Ploaie

Ploua. Ploua torential si nu se mai opreste. Iar cand ajung jos, pe
pamant, picaturile se transforma in noroi de suferinta si melodii de
despartire. Niciodata ploaia nu mi s-a parut atat de ostila… de
trista. Nu-mi mai amintesc in ce moment ploaia mi-a vorbit pentru
prima oara. O sa tin minte, insa, pentru totdeauna, acest moment ca
cel in care ploaia mi-a dat drumul, m-a abandonat sub norii astia
suparati pe Dumnezeu… Acum sunt chiar singura. Nu-I nimeni care sa
planga alaturi de mine… iar picaturile de ploaie imi ranesc pielea…
Incep sa fug.. nu stiu exact unde. Departe de ploaie, departe de mine,
departe de viata. Fug din ce in ce mai disperata, ma impiedic de
baltoacele cerurilor… cad. Pentru o clipa ma opresc din plans. Ma uit
la mine, la mainile-mi tremurande si parca astept ca cineva sa ma
ajute sa ma ridic. Dar aici nu e nimeni. Toata lumea a disparut. Am
ajuns acolo unde voiam – eparte de viata, iar eu incep incetul cu
incetul sa vad cum corpul mi se acopera de o transparenta dureroasa –
am ajuns si departe de mine. Dar ploaia tot nu se opreste. E acolo, o
simt in suflet… Brusc simt ca imi e frica – sa nu ma uit… Pare absurd,
stiu, dar nu e imposibil. As putea sa uit ca exist… Ma cuprind din nou
lacrimile, le simt pe obraji, insa stiu ca ele nu sunt acolo. Intind
mana cu palma in sus, insa nu o vad… iar picaturile de ploaie nu se
opresc in causul mainii mele. Incerc sa alerg… pana obosesc, dar nu se
intampla nimic, eu nu ma vad miscandu-ma, iar lumea a disparut, asa ca
nici peisajul nu se schimba… Gata, m-am saturat! Vreau sa ma intorc in
lumea aia murdara, sa ma intorc la mine, la viata. Vreau sa-mi pot
simti cu adevarat suferinta. Dar habar n-am cum sa fac asta. Alerg in
toate partile, dezorientata si fara izbanda si nu am pe unde sa ies.
Daca ma gandesc mai bine, nu am de unde sa ies. Sunt prizoniera
intr-un nimic, intr-o lume care nu exista. Deci sunt libera sa fac ce
vreau. Dar singurul lucru pe care il fac se pare ca nici o insemnatate
aici. Sunt disperata… nu pot sa stau locului. De fapt, nu stiu asta,
pentru ca nu ma pot vedea. Mi-a venit o idée. Sa ma omor… dar cu ce?
Ma strang singura de gat. Apas din ce in ce mai tare pe oasele ce
vreau cu tot dinadinsul sa trosneasca… Rasuflu din ce in ce mai greu…
si ma opresc. Nu-mi mai simt inima cum bate, nu-mi mai aud respiratia.
Am murit… insa tot mai exist. Nimic nu s-a schimbat, gandesc si simt
la fel ca inainte. Cosmarul nu a luat sfarsit. Pana si sa fii mort
doare… Imi simt trupul mort si inert cum nu face nimic… Devin din nou
disperata. Sunt blocata in locul asta unde nici macar eu nu mai sunt…
plang; plang cu toate puterile, cu tot pufletul…
De atata plans mi s-a udat perna… Ma trezesc cu raceala ei pe fata.
Inseamna ca totul a fost un vis… un cosmar. Inca imi mai e frica,
insa, de el.. Disperarea nu a disparut complet. Ma ridic din pat,
putin agitata. O raza de intuneric imi lumineaza fereastra. E aproape
zi. Ma duc spre geam, sa privesc lumea de afara, lumea reala – poate
ma mai linistesc. Afara ploua. Ploua torential.