşte se poate restrânge într-o zi, indiferent cât de îndepărtată ar fi aceasta, la atât de puţin sau, mai rău, la nimic.
Din fericire indubitabil există acel adevăr despre care într-o altă lucrare vorbeam: benefic pentru conştiinţa şi morala noastră, peste toate, subzistă un lucru clar şi comod – “prea târziu” 7 ; atâta de clar şi necesar pentru împăcarea noastră cu noi, încât dezamăgiţi de noi şi Divinitate, putem crede în el, fără nici o rezervă. Acestui “prea târziu” îi putem ciopli un chip la care să ne-nchinăm, făcându-l scop şi mijloc pentru acţiunile noastre, sau pe care-l putem sfida, înjosi, batjocori, oridecâteori vom simţi că asta ne face bine. Timpul – o dată acela pe care-l lăsăm în urmă, altă dată cel înspre care scrutăm cu privirea. Iată Primul Dumnezeu al oamenilor – şi defapt a tot ce miscă şi nu mişcă. Singurul element, constant prin inconstanţă, consecvent prin inconsecvenţa, efemer prin veşnicie… Singura măsură reală a ceea ce înconjurăm şi ne-nconjoară, Prima şi Ultima trăsătură comună de găsit deopotrivă în “a muri” şi în “nemurire”. În cele din urmă, dacă am scrie şi o mie de cărţi, ultima, tot va rămâne neterminată. Începutul nostru, i-a surprins pe ceilalţi, sfârşitul, intâi pe noi ne va surprinde… Nu vine niciodată când îl aşteptăm, deşi, cu tot hazardul, oamenii mai câştigă încă la loterie… Dar sfârşitul, întotdeauna ne ia pe neaşteptate, şi asta pentru că, să fim serioşi, niciodată nu-l aşteptăm. Cum ai putea să nu fi răzvrătit pe structura vieţii, când constaţi că nimic nu se află la timpul său?
De ce să nu recunoaştem că ne dorim, ca ceea ce-i mai bun pentru noi şi cei iubiţi, să vină repede, tot aşa cum târziu sau mai degrabă niciodată, am vrea să sosească răul. Totdeauna… Iată un cuvânt aproape abstract care a născut un antonim sofisticat care-l întrece: Niciodată. Când vreodată, cu mâna pe suflet, cineva va putea pretinde că există un Niciodată, la modul concret? In nihilo, nihil… Am zis-o numai ca să revin la timp, şi să dovedesc că el este etalonul suprem. Clipa, şi adunatate la un loc toate clipele de la Facerea Lumii, n-au cum să definească noţiunea de timp. Pe axa trasată în lungul existenţei de secunde, noi ne plasăm, dimpreună cu stările noastre şi condiţia noastră la un moment. Nu vom şti niciodată clar, dacă orele trec pentru ca nisipul din clepsidră să se scurgă, sau dacă acel nisip, este cel care, căutând un rost acţiunii sale, forţează timpul ca să treacă. De ce nu ne-am gandi, că poate orele ar sta în loc, dacă veşnic nu am fi nerăbdători să le-o luam înainte? Nu este oare posibil să crezi, că inerţia este o cauză a freneziei omniprezente? Am avea dreptul să ne închipuim că mişcarea, este rezultatul unei temeri comune, că statul pe loc, ne apropie mai repede de final? Se zice: “Dacă stai, îţi stă norocul.” sau “Viaţa, nu aşteaptă.”, dar cine altcineva decât muritorii au spus asta? În virtutea unui destin, şansa sau neşansa ne întâlnesc întotdeauna, independent de faptul că noi, le ieşim sau nu în cale. În ce priveşte viaţa, ne-aşteaptă şi este chiar mai răbdătoare decât noi toţi. Mă gândeam… Mă gândeam că au foarte multă dreptate aceia care consideră că scriu într-un mod deşucheat, greu de urmărit, care te face adesea să te-ndoieşti de utilitatea unei inţelegeri în privinţa mea. Pentru că uite, între două ţigări, un căscat şi această gură de cafea, se pierde motivaţia susţinerii unei idei. Spuneam mai devreme, că ultima carte este aceea care mereu va rămâne nescrisă. În fapt însă, cel puţin în privinţa mea, mereu vor exista lucruri neconcretizate. Pentru că mintea mea, nu va putea niciodată să conceapă ceva, care sufletului să-i fie indiferent. Şi pentru ce ar face-o? Tine de mine, ştiu… Dar… Sunt un milion de gânduri, gata să ne absoarbă într-un minut; şi alt milion, dispuse în fiecare secundă să le ia locul. Îmi asum dreptul şi bucuria de a le da, acea importanţă pe care o cer. Nu ştiu dacă-s un scriitor – aş spune mai degrabă, un cititor idealist, care dincolo de toate lucrurile frumoase pe care le-a citit, vrea să citeasca şi altele, pe care voi toţi, nu le-aţi pus încă pe hârtie. Aşa că atunci când am inspiraţie, le pun eu, aşa cum îmi trec prin gând. Să mint, şi să spun că o fac exclusiv de dragul meu, ar fi cât se poate de ipocrit. Scriu mai ales pentru voi – ador să ating în voi, atunci cand îmi stă în putere, acele corzi care să vă mişte. Iubesc emoţia voastră, şi mă topesc când aceia care mă citesc simt profund, şi mai simt, că mie îmi datorează, fie şi-o parte din acea simţire. Dar nu pot decât să speculez în ce priveşte stările pe care, prin ceea ce scriu, le provoc in voi. Uneori, îmi place ce scriu, adică mult, recunosc, şi atunci îmi permit să cred ca şi celorlalţi le va placea. Dar eu nu-s stăpân pe ceea ce simţiţi voi, la fel cum adesea nu pot să fiu, pe ceea ce, eu simt. Ştiu numai că scriu acum ceea ce îmi place să citesc acum, şi poate că ţie, nu – tot aşa cum sunt conştient că nu-i imposibil ca mâine să nu-mi mai placă, dar să înceapă să-ţi surâdă ţie, începând de a doua zi. Nu scriu deci, pentru a fi veşnic admirat de tine, ci pentru acea secundă cand tu mă iubeşti pentru ce am scris. Să nu te miri, dar aşa fac toţi cei care scriu; în sufletul meu, nu există o carte de căpătâi, şi nici măcar un citat. Lucrurile mă impresionează la un moment, dar apoi îmi trece. Ierarhia acestora se schimbă şi e firesc. Nu scriu defel pentru a capăta un loc permanent în sufletul tău, fiindcă, nici măcar tu, nu eşti permanent. Dar toate aceste mici perioade de timp în care oamenii sunt fascinati de descrierea mea, compun acea veşnicie spre care tindem. Şi care, nu mai ţine de noi – fiinţe care la nivelul absolutului, de-abia dacă trăim, mai mult ca nişte ţânţari. “Sângele ţi-l voi bea, căci m-ai tradat/ Pe vremea-n care, e drept că nu erai, dar eram beat/ Şi ce folos, că n-ai greşit nimic/ De io-s mai mare, mai flămând şi mai mujic?” Nu conteaza deci felul în care scriu, ci faptul că eu, mi-am făcut din asta, ultimă şi supremă raţiune de a fi. Să aşteptăm întotdeauna, de la celălalt să dea din el ce este mai bun. Poate că noi, putem da mai mult, şi cu uşurinţă. Dar niciodată, o vorbă de iubire nu va suna cu mai multă greutate, decât din gura celui mai aspru. În tot ce scriu, mă doresc întâi de toate, inteles. Uneori, am dispozitia de-a fi profund, alteori, doar superficial. Mâna care scrie, nu poate să decidă, ce merită aşternut pe foaie, şi ce nu. Există şi în ceea ce scriu eu, ca şi aiurea, vorbe sofisticate spuse de dragul lor, şi cuvinte simple cu înţelesuri adânci. Poţi vorbi mult, fără ca dealtfel să spui nimic, poţi să taci şi să dai enorm de inţeles. Sub Soare, nu va fi niciodată nimic nou cu-adevărat pentru toţi, şi totuşi, mereu se va găsi ceva nou pentru fiecare. Tu, nu mă placi azi, dar în restul timpului iţi sunt indiferent, şi poate că într-o bună zi, drag, fie de dragul meu, fie de dragul acelei zile… În schimb eu, mă plac astăzi, şi se prea poate că mâine, nu, dar poimâine mă voi urî de-a dreptul. Însă va veni din nou vremea să mă iubesc. Cu mine insumi, la fel cum şi tu cu tine, noi cu noi inşine deci, ne dovedim peste vreme mai constanţi în a simţi într-un fel, decât cu oricare alţii. De-asta afirm, că dintre toţi, sunt cel mai bun cititor al meu, şi n-am de ce să mă mir: Tu, cititorule dragă, nu poţi decât lua cunoştiinţă de o emoţie a mea, răstălmăcită de mine prin cuvinte. Dacă te face câtuşi de puţin să vibrezi, este pentru că, poate, ai simţit-o şi tu, dar încă n-ai tradus-o prin înţelesuri, ori ai făcut-o, şi pentru că nu ai scris nicaieri, ai uitat; ori poate, pur si simplu, ai făcut şi una si alta, chiar înaintea mea, dar în sinea ta, străin de publica-ţi vanitate, îţi poţi permite să recunoşti, că eu am facut-o mai frumos. Dar una este schiţa unei emoţii si alta conştientizarea ei; faptul că ţi-a aparţinut şi încă iţi aparţine, ca o iubită, pe care niciodată nu eşti gelos să o împarţi cu alţii, ci dimpotrivă. Emoţia, ne pune un nod în gât care nu doare, o lacrimă-n colţul ochilor, care nu mâhneşte, iar pe buze un zâmbet şi cuvinte care să descrie toate acestea. În viaţă, ne putem îndoi de tot, poate chiar de noi. Şi când o facem, sensurile pe care ne-ar fi plăcut să le aflăm într-o anonimă vieţuire, ne apar cu atâta mai îndepărtate şi aliene. Vine cineva, care într-o doară sau cu patos, scapă un porumbel. Are o boccea slinoasă, din care scoate tot felul de cârpe fără valoare. Dar un petic din traista lui, ne atrage atenţia – vedem poate în acel petec, o bucăţică din scutecul care ne-a insoţit copilaria, sau din rochia unei Cosânzene, pe care am iubit-o mereu, fără să o avem niciodată. Mitul Cenuşeresei, ne fascinează şi azi, fie că suntem prinţii care-i cer mâna, fie vizitiul care-i mână caleaşca. Cert este că, de cand am aflat de inexistenţa lui Moş Crăciun, parcă nu la fel de mult ca înainte, ne place zăpada. Fără acest moş, desprins din basme şi pierdut în ele, iernile noastre nu se mai deosebesc de alte sezoane, decât prin frig. Citim un rând – oh Doamne, şi ce mulţumire cuprinde sufletul nostru, când în virtutea acelui rând, zădărnicia nu ne mai apare la fel de zadarnică, iar îndoiala atât de grea.
Şi găsim în asta, o sublimă motivare pentru a scrie, asemeni unui sacrificiu pentru iubire. Cred că pentru asta am ales să scriu, şi tot pentru asta m-am înconjurat, deşi nu-mi place de toată această singurătate. Sunt unii dintre noi foarte iubiţi de cineva. Alţii, lipsiţi de această iubire, luptă ca prin ceea ce gândesc să se facă iubiţi câte puţin, de cât mai multă lume.”Căci oameni care-i iubesc,\nu sunt acei de lângă mine, \te ştiu, şi n-am habar de tine \ mă ştii, şi-n visul tău trăiesc”. Dar o simţire nu poate vibra decât întru-un virtuos, la fel cum o nesimiţire găseşte ecou în vulg. Nu stă în puterea mea să aleg dacă un norod grosolan o să mă citească o elită rafinată sau nimeni din astea două. Poate nu sunt frumoase vorbele mele, poate nu provoacă la nimic sentimente pe care sătul să le port mă străduiesc să le aştern pe o coală; ştiu numai că mă străduiesc să pun în faţa ta, tot cei mai frumos şi mai delicat în mine. Ori dacă tu eşti om, iar eu nu sunt porc, nu pot să nu mă gândesc că te-ar putea mişca ceea ce pe mine mă zdruncină. Spiritul meu şi o fărâmă de subconştient, iau ultimul şi cel mai neînsemnat dintre creaturile cu două picioare, şi încearcă să stoarcă din el iubire şi bunătate. Dacă o gasesc, din clipa aceea ultimul încetează să fie ultimul şi toată piramida clădită în mine se năruie, să se reclădească într-o secundă. Poate ca uneori mă exprim greşit, alteori fac greşeli de gramatică sau sintaxă – de fiecare dată un tehnician dintre voi mă critică, dar asta nu poate să taie nimic din elanul şi înflăcărarea pe care le port. Doar pentru că unii dintre voi, din exces de zel raţional şi rece ca un suflu de gheaţa, nu pot să resimtă căldura pe care-o cedez, nu mă frământă. Ştiu că ei, cu ochii după valuri, scapă din vedere marea, şi mai ştiu că ortografia nu-i o chestiune de suflet. Incontestabil că există oameni care scriu lucruri, la fel cum există oameni care să pună la zid toate astea. Putem critica o idee, un stil, o expunere dar putem în acelaşi timp critica o eroare lingvistica, sau persoana care-o comite. În literatură, îndreptătiţe sunt numai primele trei. Celelalte două, şi defapt tot restul, ţin de toleranţă şi aplecare. Amor omnibus idem, spuneau strămoşii noştrii şi ai civilizaţiei. Cu adevărat, dragostea este la fel pentru toata lumea. Dacă vorbeşti pe limba ei, te vei face înţeles de toţi oamenii. Iar dacă uneori ura, deznădejdea, răul ori singurătatea impresionează, e fiindcă, o dată în plus, vin să întărească-n adâncul nostru, importanţa şi frumuseţea iubirii. Iubirea este un extra-simţ, mai senzitiv decât toate, mai uman decât oricare altul, iar organul cu care iubirea simte, este sufletul. Un om care iubeşte poate mângâia atât cât îi ajung zilele, dar poate simţi tandru, chiar până dincolo de el. Ne-am dori cu toţii să scriem frumos – dar oare din beatitudine se naşte iubirea? Ce-i mai gingaş decât o floare, şi totuşi ea, nu are parte de iubire… O gâză e mesager pentru perpetuarea ei; o boare călduţă de vânt, raza de soare şi un picur de rouă, e toată plăcerea pe care un suflet, de l-ar avea, i-ar putea da-o. Mobilitatea noastră e cea care ne conduce spre împlinirea unei idile. Înconjoară oamenii cu căldură şi fereşte-te să cazi pradă unor călduri – iată ceea ce ar putea servi drept model măreţ pentru iubirea ta. Nu putem iubi pe toţi oamenii, asta-i sigur. Dar dacă reuşim să nu-l urâm, nici măcar pe unul, înseamnă că avem un suflet demn de a fi iubit. E drept deci: cu cât eşti mai tolerant, cu atât mai capabil eşti de a îndrăgi pe cel de lângă tine – nu înseamnă însă că întotdeauna, ai s-o şi faci. Micile slăbiciuni ale unora, se dovedesc pentru alţii, păcate de neiertat. Privesc uneori la fanatismul din jurul meu şi mă întreb dacă Creatorul Lumii a trecut prin foc Gomora, sau a trecut-o un creştin revoltat… Nu mă poate convinge nimic şi nimeni, că voit am putea face rău celui pe care-l iubim, aşa că indiferent de ţinta iubirii noastre, bunătatea din noi, spre acolo se-ndreaptă. Poţi judeca deci drept, si dacă stai tolănit pe o parte: poţi iubi o femeie cu toată suflarea ta – cine te-ar putea însă împiedica să accepţi că alţii, de la Michelangello şi Socrate până la Elton John în zilele noastre, simt mai puţin curat decât tine? Dacă Platon a lăsat în urma atât de mult, iar tu te descoperi în stare să-l uraşti pentru că era sodomit, este limpede că l-ai putea urâ, şi pentru că pur şi simplu, a fost. Opţiune, Soartă, Ideal şi Liber Arbitru, iată lucruri de care, ne place sau nu, cu toţii suntem atinşi. Despre acestea mi-aş dori să vorbesc, cu proxima oportună ocazie. Toate bune!
26 Mai 2005
Note:
Dintr-un condei – iată cum mai putem doza o măsura de creaţie… Am scris aici, până când mi s-a consumat rezerva albastră de la pix. Încerc acum în creion, să punctez câteva idei rămase-n suspensie. Legătura lor cu subiectul, nu e bine determinată. Dar e mai facil să le pastrez aici, decât în memorie.
0 Relativitate – cum aţi putea explica înclinarea spre relativ a unui geniu de stiinţă cum a fost Einstein? Dar dorinţa noastră, de oameni iubitori de litere, de a puncta cu exactitate chestiuni care ţin numai şi numai de întâmplare? Scormonim într-un container plin de necunoaştere, încercând să punem o ordine în haos şi găsim însemnătate, sau o inventăm, în tot ceea ce este banal. Dacă ar fi să prind acel fermecat peştisor de aur, aş renunţa la alte două dorinţe, ca să mi-o îndeplinească fără dubiu pe una: aş vrea coşul de hârtii al lui Balzac.
1 Adevăr şi Cinste – Poţi să crezi cu tărie într-un adevăr care nu există şi să-l propagi molipsind lumea de minciună. Deoarece, a fi integru şi onest, nu te face nici mai puţin naiv şi nici mai rezervat…
2 Claritate mată – Purtăm uneori în noi un adevăr flagrant, pe care l-am vrea cunoscut de toţi ceilalţi. Aşa de mult ne deschidem în faţa lor, încât nu mai suntem decât o lentilă prin care ei, privesc nu la ceea ce avem de arătat, cât mai degrabă, mai departe de noi, acolo unde nici măcar nu mai pot vedea de umbra noastră şi nici noi, pentru că ochii îi avem în faţă.
3 Gânduri de rahat – Pe cât de trivial, pe atât de inevitabil. Faptul că o spun vulgar, nu face această afirmaţie mai puţin adevărată. Cu toţii ar trebuii să ne ferim de acea capcană, de a scrie doar pentru cineva şi de a citi numai pe cineva.
4 Revelaţia maimuţei – Ar putea fi aceea că a descoperit un non-sens în creaţie şi societatea civilizată. De aceea, cu mult înainte ca bărbaţii noştrii să vâneze, iar femeile să se prostitueze, urangutanii şi-au ars toate bibliotecile şi oraşele, alegând să poarte în gând şi să transmită înţelepciunea, din gură-n gură. Toţi, în afară de cel pe care biblia noastră îl numeşte Ecleziast.
5 Toţi ca unul – Mă grăbesc să pun întrebări, fiindcă ştiu că în locul meu, alţii şi le vor pune. Cineva cu siguranţă îmi va răspunde dacă nu cumva a făcut-o deja. Ştiu că Lumea mea a fost făcută în 7 zile dar dăinuie de mii sau milioane de ani. Eu, conceput în 9 luni, vieţuiesc cât un boschete. Nu voi avea atâtea zile – dar nu mă pot împiedica să întreb, pentru că astfel, alţii vor primi cadou la naştere, un răspuns în plus.
6 Nebunul – “Ce-i mână oare?\Ce grăbesc aşa cu drumul?\De ce zoresc cu-aşa înfrigurare?\Privea la ei, şi rău se minuna, Nebunul…\Anonimul… dus cu pluta,\Cum orişice artist ar vrea să pară\Privea în lungul străzii, abatuta\Inşiruire de suflare proletară.\E rândul lor să fie vii\ Iar tu, pari mort la faţa\Dar mişti, priveşti la ei şi scrii\Şi-abia când mori, revii la viaţă…”
7 Prea tarziu – Câtă dreptate avea Camus… Ce ne-am fi făcut, fără existenţa unui tardiv ireversibil în viaţa noastră…? Un om, moare pe strada, în faţa ta, trăznit de o cărămidă în moalele capului, sau poate doar de o idee fatală. Ai fi putut fi în locul lui; e mai tânăr ca tine – ar părea mai moral aşa, şi acum, când faptul e consumat, ai minţi oare dacă ai spune, că ai fi vrut aceste locuri inversate? Din nou Timpul, sincronizarea lui cu mareţia noastră, poate da impresia că uneori suntem laşi. În realitate însă, în viaţă alergăm să prindem fiecare tren – e drept: acelora care ne duc înspre moarte, le căutăm mai mult spatele decât faţa. Până într-o zi. Când ne vom lăsa prinşi de jocul destinului. Liniştiţi, ne vom ocupa locul în vagon. Ultimul tren. Ultimul loc…

TEMA PENTRU ACASA: Daca vi se pare un deja-vu, nu vi se pare! ;) Bine vam regasit, prieteni!

*********************
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: