-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

f.f.a. 3 - Ce face propriu, amorul nostru


de George Avramescu la: 02/06/2005 05:40:00
modificat la: 03/06/2005 11:34:35
taguri: Eseuri 
voteaza:
- din alt condei, cu-aceiaşi mână*
… sau nouă disertaţie despre DESTIN, CONJUNCTURĂ ŞI REPERE SĂNĂTOASE
MOTTO: “E atât de păcat pentru un om, să nu uzeze din plin de o trăsătură atât de particulară regnului său: aceea de a gândi.” – tot de mine ;)
Haideţi să vedem pentru început, în ce măsură omul resimte nevoia unei divinitaţi care să-i guverneze actiunile. Părerea mea este că există două feluri de atei, pe faţa pământului: unii sunt aceia care nu au cunoştiiţă de Dumnezeu, cei cărora Divinitatea le apare drept imposibilă şi ca atare, nu vor să creada in altceva decât în aceasta lume şi instinctele care pe ei îi guvernează. Ceilalţi, deşi atei se declară, nici măcar nu-i putem numi aşa, fiindca ei, nu se închină la Dumnezeu, dar il combat prin orice mijloc. Există deci oameni care nu au cunoştiinţă de un Stăpân Ceresc şi ca atare îl neagă, la fel cum există oameni care, conştienţi de existenţa acestuia, îi judecă hotărârile sau nehotărârea, negându-i dreptul de Suveran. Din oricare postură ar privi aceste două categorii spre Puterea care conduce Lumea, ultimul lucru pe care mi l-aş dori, este ca parte din viaţa mea să depindă de vreunul dintre aceştia. Pentru că dincolo de îndemnul spre bunătate pe care religia, oricare ar fi ea îl reprezintă şi îl apără, vin şi mă întreb, ce oare altceva vine să-i dea omului buna simţire de a ţine cont şi de ceilalţi atunci cand îşi urmareşte propriile nevoi. Iată motivul pentru care sunt convins că Lumea, luată ca un tot, a resimţit dintotdeauna nevoia unui Zeu, a unei creaturi aflate deasupra tuturor, care să vegheze la respectarea valorilor umane. Dacă Dumnezeu ar fi lipsit, am fi avut nevoie să inventăm unul; daca moare Dumnezeu, va trebui să ascundem asta, ca pe cel mai de seamă secret al nostru… În lipsa lui, fiecare om nu va întârzia sa împartă lumea în două: el şi restul. Nimic mai destructiv pentru ansamblul reprezentat de societate decât acţiunile unui om nevoit să creadă numai în importanţa lui. Astfel, scopul său va fi neapărat unul egoist, în vreme ce mijloacele, mai mult ca sigur că vor uza de tot restul ca de un avatar personal şi, de ce nu, dispensabil. Omul, aşa numit “Fără Dumnezeu”, ar înceta să fie acela pe care cu toţii ne-am obişnuit să-l vedem, anume unul nenorocit şi demn de compasiunea noastră. Ar deveni unul, gata să calce peste oricine şi orice, fără nici cea mai mică remuşcare. Atunci când am început acest eseu-maraton am vorbit despre credinţa celorlalţi şi a mea personala, atât de mult şi atâta de subiectiv încât mi-am atras o sumedenie de critici. Deşi găsesc de-a dreptul savuroasă în general polemica. în acest caz nu-şi are locul – aştept încă, comentarii demne de luat în calcul, nu stereotipe şi fanatice non-argumentări pe temă fixă. Drept urmare, nu voi vorbi aici despre Creştinătate. Ci dimpotrivă: am început pomenind despre dânsa, pentru a ajunge la subiectul pe care, încă de data trecută l-am propus, dumneavoastră şi mie. Aşadar întâi, despre noţiunea abstractă de Soartă, Destin, Fatalitate – arşicele a căror imprevizibilă mişcare, ne coordonează acţiunile şi finalitatea. Dar şi despre noi, ca parte infimă dar contribuabilă la turnura pe care acestea ar putea lua-o. Zarurile deci, îşi vor arăta inevitabil, câte o faţă. Este o chestiune simplă şi neplăcută, la îndemâna lui Gauss şi a probabilităţilor sale. Dar cineva aruncă aceste oase… O forţă pe care fizica o ia în calcul, în vreme ce omul o neglijează. O mână pune în mişcare tot acest dominou, la început imobil. Alea iacta est, si după asta, Big-Bang-ul care schimbă totul. Aleatoriu este, am putea crede, tot ceea ce ni se întâmplă - dar un Liber-Arbitru există şi îşi manifestă un amestec, mai mare sau mai mic, dar în tot ceea ce ne-nconjoară. Dacă vei semăna vânt, furtună vei culege; câţi dintre voi vă mai îndoiţi oare de acest adevăr, de-o seamă cu Lumea? Însăşi acceptarea de către noi a unei Ursite, este o dovadă a existenţei acestui Liber Arbitru. Fiindcă una este să mergi în sensul dictat de providenţă indiferent, purtat de natura ta şi alta e să fi conştient de ea şi să urmezi drumul arătat, singur hotărând cum şi unde să faci popas. Trăind de-a valma, ai fi tentat să crezi, că hazardul este cel care te ghidează. Eroare însă; nu poţi să fi un pion condus de întâmplare câtă vreme te laşi purtat exclusiv de ea. Întâmplarea capătă formă, tocmai prin construirea ei, inconştient, de către noi. N.L. (Non Liquet = nesolutionat lat.) Cum ar putea să fie limpede ceea ce spun, pentru toţi aceia care cred în destin, nu ca într-o sumă a circumstanţelor de noi create, ci ca într-un conducător tiranic al existenţei. Îţi vine greu să crezi că poţi conduce şi chiar, fără voia ta, conduci, un hazard în virtutea căruia, exişti. Şi te miri (dar oare, nu e de mirare?) că voinţa ta, poate porunci mâinilor şi picioarelor tale, dar nu şi stomacului, comandat de foame? Neplăcut, acesta din urmă, îti aparţine şi cu toate astea, tu eşti acela care trebuie să-l satisfaci. La fel cum este cu Destinul: suntem ai lui cu totul, dar fără voia lui ne slujeşte, pentru că ăsta e rolul pe care Suprema Putere i l-a dat. Şi totuşi, de ce destinele noastre suntatâta de diferite, de vreme ce noi toţi, macar la prima vedere, aceleaşi instincte le găsim capitale? Iată deci ce cred eu: că deşi satisfacerea terţelor trebuinţe ne stimulează, felul în care punem la cale drumul nostru, ţine mai cu seamă de personalitate. Defapt, mai mult de acea fărâmă din ea, numită temperament. Dacă de-a lungul vieţii adesea ne schimbam hainele, şi nu de puţine ori chiar modelul acestora, urmând o dispoziţie sau o moda, nu înseamnă că nu acceptăm că dedesuptul acestei îmbrăcăminţi, avem o piele. Piele pe care o putem fireşte bronza, spăla, tatua sau cosmeticeşte îngriji. Dar nu o putem schimba, niciodată. Forţaţi de conjunctură, de fiece data când ne vom dezbrăca de dobândita noastră personalitate, vom afişa fără doar şi poate, acelaşi caracter care fără tăgadă ne reprezintă. Dacă reuşim, întotdeauna ne vom felicita pentru reuşită, găsind că victoria ne-o datorăm în întregime. Dacă călcăm strâmb şi ne descoperim pierduţi pe drumul vieţii, aproape mereu vom spune, că aşa a fost să fie. De resemnarea cu care acceptăm asta, depinde însăşi puterea noastră de a merge mai departe. Să spunem că, ne-au mai rămas câteva fire de păr rebel, cu darul să ne impodobească cutia craniană. Spuneţi-mi dacă, “a fi pletos”, este un lucru realizabil în astfel de circumstanţe. Ei bine nu, şi deci, e de la sine înţeles că o chelie curată este ultimul lucru spre care pertinent mai putem să tindem. Pe aceiaşi scala, ne plaseaza şi Ursita. Nu ne dă dreptul sa alegem când şi unde ne naştem – dar lasă la îndemâna noastră să hotărâm daca vom da naştere unui ceva, când o vom face şi ce-o să fie. Concis, se poate deci afirma, că destinul nostru singular, este unul dictat de Societate, în vreme ce destinul acestei societăţi, este unul la care fiecare dintre noi toţi, ne aducem o indiscutabilă contribuţie. Viaţa este un drum lung şi greu, pe care mergem, lăsând pasiuni să fie devorate de multe vicii şi consumând multe din aceste vicii, împinşi de o atare pasiune. Nu există însă patimă în plus pe lume, ci doar patimi pe care lumea le-a născut odata de mult şi de atunci lipsită de imaginaţie, le reinventează. Oamenii, nu doar că au închipuit din orice stare un păcat sau o virtute, dar mai rău decât atât, le-au notat pe fiecare, cu o importanţa deloc reală. Cocoţaţi deasupra Pământului într-un balon spunem :”Suntem sus!!” uitând că pentru unul păşind pe lună, rămânem la fel de jos precum toată lumea. Judecăm lucrurile, dacă suntem înţelepţi, din prisma noastră - dacă nu suntem, le judecăm prin ochii celor mai înţelepţi. Nu mereu însă, adevărul la care ajungem constrânşi de un stil de gândire, e cel mai potrivit pentru noi. Dacă înţeleptul e daltonist şi-l urmăm, s-ar putea să fim călcaţi de prima maşină, la semafor. Erare humanum est, şi iată cum ne atribuim ca specie orice trăsătură. Oridecâteori am mânca cât un lup, rămânem la fel de oameni, tot la fel cum pisicindu-se, o femeie rămâne la fel de femeie. Furnica vede tot ce facem, dar nu se miră deloc – se dovedeşte prin asta foarte conformă cu condiţia ei. Dacă noi, nu am uita că suntem în cele din urmă nişte furnici, poate nu ne-am crampona la nesfârşit de un statut atât de obişnuit ca acela de om. Fără să fi inventat ruşinea, adică pudoarea, nu am fi izgonit nici pâna azi Paradisul, din singurul loc unde cu adevărat, în timpuri imemorabile a existat: AICI. Ani la rând trăim cu speranţa că dincolo îl vom descoperi, şi iată-ne bătrâni şi obosiţi, pe un drum prafuit de ţară, încadrat de uin lan de grâu ca o mare de aur, sfârşind într-un cer albastru ca însăşi viaţa. Dintr-o fântână veche ne ostoim setea cu apă rece şi bună şi poposim în umbra unei troiţe. O gheară întunecată însă ne scormone-n piept, să smulgă de-acolo motorul vieţii şi resemnaţi ne-am vrea împăcaţi cu asta, ştiind că e calea firească spre Raiul nostru, al oamenilor. Ce păcat însă, că în ultima clipă, ochii ni se agaţă de holda aceea galbenă, de gustul fără cusur al acelei ape, de acel miros de pâine care se coace… Şi în urechi auzim un cântec pe care numai ea, natura se pricepe să-l cânte. Cu atât de puţin înainte să plecăm spre închipuitul nostru Paradis, realizăm că aici, pe Pământ, între ceilalâi, este singurul Paradis şi Infern care există… Vă fac oare să înţelegeţi, că nu există veşnicie? Nu vreau asta, vreau numai să acceptaţi, că ea nu există mai departe de noi. Că va exista Etern, doar atâta vreme cât oameni, istorie şi amintire vor dainui. Că, de nu ar fi muşuroaie, furnicile ar trece neobservate. Că, lipsite de urme, inutile ar fi preumblările noastre printre cei vii. Îndeajuns conştienţi de asta, ameninţarea Lumii de Apoi, nici nu mai înseamna ceva; îndată ce omul îşi va respecta propriile valori, nu va mai exista nici o valoare nerespectată. Savanţii ne spun că în noi, apa este aceea care primează - dar oare, din apă suntem facuţi? De-i aşa, de ce nicicele mai cumplite geruri nu ne îngheaţă. De ce nici o fierbere nu-i îndeajuns de puternică să ne evapore? Pentru că o altă chime este cea care compune şi descompune ce ţine de oameni. Este în noi o răceală mereu gata să combată orice flacără şi o ardoare mereu mai puternică decât orice frig. Scânteia acestei arderi, o purtăm în noi, încă de la naştere – dacă viaţa va fi sau nu un Rai, depinde numai de felul în care vom întreţine acest foc. Dacă vom trăi azi, aşa cum am muri mâine, paradisul nostru nu ne va părăsi nici o clipă, fie că mâine vom muri, fie că nu… Gândeşte la el, făcând ca astfel Paradisul Tău să existe. Ţi-e sete şi vrei o bere – mai aşteaptă o oră şi apa rece la fel de bună îţi va părea. Ţi-e foame şi un cotlet îti face cu ochiul – dar rabdă o zi şi acel cotlet nu-ţi va mai părea cu nimic mai bun decât codrul tău de pâine uscată. Nu-ţi părăsi femeia iubită pentru o alta ale cărei desuuri le găseşti mai îmbietoare. E de ajuns să descoperi la iubita ta, acel farmec pe care ceilalţi barbaţi îl gasesc atunci când pe stradă, intorc capul după ea. Pradă numai unor instincte, omul n-ar fi altceva decât un înveliş pentru un josnic miez, poftitor a toate. Muncim deci ca să mâncăm, dar nu muncim pentru a mânca. Să-mi fie iertat că vă spun toate astea ca un bătrân, mai ales că bătrâneţea nu e, un lucru care să măguleasca; apoi, cine a mâncat un bătrân să vadă cât e de bun? Vorbind deci despre fatalitate, cu o suficienţă demnă de mine care sunt om, ajung implicit să constat toate astea şi să le declar în rezonanţă cu firea mea comunicativă. Sunt eu primul care o face? Nici pe departe. De-abia acum patru veacuri, Leibnitz scria despre un sistem al necesităţii şi fatalităţii, numit de el drept “Raţiune Suficientă“. Găsesc însă ca suficientă, numai acea raţiune care m-ar împiedica pe mine şi pe ceilalţi să încetăm a ne gândi la aceasta, doar fiindcă omul acesta a facut-o. Cauză, efect… totul este oare un lanţ? şi dacă este, unde se rupe, el? Adevărat să fie că cel mai mărunt lucru e parte din tot? Nu întotdeauna. Lucruri demne să piara, au şi pierit, în vreme ce lucruri demne de a fi, devin cu timpul nedemne, şi pier. A fost nevoie să moară şi cel din urmă mamut ca să apară un elefant, la fel cum homo-erectus pentru om, a fost numai o descoperire arheologica. Natura ne judecă dacă suntem demni de anume cauză şi dacă acea cauză este pe măsura efectului. Dar defapt natura, la nimic nu se-mpotriveşte. Eminescu, nu a fost genial fiindca “fiind băiet, păduri cutreiera”. Dar sigur, ar fi trăit mai mult, iubind pe altcineva. A ales deci, iubind astfel, atâta să trăiască. Şi ajungem astfel la Opţiune. Câtă vreme ora care a trecut este seamană doar cu o certitudine, iar cea care urmează, supoziţie doar se cheamă, se naşte astfel, Dilema. Între a te sinucide tu (şi nu-i pleonasm, veţi vedea de ce) sau a fi omorât de alţii, dilema nu-i chiar atâta de mare, de vreme ce starea finală, este aceiaşi. Desigur că orgoliul nostru ar putea face o departajare între astea două dar din câte ştiu, vanitatea e o trăsătură pe care ca om, o exercită numai atâta vreme cât mai eşti viu. Iar de la dilemă, ajungem la opţiune. Alegem deci să ne tragem un glonţ în cap şi murim cu convingerea ca este, cum în paranteză afirmam mai-nainte, la care ceilalţti au apăsat trăgaciul – iar ăştia, sunt la fel de convinşi că ne-au omorât ei, cu mâna noastră. Astfel arată o opţiune exercitată. Prin ce se deosebeşte rezultatul ei, în funcţie de felul în care optăm? Este aproape egal, atâta vreme cât alegem dintre cele două posibilităţi despre care vorbeam? Am putea decide însă ceva diferit: ca de pildă, să trăim. Un liber arbitru este cel care hotărăşte daca, traşi pe roată, arşi pe rug sau spânzuraţi cu şireturile de la tenişi vom sfârşi epopeea noastră existenţiala. Dar tot el, acest arbitru liber, poate considera că destinul este mai vrednic decât noi să ne judece. Imaginând ruleta rusească, justiţiarii ad-hoc, dovedesc o atitudine laşă faţă de conştiinţa lor şi a celorlalţi. “Dumnezeu a ales!” zic ei. Dar Dumnezeu oare, e cel care ne pune în mână un pistol? Dumnezeu să fie cel care găseşte moartea drept o pedeapsă, câtă vreme toate credinţele şi ultima sectă sau doctrină născocită de muritori, declară că moartea este defapt sfârşitul suferinţelor umane? Să nu vă supere bălmăjeala mea pe diverse teme – de la bun început nu s-a vrut acesta un eseu filosofic, ci mai degrabă unul care să dovedească, frumosul non-sens pe care filosofia sofisticată şi pura-raţiune îl reprezintă. Luptând însă cu ideea pe care această ştiinţă, cumul al neştiinţelor omeneşti împărtăşite îl reprezintă, nu pot să nu remarc cât de mult, acest plod născut în ciuda sa, începe să-i semene. Căci pentru mine, şi multi alţi profani, mişcaţi numai de ecoul şi amploarea acestei arte a cuvântului, ce este dânsa decât un stil elevat de aţi recunoaşte întocmai aceleaşi lacune ca orişicare. Întreabă un plugar ce este nemurirea sufletului, şi ruşinat îţi va spune că habar n-are, apoi scuipând în palme se va apuca să mai întoarcă o brazdă. Întreabă însă un înţelept, şi dacă din întâmplare nu meditează chiar atunci, ca să fie surd la nedumerirea ta, îţi va povesti vreme de ceasuri, un mesaj bine ticluit, la al cărui sfârşit, dacă nu-i vei fi uitat începutul, vei putea uşor înţelege ceea ce mintea luminată a vrut să spună. Nu există mod mai politicos şi mai admirabil, de a recunoaşte că nu şti nimic, decât acela prin care arăţi că teoretic ai putea să şti totul. Despre Certitudine, s-au scris de-a lungul timpului biblioteci întregi; din păcate, nici bibliotecile nu s-au dovedit o certitudine permanentă. Înainte să le ardă, omul de rănd a înteles rasfoindu-le pe toate, un lucru mai mult decât clar despre certitudine: NU EXISTA aşa ceva! Ştiu că se ascunde un sofism în spatele fiecărei afirmaţii raspicate pe care-o fac. Dar o ambiguitate se află în orice declaraţie excesiv argumentată dar spusă cu jumătate de gură. Aşa că dacă amândouă ţin de felul oamenilor de-a se exprima, pentru ce nu aş face uz de ele? Nu fac altceva aici, decât să gândesc, neruşinându-mă deci de gândurile mele şi dezvaluindu-le pentru nişte oameni pe care-i nu-i vreau mai sus ridicaţi de ele. Nu sunt deci, un filosof şi dacă unul dintre ei m-ar citi, fireşte că s-ar pune pe căscat, întocmai cum ar face un fan al lui Van Damme, citind unul dintre eseurile lor. Dar pe undeva (pe departe), un filosof este întocmai ca un jucător de Counter Strike: zilnic omoară câte-o armată şi totişi nu gaseşte nici o mustrare pentru conştiinţă, fiindcă nu află nici un învins real din războiul pe care imaginar îl câştigă. Cu mâna pe inimă însă spun, că dezinteresul meu şi al oamenilor de filosofie e reciproc. Nu tânjesc nimic din ce-i al lor (şi e pus deoparte) şi sunt sigur ca nu-mi vor da nici cea mai mică atenţie. Respect toţi filosofii pamântului, dar îi iubesc pe acei oameni, care fără a studia vreo filosofie, nasc gânduri măreţe şi pe înţelesul meu. Unul ar fi Voltaire. Mulţi dintre cei care ma consideră antipatic, se vor grabi să deducă din frecvenţa cu care pomenesc de acest scriitor, că numai atâta am citit. Este fals: am citit Nietche, Goethe, Kant, Sartre, Platon şi încă foarte mulţi şi amestecaţi. Nu am vânat filosofii, ci aşa cum spuneam, am luat drept plăcută filosofie vorbele mari scrise de oricare autor. Pentru mine, filosofi au fost si Rilke, şi London, şi Lapham, şi Sebastian… O emoţie sau nu numai una, am simţit citindu-l pe fiecare. Dar niciunul nu s-a ridicat pentru mine la înălţimea pişicherului de Voltaire. Ştiu, nu-i decât o subiectiva afinitate pe care o am vizavi de scrierile lui. Uitaţi aici de pildă, un fragment din eseul “David”: “Este consultat Domnul şi este întrebat de ce e foamete. Răspunsul era foarte la îndemână: este, în mod sigur, pentru că într-o ţară care de-abia produce grâu, când i-ai copt plugarii în cuptoarele pentru cărămidă şi i-ai despicat cu securea în două, rămân puţini oameni care să cultive pământul.” Citesc cărţi de la o vârsta destul de fragedă - şi totuşi am crezut până nu demult că umorul, contemporanii şi românii l-au inventat. Într-o lume plină de lucruri cu greutate, care numai gândite de dau, nemeritate dureri de cap, consider că nu există adevăr mai uşor de privit în faţă, decât acela al lui Voltaire. Cred că Toma, acel discipol care a intrigat creştinătatea îndoindu-se de Isus ca fiu al lui Dumnezeu, ar fi crezut fără urmă de îndoială în Voltaire, dacă ar fi apucat vremea să-l citească. Nu mă voi dumiri niciodată, de ce oameni practici, care pun banul câştigat de ei înainte de orice, au înclinarea să-l citească pe acest francez mort de trei secole şi să creadă în pareri atâta de subiective ca ale lui, ei, oameni suspicioşi dintr-o deformaţie profesională, cu însăşi natura acestor lucruri. S-ar părea că Voltaire, ia şi depersonalizează un adevăr care ţie îţi aparţine, făcându-te pe tine, posesorul lui, să priveşti la acest adevăr ca la unul străin de tine, şi ca atare să-l judeci drept. Desigur că în cele din urmă te prinzi, dar e târziu… Pentru că prins esti şi tu de acest joc şi atâta de vrăjit de el încât mergi până la capăt, fără să conteze că eşti jucător şi simultan parte din miza lui. Am pomenit despre Voltaire ca să ajung la acel subiect pe care mi l-am propus ca ultim pentru această parte. Ideal. Nu al meu, în mod special. Mie, dipotriva mi-e ciudă pe toate acele vorbe pe care le-a spus, răpindu-mi şansa de a le spune. Dar pentru mulţi dintre cititori care vor gasi contopite in paginile scrise de el, multe dintre dorinţele lor sufleteşti. Iar Ideal, în ce ne priveşte pe toţi… Iată cu-adevărat o vorbă mare… Ideal, dragii mei, nu există. Regret că trebuie să neg atâtea lucruri în care am crezut eu însumi şi lipsit de ele mă descopăr mai neputincios decât niciodată… Dar unde aş putea oare să-l mai caut? Nimic dintre lucrurile pe care ieri le socoteam drept înălţătoare, astăzi nu mă mai ridică. Poate ca voi, cu ţelurile voastre va descoperiţi mai constanţi. Dar trebuie să vin să vă dau cu tifla: Nu există în viaţă, decât o înşiruire de scopuri; mai mari ori mai mărunte. Idealul fie este de neatins, fie sfârşeşte odată cu împlinirea. E trist şi adevărat. Dar minciuna doare mai tare. Dar trebuie să mă opresc. Data viitoare vom mai vorbi. Poate despre Sex. Nu sună deloc filosofic. Deşi, credeti-mă, este un subiect mult mai cerebral decât multe altele. Apoi va mai fi vreme pentru multe altele. Pentru că mai urmează multe episoade. Deci, foarte curănd despre Sex. Senzualitate. Chemare. Fascinaţia erosului. Şi multe altele în acelaşi ton. Nimic vulgar. Dar nimic cu falsă pudoare. Va doresc toate bune! La bună vedere, prieteni!
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


georges, mama - de irma la: 14/02/2007 18:51:25
pe unde mai bati tu campii la ora asta?

drept ii ca esti dashtept. da' te pierzi asa de mult in peisaj cu textu ast'... incat m-ai pierdut si pe mine de la primele randuri.
_____________________________________
i'm so... out of here! :))
#175416 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: