Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

egoismul ca drum spre implinire


de gina_alberta la: 04/06/2005 02:14:00
modificat la: 13/06/2005 14:41:40
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Egoismul ca drum spre împlinire



"Ţi se cer fapte, dovezi, opere, iar
tot ce poţi prezenta sînt lacrimi
prelucrate"(E.Cioran)



Un nou suspin i-a adus înca o lacrimă pe obrazul posomorât...era un vechi obicei şi singura lui răzbunare-plânsul. Lacrimi curgeau pe vechile dâre uscate de lacrimi, formând şanţuri ce aduceau pe faţa fină de copil o expresie obosită. Era la vârsta împlinirii, răsăritoarea vârsta de şaptesprezece ani. Un copil ai zice! Dar numai plânsul îi îmbătrânise ochii atât de mult, încât privirea lui semăna cu cea a unui câine batjocorit. Era o privire loială şi sfioasa ce făcea să apară prima lui calitate- bunul simţ. Era un copil deosebit prin simplul fapt că plângea, fapt din care reiese o mărinimie de necrezut, o acuitate a simţurilor şi o sensibilitate uşor exagerată.
Ţinea acum în braţe singurul lui prieten de suflet, un hamster. Hamsterul îşi ridica gheruţele cerând ajutor, şi din guriţa lui ieşea ultimul sunet, ţipătul disperării în faţa morţii, un ţipăt înăbuşit...şi-apoi a pierit. Mânuţele sale încleştate şi-au pierdut puterea de a se încorda şi s-au lăsat moi în palma lui Tudor. Se vedea clar că sângele s-a oprit din circulaţie şi lăbuţele hamsterului s-au albit şi s-au răcit. A murit cu gura deschisă imitând ultimul răcnet, iar ochişorii lui închişi erau acum plini de lacrimile stăpânului şi prietenului său. Monţo era cel care-i ştia toate secretele şi cel care-i numărase toate lacrimile lui Tudor de vreo doi ani încoace. Mai demult, când încă mai trăia, Monţo se urca la ultimul etaj din cuşca lui şi văzându-şi prietenul lungit pe pat, cu faţa-n tavan, cu privirea înmărmurită, ştia că este trist şi se punea şi el cu căpusorul pe lăbuţele din faţă, şi-l privea. Era un moment spiritual al hamsterului, căci din acest mic gest reiese loialitatea animalului, aceiaşi loialitate pe care acum o puteai privi în ochii trişti ai lui Tudor, ce ţinea în palmă moartea prietenului său. L-a îngropat pe-nserat în grădina din spatele casei lui...i-a făcut o groapă adâncă la rădăcina unei tufe de lămâiţa, şi l-a pus acolo într-un ciorăpel de lână rupt. O ultimă lacrimă a căzut pe pământul proaspăt săpat, cu care era acoperit mormântul...poate ca era o lacrimă egoistă-Tudor se gândea numai la el, la faptul că şi-a pierdut prietenul şi că va fi singur . " -Dar dacă Monţo acum şi-a luat aripi de îngeraş şi s-a înălţat la cer şi acolo este liber şi fericit?"
...era o întrebare care-l înveselea, făcându-l să se uite pe sine, iar mai apoi urma răspunsul: " -Nu se poate, prietenul meu a rămas în inima mea prin amintire, trupul lui va putrezi, iar sufletul va renaşte într-o altă fiinţă!"
El credea în reîncarnare; nu ştia prea multe despre acest concept, căci era abia clasa a-x-a
şi nu studiase înca filosofia, dar ştia cu desăvârşire că este o ştiinţă care-l depăşeşte şi-n acelaşi timp îl atrage într-un fel misterios. Cât despre reîncarnare firesc credea şi în karma, în virtutea căreia soarta oamenilor este determinată de faptele pe care le-au făcut în vieţile anterioare.Credea că existenţa omului este un şir de vieţi succesive la capătul cărora se petrece eliberarea finală de suferinţe prin starea de nirvana. Erau lucruri citite de el, dar pe care căuta să le cunoască mai bine. Avea o încredere deplină în forţele proprii, un ideal stabil al viitorului lui, voind să devină pictor. Pictura era una dintre preocupările lui şi contribuia foarte mult la starea lui spirituală. În plus, în mintea lui fragedă, spera ca prin pictură să ajunga la acest repaus absolut-să atingă starea de nirvana, şi aceasta o resimţea ca pe o necesitate. Deseori când lacrimi după lacrimi îi ardeau pieptul, îşi găsea refugiu in pictură. Tabloul lui nu era ceva definit şi poate nici abstract, era pur şi simplu spiritual, un desen în care printre picăturile de ulei îmbinate cu vopsea, se găseau lacrimi venite din profundul lui suflet, căci el nu picta cu mâna, ci cu sufletul. Pictura lui avea datoria să-l caracterizeze, să înfăţişeze stări de spirit, emoţii, neliniştea în fata zbuciumului vieţii-experienţa lui de viaţă. Ideile şi sentimentele erau redate prin pete negre pe fond alb, ori invers şi erau greu de înţeles din cauza lipsei ilustrării concrete.Momentele în care picta erau momente de vârf, se simţea evadat, izolat de lumea înconjurătoare-era un solipsist, desigur toate acestea in mintea lui...şi este foarte de apreciat puterea lui de concentrare în a evada din ţipetele ascuţite ale părinţilor săi, care se certau în fiecare seară din pricina banilor scurşi pe băutură...Da. Tatăl lui obişnuia să bea, aşa cum el,Tudor, obişnuia să plângă...şi multe lacrimi a vărsat el din această pricină, sperând ca într-o bună zi tatăl lui va renunţa la acest prost obicei pe care arunca mulţi bani. Ştiindu-i socotelile, Tudor nu se putea gândi decât la ce pânze şi ce pensule îşi putea cumpăra cu banii duşi pe apa sâmbetei. Nu era de fel materialist şi nici nu intenţiona ca în viitorul lui să aibă mulţi bani, chiar dacă ştia că acum le duce lipsa...era modest şi ducea o viaţă simplă. Cât despre pictură-viitorul lui, prin ea voia să câştige admiraţie, să fie apreciat de cei din înalta societate-oamenii culţi. Despre aceşti oameni nu ştia prea multe, dar destule încât să nu se vrea unul din ei: " –Deştepţi în mare parte,dar materialişti! O adunătură de bogătaşi, care nu au ştiut decât ca prin artă să câştige, cu orice preţ, bani şi nu împlinire spirituală. Nişte beţivi care se duc în localuri scumpe şi trăiesc cu fete tinere, pe care le atrag datorită banilor. Nu ştiu decât să bea whisky-uri scumpe şi să fumeze trabucuri!"Asta era impresia pe care şi-o făcuse despre oamenii culţi. Era visător şi se gândea deseori la cum o să vorbească el cu aceşti oameni, atunci când va fi recunoscut ca un bun pictor. Se vedea pe o treaptă mai înaltă decât "superficialii aştia".Da, aşa-i numea: superficiali !Totuşi, în ciuda atitudinii sale sceptice, el voia să-i cunoască măcar o dată, să le vorbească despre viaţa lui- pictura. Din profundul lui egoism avea nevoie de admiraţia lor. Îsi închipuia diferite scene în care el îi saluta respectuos, iar ei îl priveau cu o mare compătimire din cauza sărăciei în care trăieşte. Dar el nu simţea nevoia să fie compătimit, ci admirat şi apreciat Ştia că un om supreficial nu s-ar putea jertfi pentru artă, dar el putea face asta, şi dacă el iubea arta mai mult decât existenţa sa, atunci "adunătura asta de superficiali trebuia omorâtă".
Într-o seară, când Tudor se gândea a mia oara la scena întâlnirii cu oamenii din înalta societate,la scopul vieţii lui, la prietenul piedut, o nouă lacrimă s-a rupt din colţul ochiului, mângâindu-i obrazul trist...În acelaşi timp o nouă ceartă se isca între părinţii săi, o ceartă cu hohote de plâns, ţipete şi pălmuiri ce răsunau adânc în întreaga lui fiinţa, cutremurându-l. Încerca să înţeleagă ce se întâmplă cu părinţii lui, ce fac, ce spun ei, motivul certii, desi cunoştea prea bine toate acestea. Fragmentele auzite alcătuiau o nouă grijă în mintea lui Tudor, accentuau frica, îl perturbau, dar nu îl făceau să înţeleagă nimic. Dealtfel, niciodată nu înţelesese de ce tatăl lui bea, ori de ce mama lui face atâta caz din aceasta. Se pare că nici nu se străduia să-şi înţeleagă părinţii,voia doar ca totul sa fie bine, să nu se mai certe, pentru ca el să aibă linişte în momentele lui de inspiraţie. Ţipetele se auzeau din ce în ce mai înfundat, apoi se potoliră; şi tocmai când credea că apele s-au liniştit, ieşi din camera şi-şi văzu părinţii stând la masă, vorbind. Ei niciodată nu vorbeau, ci ţipau. Văzându-i aşa era o minune...ca un impuls i-au venit, apoi, în minte speranţele sale ca părintii săi să se înţeleagă bine, omeneşte.”În sfârşit s-au liniştit!Poate că de data asta împăcarea va dura!”-gândea el. Apropiindu-se, Tudor era chemat să asiste la discuţie, pentru prima oară; mai încercase să intervină alteori, dar era imediat pălmuit şi trimis la culcare. De data asta era altfel: cu inima stingherită se aseză la masă, încercând să se adapteze...niciodată nu stătuseră toţi trei la masă, ca o familie."-Se pare că acum totul o să fie bine!" îşi zise Tudor cu un aer satisfăcut. Din freamătul de gânduri auzi vorbele dure ale tatălui său:
-Eu şi mama ta am hotărât să divorţăm!
La aceste vorbe, auzul lui Tudor parcă s-a înfundat, gura parcă s-a încleştat şi nu a putut spune decât:
-Ce?, nedumerit.
Mai apoi , auzind din nou vorbele hotărâtoare ale tatălui său, Tudor a rămas împietrit, cu ochii aţintiţi pe o pată de grăsime de pe faianţă, părând senil. Se uita la pata aceea ca şi când despre ea discutase tatăl său, ca şi când ar fi fost singurul lucru important. Nu mai comunica nici cu el însuşi şi mintea lui parcă se oprise să mediteze la acea pată, ca la un lucru de care depindea. În subconştientul său ştia că trebuie să facă ceva, dar mintea nu voia să-l ajute acum să-şi aminteasca sau să-l îndemne. Pentru câteva momente nici raţiune nu mai avea, nici datorie nu simţea şi parcă nici nu-i păsa de păriţii lui, de viitorul familiei... Într-o clipă discuţia s-a terminat şi toată lumea s-a dus la culcare. Numai el a rămas întins pe patul său, cu ochii în tavan, gândindu-se la replica sa: “-Adică părinţii mei vor să se despartă şi eu n-am putut spune decât:"-Ce?" "Alteori parcă îşi imagina că această vreme va sosi, dar în scena lui imaginară lucrurile nu s-au petrecut aşa. S-a gândit de multe ori, şi-şi jura că va da cu pumnul în masă, va putea să obiecteze, să se împotrivească acestor decizii, voind ca părinţii lui să-l ia în serios şi să ţină cont de părerea lui. Dar n-a putut spune decât:"-Ce?". Era un lucru care-l rodea şi nu şi-l putea ierta.
A stat aşa toată noaptea, cu ochii-n tavan, iar dimineaţa şi-a văzut pentru ultima oară tatăl. Era cu o valiză în mână, pe picior de plecare...I-a privit ochii, roşii de la băutură, i-a strâns mâna ca un bărbat matur şi a bufnit în plâns, ca un copil, şi s-a înghesuit în pieptul lui. A plâns aşa cinci minute în şir, strângându-şi în braţe tatăl, dar el stătea drept, cu privirea rece, ca un soldat resemnat care pleacă să-şi înfrunte moartea pe front. Lipsa de afecţiune îl făcea pe Tudor să plangă mai rău, şi petele lăsate de lacrimile sale îmbibate în sentimente, aveau onoarea de a se aşeza lângă petele de băutură de pe cămaşă...îşi iubea părintele nespus. Pe lângă partea vicioasă, tatăl lui era un om bun, deştept- studiase filozofia. Scrisese chiar şi o carte: ”Psihologia mediocrităţii şi a superficialităţii”, adică un tratat al gândirii oamenilor mediocrii şi superficiali, dar împotriva lor, îi judeca deseori. Avea chiar şi un cerc cultural alcătuit din prieteni inteligenţi, dar de pahar, în cadrul căruia organiza sedinţe de dezbateri filosofice săptămânale. În acest fel a învăţat să ignore familia, devotându-se unor ore târzii de pălăvrăgeala neproductivă. Faţă de Tudor, inima îi era motivată de dragoste, dar îl dojenea deseori că nu se gândeşte decât la pictură, nu la un viitor mai bun, cu o slujbă, o soţie şi copii, din frica de a nu-i semăna. Indiferent cât de mult îi aprecia munca, talentul şi devotamentul lui Tudor, nu putea să nu vrea un viitor mai bun pentru fiul său, o viaţă asigurată din punct de vedere material. Toate lucrurile astea i le spunea, când îl invita la un pahar "ca-ntre bărbaţi", spunea el...Tudor nu bea niciodata, şi parcă mai grele îi păreau înghiţiturile de băutură ale tatălui, decât vorbele dojenitoare...Toate acestea şi le aminti într-o clipă la plecarea părintelui său, care nici în momentul despărţirii nu i-a spus unde pleacă şi dacă se vor mai vedea vreodată...
Tudor rămase cu mama lui, Elena, o femeie simplă, care muncea din greu pentru a-şi câstiga pâinea de zi cu zi. Era foarte credincioasă, ţinea post negru în fiecare miercuri şi vineri şi se ducea în fiecare duminică la biserică, zile în care se ruga din zori şi până-n seară. Casa era plină de icoane şi candele. Pentru ea credinţa în Dumnezeu însemna foarte mult şi-şi punea deseori întrebarea dacă pentru a-şi demonstra credinta şi-ar jertfi fiul, precum Avraam. Îi vorbea mereu lui Tudor despre credinţa ei, despre Dumnezeu şi voia din tot sufletul să-l convingă să fie şi el cel puţin la fel de credincios precum ea. Îl îndemna pe Tudor să devină preot şi să ducă o viaţă de ascet pentru a putea fi privit drept “omul lui Dumnezeu”, pentru a fi respectat şi pentru “a-i servi cu dăruire de sine Domnului”. Îi spunea că toate astea trebuie să le facă pentru a ajunge în rai, iar Tudor îi răspundea radical:
-Eu nu cred în rai sau în iad! Şi una şi alta se pot găsi aici pe pământ. Trebuie să ştii ce alegi şi cum vrei să trăieşti! Vezi tu, îi zicea el mamei , tata a ales iadul! Iar Monţo s-a reîncarnat şi va duce o viaţă frumoasă, potrivit concepţiei karma. A făcut numai bine. A ştiut să-mi fie prieten, să-mi aline suferinţa. De câte ori eram eu supărat, el se uita aşa trist la mine şi era aşa drăguţ, că mi se făcea milă de el şi îl luam din cuşcă şi-l pupam de zeci de ori, şi apoi mă înveseleam. Şi-acum mi-e dor de amândoi: şi de tata şi de Monţo!, zise Tudor suspinând şi fugi apoi în cameră să plangă.
Mama lui rămase supărată, gândind la vorbele fiului ei. Reîncarnarea, karma şi faptul că Tudor nu credea în rai, erau lucruri străine de ea, lucruri pe care nu le putea concepe. Şi mai era şi pictura şi înclinaţia lui spre filozofie... "-O ia pe urmele tatălui său! Mai rămâne să se apuce de băut!", îşi zise ea suspinând. ...şi aceste presupuneri creşteau pe zi ce trecea, când îl vedea pe Tudor chiulind de la şcoală, pentru a veni acasă să picteze.
Într-una din seri, Elena a primit un telefon de la diriginta lui Tudor şi a aflat că Tudor nu mai trecuse pe la şcoala de 2 luni. Adunase multe absenţe şi acest telefon era ca un preaviz de exmatriculare. La aceste veşti, Elena s-a speriat şi mai tare şi, ca oricare mamă, începuse să-şi facă mari griji cu privire la viitorul copilului său. Se gândea cum să vorbească cu el, să-l convingă să se întoarcă la şcoală, pentru a reuşi în viitor, să facă şi şcoala de călugări, dar nu ţipând la el şi dojenindu-l, cum făcea tatăl lui, că nu va asculta de ea. Închise telefonul şi rămase liniştită, în ciuda nervilor ce-o rodeau şi-o făceau să ţipe. Stătea în fotoliul din camera ei, în care-şi petrecea cel mai mult timp când era acasa, şi-şi mişca mâinile tremurânde, adoptând un tic nervos. Elena era nevrotică; fiind şi o fire sensibilă, avea în fata problemelor o gândire negativă manifestată prin dese tulburări psihice ce-i dăunau bolii sale. În mare parte, această boală apăruse din cauza soţului ei şi din lipsa banilor. Acum că divorţase credea că nu va mai avea crize de nervi, dar speranţele ei erau deşarte. Se vedea acum pusă în faţa unui nou conflict în familie, de data asta cu fiul ei. Şi gândul că pe zi ce trece Tudor semăna din ce în ce mai mult cu tatăl lui, o speria şi-i dădea starea asta de nelinişte: îi creştea tensiunea, mâinile îi tremurau, uneori se încleştau. Pe lângă nevroză Elena mai suferea şi de aritmie; era foarte conştientă de boala ei dar nu se putea feri de loviturile vieţii ce n-o iertau. Iar acum, la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, boala se agravase, inima şi-o simţea slăbită, iar noile probleme n-o ajutau să renunţe la cafea, ţigări şi somnifere. Mai ales în aceste momente de tensiune, controlul asupra sieşi nu mai exista: se lăsa purtată de o agonie lăuntrică prin mijlocul gândurilor ce-o frământau şi le trăia cu o extrem de mare intensitate. Erau dăţi în care momentele grele le resimţea cu toată fiinţa ei, aducându-şi aminte, parcă dinadins şi cu patimă, de multitudinea dramelor sale existenţiale: drama copilăriei-resimţea durerea pierderii mamei sale la vârsta de numai nouă ani, drama căsniciei-băutura şi pierderea soţului şi drama maternă-lupta eşuată pentru viitorul fiului ei. În aceste clipe îi venea să-şi rupă părul de nervi, şi aşa apăreau nevricalele. De obicei nu se abţinea să ţipe şi aşa se declanşau certurile de pe vremuri. Acum, cu toată puterea ei, încerca să se stăpânească pentru a nu ţipa la Tudor. Nu-i veneau în gând decât imagini din viitor, când ea nu va mai putea munci, iar Tudor nu va voi să muncească. "Cum ne vom descurca atunci?" Asta era întrebarea care-i răsuna obsesiv în minte şi pe care o spunea deseori în şoapta, ca pentru ea. "Cum ne vom descurca atunci, Doamne Dumnezeule?”,ţipă grăbită spre cer parcă milogindu-se. Văzându-şi mâinile tremurând, şi-a dat seama că nevricalele au revenit şi-a început să plângă, astupându-şi gura într-o pernă, pentru ca Tudor să n-o audă. El era în camera alăturată şi picta. Refugiul în pictură era acompaniat de o muzica depresivă. Uneori se auzea răsunând muzica pe care Tudor o asculta, ceea ce-i creea mamei lui o stare agitată, ba chiar îi dăuna. El ştia asta, dar niciodată nu dădea volumul mai încet de dragul mamei. Se auzea şi acum muzica răsunand din ce în ce mai tare, încat Elena avea impresia că e doar în mintea ei. Plângea cu lacrimi de copil, cu faţa înfundată în pernă, picioarele ghemuite şi mâinile încleştate, mişcându-se înainte şi înapoi în fotoliu, ca un copil ce se dă în leagăn. Imaginea ei inocentă aducea cu cea a unui copil bolnav, un nebun internat la Spitalul Nouă. În această poziţie a adormit şi s-a trezit după două ore cu muzica la fel răsunând şi cu o durere infernală de cap. Criza îi trecuse. A încercat să se ridice din fotoliu, dar a căzut la loc. Puterile îi erau slăbite. Ar mai fi dormit, dar trebuia să vorbească cu Tudor. S-a ridicat apoi din fotoliu, ajutându-se de mobila din jurul ei, până la camera lui Tudor ţinându-se de pereţi. Intră şi imaginea camerei o lovi: era obositoare. Pe jos erau aruncate tuburi goale de vopsea, talaj sau aşchii de lemn. Nu era în cameră decât masa de lucru şi tablourile, restul mobilei o dăduse afară ca să-şi facă mai mult loc. Lumina era slabă, erau tablouri peste tot: toate alb-negru, diferite şi ameţitoare pentru Elena; mirosul înţepător de diluant amestecat cu cel greţos de ulei şi vopsele intrase parcă şi-n pereţi. Tudor stătea cu spatele la uşă şi nu ştia că mama lui tocmai a intrat. Elena s-a apropiat de el şi l-a bătut pe umăr, el a tresărit, a oprit muzica şi a început să ţipe la mama lui:
-Ţi-am zis să nu mă deranjezi când pictez!
-Dar tu tot timpul pictezi, zi si noapte!, zise Elena.
Tudor ştia că urmează o discuţie aprinsă şi se întoarse cu spatele şi dăduse din nou muzica tare. Aceasta stare de apatie în raport cu lumea din jurul lui, o făcuse pe Elena mai nervoasă. Îi opri muzica şi-l întrebă cu glas domol:
-De ce nu vrei să mergi la şcoală?
Dar nu primi nici un răspuns. Tudor continua să picteze şi nici nu voia să bage de seamă prezenţa mamei sale.
-Am primit telefon de la dirigintă!, continuă Elena. Mi-a spus că n-ai mai trecut de două luni pe la şcoală!
Tudor se oprise din pictat şi o lacrimă tocmai îi traversa obrazul.
-Spune-mi Tudor, ce vrei să faci cu viaţa ta?
-Vreau să devin pictor! Nu întelegi?! E tot ce-mi doresc. Aş face orice sacrificiu pentru a-mi împlini visul. Simt că e menirea mea.
-Ţi-ai sacrifica viitorul să nu ai nici măcar bani de o pâine?, întrebă Elena.
-Da!, răspunse categoric Tudor.
-Ţi-ai sacrifica viaţa?
-Firesc!
-Şi dacă eu nu voi mai putea munci şi mă voi îmbolnăvi mai rău? Mi-ai sacrifica şi mie viaţa?, întrebă apoi mama lui, cu strângere de inimă.
La această întrebare Tudor nu-i răspunse. El ştia răspunsul. Luă pensula în mână şi continuă să picteze. Această atitudine îi dădu de înţeles Elenei că nimic nu-i va sta în cale lui Tudor pentru a deveni pictor şi că va sacrifica viaţa lui şi a mamei sale pentru asta. Gândind la purtarea cu mama sa, el ştia că se află în momentele hotărâtoare ale vieţii în care mintea îi arată alternativele şi căile spre împlinirea dictată de inimă. Ştia de asemenea că un om ca el nu trebuie şi nu se va lăsa influenţat niciodată de lumea exterioară. Şi ştia sigur ca avea o abnegaţie pentru pictură şi o încredere deplină în sine.
Mama sa gândea că nu va câştiga bani cu pictura, că nimeni nu-l va lua în seamă la anii săi şi cunoştea, din auzite, oamenii de care depinde un tânăr artist pentru a fi cunoscut: " Sunt nişte şarlatani. Nu vor decât bani. Cât despre artă, nu ştiu o boabă, dar fac bani cunoscând proşti ca Tudor, care iubesc arta mai presus de viaţa lor şi ar da oricât pentru împlinire. Nu va ajunge Tudor niciodată să-i cunoască! Şi chiar dacă-i va cunoaşte, se vor folosi de el şi-i vor fura munca. Îl vor lăsa să moară de foame!"
Acestea erau gândurile mamei. Îşi imagina foarte des cum vor sfârşi "ca nişte cerşetori".
Ea nu prea mai putea să muncească. Era menajeră la vreo câteva case din apropiere. Nu-şi vedea capul de câtă treabă avea şi abia dacă putea, cu banii caştigaţi să menţină un echilibru în satisfacera nevoilor. Vorbele şi rugăminţile sale repetate, ca Tudor să se întoarcă la şcoală, erau zadarnice. Parcă nu-şi mai cunoştea fiul; atitudinea lui serafică se schimbase radical. "Înainte era altfel: era sufletist, mergea la şcoală şi pictura era doar o destindere. Acum parcă s-a transformat într-un monstru: e egoist, s-a lăsat de şcoală, e încăpăţânat şi pictura a devenit pentru el un ideal absolut. Toţi banii care-i cad în mână se duc pe pictură. Mi-aduc aminte că obişnuia să plângă. De la plecarea tatălui său n-am mai văzut o lacrimă, până azi, când am îndrăznit să-i compromit pictura. Pentru ea am văzut o lacrimă curgând." Obişnuia să vorbească singură Elena. De când problemele cu Tudor s-au ivit, ea a început să aibă regulat crize de nervi, insomnii şi plângea în fiecare zi din cauza lui. Dar el nici nu ştia lucrurile astea şi dacă-şi vedea mama plângând nici nu se obosea s-o întrebe de ce plânge. Stătea tot timpul în camera lui-universul în care se simţea pe deplin un dumnezeu. Nevoile sale se limitau la pictură; şi de mâncat uitase! Dar mama lui îi aducea în fiecare zi tava cu mâncare şi i-o lăsa pe jos într-un colţ al camerei liber ; toată camera era împânzită cu tablouri, sute de tablouri unele peste altele, înghesuite, semăna cu locuinţa unui obsedat. Asta şi era! Un obsedat după pictură, un avar după succes, un parvenit după admiraţie şi în mintea lui naivă voia să fie venerat după moartea sa: îşi închipuia camera sa ca fiind un muzeu, că i se va ridica o statuie şi că toată lumea va vorbi de el cu o mare compătimire şi admiraţie; să fie modelul pictorului adevărat, o paradigmă o artistului care şi-a sacrificat existenţa pentru pictură, ba chiar se gândea că ar putea să-si taie mâna cu care picta pentru a semnifica jertfirea lui mai bine decât o ureche( şi bineînţeles că aici făcea aluzie la Van Gogh) şi toţi viitorii pictori (care nu-l vor ajunge niciodată în talent!) să se roage lui pentru împlinirea lor ca artişti. Astea erau lucrurile născocite de mintea sa în timpul lucrului.
Nu a trecut mult timp şi Tudor a fost exmatriculat. Când a aflat, Elena a făcut încă o criză de nervi: a început să tremure, să plângă. Vestea asta era picătura care umplea paharul, pe lângă ignoranţa lui faţă de mama sa, pe lângă faptul că ea îşi vedea fiul cum îşi distruge viaţa călcând pedant pe urmele tatălui, şi ea nu putea face nimic. De data asta n-a mai putut să se abţină şi s-a dus în dormitorul lui şi-a început să ţipe la el, să plângă şi să-i dărâme tablourile, întrebându-l disperată:
-Care e folosul artei?
Tudor s-a ridicat de la masă, trântind scaunul, şi-a apucat-o de o mână, cealaltă fiind ridicată deasupra ei, vrând s-o lovească. În clipa aceea s-au privit ochi în ochi: privirea mamei semăna cu cea a lui Tudor de pe vremuri, o privire loiala, ca a unui câine batjocorit. Tudor, însă, avea sprâncenele încruntate, iar în ochii întunecaţi se putea vedea sufletul lui rece, acel suflet care nu mai cunoştea dragostea sau mila. Ridurile frunţii aveau datoria să ameninţe o posibilă piedică sau chiar să ameninţe ameninţarea- în cazul acesta- mama lui. A fost un moment de spaimă , mama sa era speriată, Tudor însa, nu mai concepea frica. Oricât ar fi vrut în acel moment s-o lovească pe mama sa, el s-a abţinut şi i-a cuprins capul cu ambele mâini şi a sărutat-o rece şi apăsat pe frunte, chiar respingând-o. Apoi i-a întors spatele şi a continuat să picteze. Ideea că ar putea să stea, să se oprească din pictat, era de neconceput, prefera să-şi curme zilele.
Elena a ieşit din cameră şi s-a proptit de tocul uşii; era speriată. Şocul ei a fost atât de mare, încât nici nu mai ştia ce s-a întâmplat; parcă în acel moment i s-a şters tot din memorie. S-a asezat în fotoliu şi şi-a proptit ochii în ecranul televizorului; televizorul era stins, dar Elena se uita atentă la el, nici nu mai clipea, nici nu mai mişca... Nu se gândea la nimic şi parcă mintea ei dăduse înapoi. Începuse să se joace cu degetele, întocmai ca un copil mic. Privirea ei era înca speriată: avea ochii mari, nu clipea, nu plângea, nu zâmbea...A stat aşa ore în şir. Nu mai ştia nici de timp, nici nu se gândea dacă e zi sau noapte, dacă-i e foame sau nu...cât despre fiul ei, pe Tudor îl uitase. Se comporta ca şi când ar fi făcut o criză de apoplexie. Această stare a ţinut o noapte întreagă, apoi a simţit că-i este somn, dar nu putea dormi. S-a ridicat şi-a luat două somnifere, deşi nu erau recomandate pentru ea. A adormit, lăsându-se purtată de somnul absolut. Murise, atrăgând osânda veşnică... cedase ca un om laş încercat de pieire. Murise, iar Tudor nu ştia nimic. Închis în camera lui, în egoismul lui, nu avea cunoştinţa timpului, nici a foamei, nici a mamei. Cine are înclinaţie către artă? –Cel care uită tot, chiar şi pe sine, atunci când creează! Ce adevăr ironic! Trecea timp şi Tudor era închis întru totul în diagonalele acelei plăci de lemn pe care numai mâna lui făcea minuni. Seara, însă observase că mama lui nu-i adusese de mâncare. Atunci ieşi din camera şi-şi văzu mama dormind. Parcă un sentiment ciudat îl împinse să-i pună mâna la gât pentru a-i simţi pulsul. Atunci îşi dădu seama că murise, însă nici resentimente, nici lacrimi nu a putut naşte sufletul lui Tudor.
A îngropat-o în cimitirul săracilor, unde el a trebuit să-i sape groapa şi să-i facă crucea. Simţea că trebuie sa-i dăruiască ceva mamei, şi dacă nu putea să plângă ori să strige la cer că o iubeşte, i-a scris pe mormânt câteva cuvinte:" Faptele tale pline de măreţie, din acest episod al vieţii sufletului tău, un episod crud, vor fi răsplătite în viaţa viitoare. Sper că atunci să nu-ţi aduci aminte de mine ori de tatăl meu. Tudor." Şi în dreptul acestor cuvinte pline de credinţă, Tudor făcu un mic desen, apoi acoperi mormântul cu pământ. A fost o înmormântare săracă şi în ciuda faptului că Elena a fost o femeie credincioasă, n-a avut preot la înmormântare, aşa cum se cuvine.
Viaţa lui Tudor a continuat aproape la fel ca până acum. Nimeni nu-l mai deranja din momentele sale de inspiraţie, care-i creeau o stare mistică, de extaz, de revelaţie, ajunsă la paroxism. Pe când mâna lui obosită, curgea alene pe placa de lemn, inima lui Tudor îi uitase mama, dar mintea înca mai căuta să-i dea de gândit. Medita adesea asupra faptului că mama sa a fost foarte credincioasă. El nu prea credea în Dumnezeu şi dacă îl întreba cineva "de ce?" susţinea citatul lui Emil Cioran: " Nu credem cu adevărat decât atâta timp cît nu ştim cui trebuie să ne rugăm. O religie nu este vie decât înaintea rugăciunilor."
Şi faptul că mama sa îl forţa să fie un crestin desăvârşit, ba chiar să ajungă un preot, nu-i aducea o mare satisfacţie şi nici atracţie către lumea spiritual-creştină. Acum îşi aducea aminte de mama sa ca fiind o femeie bolnavă şi exagerat de credincioasă, mai mult superficială. Cât despre credinţa lui într-o forţă divină, era cu totul diferită de mediul în care a crescut: " Cred într-o forţă superioară, care a direcţionat toate întâmplările vieţilor noastre, dar cred în puterea omului de a schimba această direcţie; cred în dreptul omului de a fi propriul său dumnezeu, de a-şi direcţiona singur soarta şi menirea sa; această religie poate fi numită egoism şi numai omul puternic o poate adopta pentru a se bate piept în piept cu forţă divină, câştigându-şi dreptul la soartă. Menirea nu e simţită doar în suflet, dorită, ori imaginată, ea se află îmbibată în toată fiinţa omenească, şi-n tot mediul ei înconjurător. Cum este pentru mine pictura. Pentru împlinire aş picta cu propriul meu sânge! Este lucrul intrinsec al existenţei mele." Îndrăznea să judece oamenii credincioşi, numindu-i orbi şi superficiali. Avea o teorie proprie despre religie şi cunoaşterea realităţii-adevărului, considerând acestea drept două lucruri diferite: ”Religia este pentru oameni slabi, fără personalitate ori pentru oameni care văd ”frumosul” drept o abstracţie transcendentă, divină, deoarece nu o pot raporta la realitate. Ei nu vor să cunoască “frumosul”, ba chiar mai mult ei nu cred că aceasta noţiune ar putea avea substrat real şi astfel, neputând s-o cunoască, o raportează la ”viaţa de apoi”. În plus, fiecare acţiune, faptă, gând, sentiment, le îndeplinesc gândind la urmarea lor în această “viaţă de apoi”. Aceşti oameni sunt limitaţi la “frumosul de apoi” şi nu cei ca mine, care văd potenţialul lucrurilor reale –creaţii ale omului, căci omul este creator de frumos şi nu Dumnezeu! Însăşi prin dorinţa de a cunoaşte, sau de a avea sau de a fi “frumosul”, ne limităm, chiar dacă nu vedem altă cale, tocmai în asta stă.....că nu voim altă cale , că nu voim a cunoaşte ce nu putem cunoaşte , dar “a voi” în sensul de a cunoaşte : adică nu cunoaştem să cunoaştem ceea ce nu putem cunoaşte.”Toate acestea pe care le susţinea negreşit erau adevărata forţa sufletească a lui Tudor şi curajul de a nu-şi imagina altfel destinul său, decât ca fiind dedicat picturii şi afirmării concepţiilor sale.
N-a trecut mult timp şi proviziile lăsate de mama sa s-au terminat şi Tudor ştia că acum e timpul. Adunase în jur de şase sute de tablouri, care mai de care mai frumoase, spirituale şi concentrate, o minunăţie creată din contrastul alb-negru. Probabil că aceste culori de bază erau cele ce-i zugrăveau sufletul lui Tudor, caracterizându-l.
Nu prea ştia ce avea acum de făcut. De muncit nu voia să muncească, pentru a nu-şi întrerupe pictura şi se decise să iasă în Piaţa Universităţii cu câteva tablouri puse la vânzare, şi acolo putea să-şi continue munca.
Erau zilele însorite ale lui mai şi faptul că Tudor stătea douăsprezece ore pe trotuar şi picta nu era relaxant, nici odihnitor. Mediul nu-l ajuta în artă, gălăgia oraşului îl enerva şi inspiraţia se lăsa aşteptată. Acestea erau motivele pentru care începuse să strice câteva tablouri. Ştia că i-a venit vremea! Când soarele bătea tot mai insistent în părul brun al lui Tudor, pictorul s-a oprit din a-şi continua colecţia de tablouri, rezumându-se doar la vinderea lor pentru a-şi câstiga banii de pâine. Îşi aducea aminte de vorbele mamei lui, întristându-se şi pierzându-şi încrederea: " Ţi-ai sacrifica viitorul să nu ai nici măcar bani de-o pâine?" la întrebarea mamei sale îşi aduse aminte că răspunse categoric:"Da!". Era practic singura secvenţă a copilăriei lui, pe care şi-o mai amintea, pe lângă momentele de inspiraţie. Sufletul lui începuse să regrete aceste sacrificii, făcute pentru împlinirea sa ca pictor, dar mintea lui nu voia să recunoască asta şi trăgea din greu să înainteze şi să spere la atingerea succesului.
Mii de oameni treceau pe lângă el şi-i admirau arta, vedea pe chipurile lor uimirea, dar niciunul nu cumpăra. Bani de mâncare avea din cerşit; mai treceau oameni şi-i priveau tablourile, apoi îi vedeau faţa suptă, arsă de soare şi ridată şi lăsau câţiva bănuti în palaria sa. Într-o zi când stătea şi se gândea la el, certându-se şi contrazicându-se, un om s-a oprit în faţa lui, făcându-i umbră şi atrăgându-i atenţia. Îi admira ultimul lui tablou, unul întunecat, în care predomina negrul, nici fir de lumină, de alb nu se vedea. Erau degradeuri de negru concentrate în mijloc.
- Care-i motivul pentru care acest tablou este aproape negru, iar celelalte au o altenanţă stabilă?, întrebă străinul.
- Acesta este ultimul meu tablou şi reprezintă starea mea de spirit-tristeţea, mai mult o agonie. Simt că nu mai pot picta!, spuse Tudor, încercând să-şi impresioneze auditoriul.
-Vai de mine! Şi mă rog de ce, prietene?, întrebă domnul.
La felul în care s-a exprimat acest domn, spunându-i lui Tudor "prietene", privirea lui Tudor s-a ridicat să-l cerceteze. Nu putea să vadă aproape nimic, deoarece soarele îl orbea, dar îi observase pantofii lucioşi si eleganţi. Apoi răspunse:
-Mă tem că mâna m-a lăsat! Am pictat trei ani continuu, zi şi noapte şi acum nu mai pot. Mâna mi-a obosit.
-Vai de mine!, exclamă cu părere de rău străinul, şi se aseză pe trotuar lângă Tudor. Îi întinse mâna şi se prezentă:
-Nae mă numesc!
-Foarte încântat. Eu sunt Tudor Alexandru.
În acea clipă, Tudor putea să-l privească mai bine pe Nae. Era un domn bine, îmbrăcat la costum, cu pălarie pe cap şi pantofi eleganţi. Avea un aer superior, pe faţa lui se putea observa grandomania: avea tot timpul un mic zâmbet, ascuns, în colţul gurii, iar ochii lui pătrunzători trădau sfidarea;sprâncenele groase şi împreunate în mijloc aveau datoria să intimideze, scotându-i în relief privirea ageră. Trăsăturile sale fizice îşi impuneau respectul: înalt, uscaţiv, dar sigur pe sine şi cu o atitudine severă. Avea un tic pe care-l gesticula des, cu răbdare şi conştient pentru a-şi demonstra importanţa, dar şi atenţia pe care o avea faţă de imaginea sa: se uita la mâinile sale atent îngrijite şi-apoi îşi ştergea unghiile mâinii drepte uşor de pantalon, le sufla şi-apoi îşi întindea mâna să le privească de departe; aceste gesturi le făcea cu cea mai mare luciditate, ştiind că în acest timp este privit; ulterior arunca o privire lungă, de sus, cu sprâncenele ridicate. Cu toate astea voia să pară un om binevoitor. În ciuda înfăţişării sale atent îngrijite, prea meticuloase..." - De ce, oare, s-a asezat lângă mine pe trotuar, încercând să-mi fie egal?", se întreba Tudor...
Ore bune a stat Nae lângă Tudor pe trotuar, ascultându-i cu plăcere, milă şi admiraţie, povestea tristă a vieţii lui. Ştia să se facă plăcut, Nae, şi-i făcuse o părere bună şi lui Tudor. În aceste clipe, Tudor s-a crezut parcă important, băgat în seamă. Şi văzând ochii atenţi ai ascultătorului său, când îşi povestea cu însufleţire viaţa sa de pictor, s-a crezut într-adevăr un creator al picturii. Iar ceea ce l-a făcut pe Tudor să secrete o nouă lacrimă, a fost afirmaţia lui Nae:
- Impresionant! Voi trece mâine la aceeaşi oră cu doi prieteni de-ai mei. Noi ne ocupăm de tineri artişti şi cred că tu ţi-ai câştigat un loc. Povestea ta e impresionantă, cât despre creaţie, n-am ce spune! Dă-mi un tablou să-l arăt prietenilor şi voi veni mâine.
- Bine, dar...,şovăi Tudor. Eu nu vreau să-ţi dau nici un tablou! De unde ştiu eu că nu mă păcăliţi?
Apoi îi veni în minte părerea lui despre aceşti oameni.
- Bi-ne...., râse Nae. Atunci dă-mi tabloul acela mic!
- Acela este un gunoi! Azi l-am început, dar nu-l mai continui pentru că l-am gresit!, zise Tudor supărat.
- Îl iau!
Şi luând tabloul, Nae îşi continuă drumul şi Tudor îl privi până când se pierdu în mulţime. Credea că visează, că delirează din cauza foamei ori a soarelui, şi-şi strânse tablourile şi plecă acasă. A doua zi, în acelaşi loc, la aceeaşi oră însorită, lângă Tudor se aseza pe trotuar Nae. În picioare stăteau alţi doi domni. Nae le făcu cunoştinţă:
- Dinu şi Tavi.
- Tudor Alexandru. Încântat.
Apoi, întorcându-se spre Nae:
- Nu credeam!, spuse Tudor şi o nouă lacrimă îi fugărea mirarea pe obrazul lui.
- Uite ce e, prietene!, zise Nae. Mie şi lor ne-a plăcut povestea ta şi însuşi persoana ta.
- Te invităm mâine la ora asta, la Cafeneaua Artiştilor, spuse Dinu.
Mirarea dispăru şi veselia îi strâmba haois obrazul lui Tudor.
- Bine...dar..., şovăi Tudor, lăsând capul în jos, cercetăndu-şi imaginea.
La înapoierea tabloului împrumutat, primi un plic alb.
- Aici sunt bani pentru un costum, pălărie şi pantofi, zise Tavi.
Nae se ridică şi plecă umăr la umăr cu ceilalţi doi, de-a lungul trotuarului. Tudor îi urmări cu privirea până în depărtări. Erau toţi aşa eleganţi, impunători, stăpâni pe sine şi pe Tudor, se pare, dar prietenoşi. Gândea că-şi făcuse o părere greşită despre aceşti oameni, înainte de a-i întâlni. Se pripise şi căscase gura la bârfele oamenilor de rând.
A doua zi, la aceeaşi oră, Tudor se afla în faţa Cafenelei Artiştilor. Se simţea stingherit aşa îmbrăcat. Nu-şi mai dăduse atâta atenţie niciodată! În locul unei îngâmfări, care ar fi trebuit să apară în atitudinea unui sărăntoc îmbrăcat astfel, Tudor se simţea stingherit. Avea impresia că toată lumea îl priveşte şi-l studiază, criticându-l. Mai credea de asemenea că toată lumea îl cunoaşte şi ştie că hainele nu i se potrivesc, că el este un sărac lipit pământului.
Stătea de cinci minute în faţa localului şi nimeni nu venise. "Oamenii aceştia par a fi oameni serioşi, deci punctuali. Şi totuşi nimeni!", îşi zicea el. Se gândi să intre, poate îi va găsi la vreo masă, cine ştie? Porni şi în minte nu-i răsunau decât gânduri rele: "Dacă mă împiedic şi cad în faţa acestor oameni? Mă fac de râs! Dar dacă nu mă aşteaptă nimeni, nici un Nae?" Apoi urma un monolog:
"-Am să mă împiedic!
-Taci prostule!
-Am să mă împiedic şi-am să mă fac de râs!
-Am spus să taci!!!"
Apoi îşi scutură repede şi neobservat capul, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge gândurile rele. Tuşi şi-şi arenjă papionul, făcându-şi curaj. Păşi în local. Multă lume trecea pe lângă el, femei tinere, frumoase şi mult prea parfumate, bărbaţi impunători cu priviri reci şi imagine respectabilă, cei mai mulţi dintre ei în vârsta, miros amestecat de parfumuri scumpe cu băuturi scumpe şi fum de trabucuri scumpe...şi transpiraţie, când trecea pe lângă ringul de dans..."miroase a transpiraţie de oameni bogaţi" îşi zise Tudor în mintea lui încă necoaptă. Nu fusese scos în lume şi din această cauză nu ştia cum să se comporte. Emoţiile îi stăpâneau firea şi se oglindeau în atitudinea sa faţă de aceşti oameni, de acest loc, în această situaţie. Se simţea incomfortabil, mâinile îi tremurau, pe gât şi pe frunte apăreau primele picături de sudoare; se simţea sugrumat de papion, ochii îi erau căzuţi pe podea, mergând cu capul în jos, arătându-şi astfel inferioritatea lui faţă de aceşti oameni. Se plimba încet şi admira pereţii, tavanul, lustrele scumpe de cristal şi mirarea îşi făcea apariţia: gura sa era deschisă, ochii holbaţi şi o mână dusă la obraz. Dându-şi seama de imaginea sa, se controlă şi-şi impuse o atitudine serioasă. Dar mersul parcă devenea din ce în ce mai greu, când vedea cu ce dispreţ îl priveau cei din jurul lui, mai ales domnii, iar doamnele îi râdeau în nas. Picioarele se împiedicau unul pe altul şi-şi ştergea regulat mâinile de transpiraţie pe redingota. Îşi imaginase de multe ori această întâlnire, dar parcă în scena lui imaginară era altfel: toată lumea îi dădea atenţie, îl ascultau, îl întrebau, îl compătimeau, îl lăudau. Realiza acum, că lucrurile nu sunt pe seama aşteptărilor lui. Se crezuse un dumnezeu şi acum îşi spunea revoltător şi ironic: " Ei bine dumnezeule, uite ce priviri pline de dezgust şi de răutate îţi aruncă lumea din jurul tău! Vezi să nu-ţi cadă la picioare!" Dar în dorinţa lui de atingere a succesului prefera să fie mai bine dispreţuit decât uitat. Şi acum nu putea decât să accepte situaţia şi să plece capul. Avusese prea multă încredere în sine, uitând că se află în secolul XXI, când banul conduce! Iar el se afla pe o treaptă inferioară a societăţii, poate chiar " la subsol", cum spunea el. Din freamătul de gânduri îl trezi o bătaie prietenoasă pe umăr. Era Nae:
- Salut prietene!
- B...bună ziua...domnul Nae.
- Te rog tutuieşte-mă!
- Mulţumesc.
- Hai să te conduc la masa mea şi să-ţi prezint prietenii mei.
Se ţinea după Nae ca un copil de fusta mamei. În clipa aceea se gândea: "Ce caut eu aici? N-ar fi trebuit să fiu acasă, să pictez, încercând să evadez din ţipetele părinţilor? Nu este locul meu aici, fac un mare compromis!" Începu iar un monolog, în mintea lui:
"- Tudor, nu mai ţii minte? Oamenii ăştia sunt superficiali! Ce cauţi printre ei?
- Cum ce caut?! Succesul. Mă vor aprecia, voi deveni un pictor!"
Ajunseră.
- Pe Tavi şi pe Dinu îi cunoşti. El este...
Tudor era cu capul în pământ. Parcă nici nu mai auzea vorbele lui Nae. Nu ştia de ce, dar era dezamăgit. Aşteptase din totdeauna întâlnirea asta, dar acum voia să fie acasă, voia să plângă. Simţea că face un compromis mult prea mare! Pentru el faptul că a venit aici însemna că a ieşit din mediul lui-ceea ce nu voia. Gândea:”Oamenilor ăstora le este ruşine cu mine! Mi-au dat bani să-mi cumpăr haine! Eu nu am nevoie de milă, ci de apreciere! Ce contează cum arăt, cum mă îmbrac, cum mă comport? Sunt un adevărat artist şi numai asta ar trebui să conteze! Stiu că nu pot altfel şi că eu depind de ei, dar cu siguranţă că ar trebui să fie invers: eu sunt artistul, ei doar au un statut social, dar nu au talent. Şi-atunci cu ce sunt ei mai presus ca mine?-Cu nimic, sau cu nimicuri, mai bine zis! Trebuia să fiu deştept şi şă-i fac să vină ei după mine!...în fine! “Forţat de împrejurări nu avea decât să continue să facă cunoştinţă cu aceşti oameni care-l dezgustau.Cu capul în pământ întinse mâna:
-Tudor Alexandru mă numesc. Încântat.
-Tu-do-ra-che Alexandru, spuse parcă silabisind omul din faţa lui.
Atunci Tudor şi-a ridicat privirea şi l-a văzut pe tatăl lui. Pentru o secundă a fost fericit, copilul din el înviase! Apoi strigă:
-Tată!, şi căută să se înghesuie în pieptul acestuia, dar tatăl lui nu voia să-l recunoască.
La aceste scene, Nae:
-Prăpăditul ăsta, amărâtul ăsta e fiul tău?
-Nu, nicidecum! Eu nu am nici un fiu, ţi-am spus!, zise Tudorache îndepărtându-se de Tudor şi împingându-l.
-Ce-ai băiete ţi-ai pierdut minţile?!, zise iar revoltător tatăl lui Tudor.
Tudor rămase împietrit şi cu lacrimi în ochi îşi privea tatăl. Nu a mai putut scoate nici un cuvânt. Era clar! Tatăl lui plecat acum trei ani se transformase într-un om dintre aceia pe care Tudor îi ura. Îi era ruşine cu el şi nu voia să-l recunoască; practic în trei ani Tudor nu se schimbase! Poate câteva fire albe premature şi câteva riduri de la plâns. Era clar că-l recunoscuse. Se gândea că tatăl lui a reuşit să ajungă aici datorită cărţii lui, şi-i înflori în minte că asta era motivul despărţirii de mama sa: voia independenţă şi nu voia să-şi împartă meritele muncii sale!
Tudorache dădea din mâini, ţipând şi alungându-l:
-Ieşi, pleacă cerşetorule! Cum îţi permiţi! Eu, Tudorache Alexandru, tatăl tău! Sunt om din înalta societate, cum îţi permiţi?
-Afară cu el!
Era totul clar! Tudor se întoarse cu spatele şi plecă. Mergea încet şi cocoşat, lacrimile îi lustruiau pantofii, mâinile îi apăsau pieptul şi în drumul spre ieşire erau momente în care ezita, se oprea şi se întorcea pentru a-şi privi tatăl. Când Tudorache vedea că-l priveşte, întorcea repede capul, asemeni unui copil vinovat care nu vrea să-şi recunoască vina. Poate că îi păsa puţin, dar nu putea să decadă.
Tudor ajunse acasă. Drumul îi păruse când o veşnicie, când o clipă...Se întinse pe pat, privirea îi era aţintită în tavan şi-şi aducea aminte frânturi din copilăria sa, amintiri crezute uitate, şterse... Nu mai simţea nimic pentru tatăl său: nici iubire, nici ură. Nici nu-i mai păsa de el. Aproape că uitase totul! Nici nu ştia de când zăcea pe pat...gânduri grăbite îi cutreierau mintea, gânduri ce nu aveau legătură unele cu altele, îl loveau fără milă...lacrimi la fel de grăbite îi cădeau pe obraz, apoi pe gât, alinându-l....Lacrimi curgeau pe vechile dâre uscate de lacrimi, formând şanţuri, ce aduceau pe faţa fină de copil o expresie obosită. Era la vârsta împlinirii, vârsta de douăzeci de ani. Un copil ai zice! Dar numai plânsul îi îmbătrânise ochii atât de mult, încît privirea lui semăna cu cea a unui câine batjocorit. Îşi aducea aminte că obişnuia să picteze şi un zâmbet amar îi răsări pe faţă, când îşi localiză împlinirea: ziua în care Nae şi cei doi prieteni, admirându-i arta, l-au invitat la cafenea. Momentul acela de vârf a fost urmarea unei munci practice de trei ani, iar restul anilor de plâns şi de dorinţă. Pentru o clipă de succes a muncit o viaţă fragedă, a renunţat la şcoală, şi-a pierdut familia şi pe sine. Îşi aducea aminte de zilele în care stătea întins pe pat, gândindu-se la întâlnirea de vârf, la cum o să se comporte el, la cum o să vorbească cu oamenii aceia superficiali, dar de care depindea....ce naiv fusese, ce copil fusese...în acel copil nu se mai regăsea ...uitase totul, se gândea la sine şi plângea parcă fără motiv....Mai apoi o mică poezioară, o mica strofă îi înflori în minte: " Doar în ceasurile grele / Lăcrimioara mă alină, / Încărcându-mi pleoapa plină / De apa dorurilor mele." Urmară alte rime şi se grăbi să le scrie: " Râul fragedului suflet / Izvorăşte alintat / Şi curge neîncetat / Din durerea fără sunet.........." Era într-adevăr o poezie. Un nou obicei şi o nouă răzbunare se născuse- poezia, versul....
Iată o lume, o lume căreia nu lumina îi dezvăluie identitatea; o lume umbrită de sentimente adânci, o lume mică, dar plină de sens. Voia să trăiască în lumea asta, voia s-o simtă pe propria-i piele: e vorba de libertate, independenţă, însă nu ridicate la cele inutile, ori materiale şi perisabile, ci adâncită în profundul sentiment ce-l înconjura şi-i dădea chemare: dorinţa şi, mai mult curajul de a trăi într-o lume mizeră ce poartă amprenta creaţiei sale. Credea cu desăvârşire că numai în astfel de condiţii va putea reuşi, numai simţind, trăind şi suferind lipsa. Însă toate acestea josnice veneau în virtutea stabilirii unui echilibru: realitatea şi transpunerea realităţii prin pictură. Viaţa lui era raportul acestor realităti. Nu putea imagina, minţi ori inventa, nu-i era firesc şi nici nu-i stătea în putere...avea dreptul la un privilegiu - o lume a lui, coerentă, mică însă, cu un singur fir epic şi un singur conflict: conflictul cu el însuşi. Ei bine, acestei lumi el îi era autorul, el îi era victima. El cauza, el scopul, el mijlocul. În el însuşi se întemeia circuitul unei lumi conforme idealului său, însă nu ideal în sensul de idealitate perfectă a unei lumi imperturbabile şi împlinite material .Nu aşa. Ci o lume în care haosul este ordinea şi cosmosul dezordinea. Acesta era universul perfect pentru el, deoarece îşi putea creea conflicte pe care tot el sa le poata stăpani, reduce sau intensifica. O lume a cărei sorţi el putea deveni dumnezeul.”Un dumnezeu este persoana care aţâţă o lume şi apoi se retrage să privească spectacolul”-acestea erau cuvintele lui. Şi toate îi alimentau sufletul şi-i dădeau putere, motivaţie şi scop.Voia să fie pus în faţa imposibilului pentru ca viaţa lui să aibă sens, să fie moştenitorul unei lumi lipsite de speranţă-doar aşa putea simţi că trăieşte. De el depindea totul: putea să urce până la cele divine sau să coboare până la cele josnice, diaboleşti, însă prefera să rămână la mijloc, contrar dorinţei lui extremiste.”De ce?”va întrebaţi? Pentru că numai în luptă realizează importanţa lucrurilor şi devine obsedat de ideea apogeului:”Apogeul îl simţi şi-l preţuieşti doar aspirând la el. Când se identifică cu tine, devine banal şi fără prea mare importanţă! Omul nu trebuie să fie fericit, doar să muncească pentru asta-multă fericire ajunge să te plictisească1”-gândea el. Ajunsese la o stare de luciditate, ce-i servea drept sedativ, şi-şi vorbea sieşi ca şi când ar vorbi întregii lumi, încercând să-o convingă de certitudinea ştiinţei sale; deşi lucrurile rostite îl priveau în mod direct doar pe el, aveau un sens moralizator şi reprezentau un exemplu, o experienţa de viaţă:” ...........adică omul aleargă toată viaţa să se împlinească ..şi eu acum ce fac???: fug de ea, de împlinire, de şansă, voind să n-o fi cunoscut! Ce-o fi aceasta decât un cerc vicios în care ne învârtim, o dată şi-înc-o dată şi-aşa mai departe...O, dar sunt oameni care nu-şi localizează împlinirea..care nu ajung să cotească înapoi pentru că nu vor înainte, ei stagnează!...obişnuiesc să-i critic şi-acum îi numesc fericiţi. Ca să mă înţelegeţi mai bine, e ca în Biblie-Fericirile:... “Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărţia Cerurilor...”, însă la mine urmarea diferă. Voi spune:” Ferice de cei ce nu cunosc împlinirea, dar consideră că o cunosc, căci aceia vor avea odihnă”...şi-aşa mai departe...
Sfârşit.


"Nimic nu mă sperie mai mult, decât să mă gândesc că atunci când scriu, cineva superior râde în nas creaţiei mele! Ăsta e probabil egoismul meu." Gina .18 aug 2004.






comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: