-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Zile si Nopti in cautarea lui Emil Cioran


de Pajeu la: 12/06/2005 10:39:00
modificat la: 14/06/2005 20:57:29
taguri: Eseuri 
voteaza:
Zile şi Nopţi
în căutarea Omului Emil Cioran


Într-o dimineaţă m-am trezit singur în OM…
Aveam însă un presentiment ciudat de straniu şi străin, de nedefinit aş putea să-l gândesc, care stătea să năvălească peste mine, fără a mă nivela ori denivela pe mine, eu, singurul aflat în OM…
Nu aveam nici măcar o insinuare a sentimentului normalităţii iar oroarea de care sufeream eu, de unul singur era poate drama fericirii lui Iov… Solitudine … strigăt sfâşiat de întunerecul din penumbra omului cu adevărat Nou al zilelor dorite care răsturnat pe-o pleoapă a Zeului agoniza, dogorind augurul, văpaia dimineţii…
Adâncul prăpastiei şi Abisul zavistiei; Răsunetul Omului şi Gâlceava Lumii; Zumzetul Femeii şi frisonul cântului din roasticul dichis în dimineţile alunecoasei ceţi pecetea de pe chipuri sfârtecate –n dorinţe pătimaşe încrustate pe suflete dospite miresmelor olive.
ORA din ZILE
În zorii Omului Cioran lumea pare că se afunda-n anonimatul unui lirism anomic.Omul Cioran: aflat în dimineaţa naturaleţii sentimentului, de cruda haină a nopţii atins – amurg al pleoapelor între-deschise şi răsărit al ochilor aproape adumbriţi de blânda rouă a dimneţii; şi totuşi în căutarea unei identităţi cândva vertij acum doar prilej de infinitezimale insomnii şi nemăsurate deliruri nostalgice. Omul Cioran: înjură în româneşte în momenteul românităţii concrete, neaoş fără pergamentul vitraliului inhibiţiei aparent româneşti; doar este în Paris…şi aşa parcul se umple de interjecţii injurioase, mansarda de vorbele curioase la închipuirea vădit ipohondric imotivată altfel decât frivol a bolii iar străzile suporta greutatea privirii indiferente.
Întrebarea, sfârtecarea, durerea surdă - “o întrebare rumegată la nesfârşit te roade la fel ca o durere surdă” –
Avem astăzi ca Oameni întrebări despre identitatea celor adormiţi şi ca indivizi nedumeriri despre valoare. Totul se despică spre a se risipi în coaja telurică a întrebărilor ŞI totul se însumează spre a se împlini în pergamentul senin al nedumeririlor. Tulburarea începe odată cu întrebările dimineţii şi sfârşeşte la întâlnirile nocturne cu sinuciderea din penumbrele amiezei ivită. Ne desparte nedefinita stare a apropierii egocentrice şi ne apropie neânţeleasa rară aflare a îndepărtării altruiste imotivată – “ nimeni nu mântuieşte pe nimeni; căci nu te mântuieşti decât pe tine însuţi, şi izbuteşti cu atât mai bine cu cât deghizezi în convingeri nefericirea pe care vrei s-o împarţi din belşug în jurul tău” - . Emil Cioran filosof, lirica lui Cioran Emil, scriitura lui Cioran, bâlbele lui Emil, extremismele cioraniene, întâlnirile împăcării cu SF.Apostol Pavel şi indiferenţa doritei revederi… Chipul hâd al copilăriei, dezgolită coapsă a adolescenţei, răzvrătită cioplitură a maturităţii, efebia senectuţii întrupează conglomeratul vârstelor copilăriei, anilor adolescenţei şi timpului senectuţii timpurii. Până la urmă presupuneri poate doar sau daruri ale facultativei stări a cititorului năvodit in oceanografia cioraniană.
Gândesc că pentru Emil Cioran în faptul dimineţii trezirea din trezvie era de fapt insomnia dinspre febrilitatea privegherii întru neuitarea evenimenţialului din timpul interior către zig – zag-ul în desfrânatul delir de amiază al cuvintelor.
Noaptea pariziană pe străzile ticsite de paşii umbrelor cenuşii bezmeticite în peticele luminilor vitralii ivite parcă atemporal în vremelnicile vaticinare vremuri parazitare este pentru Emil Cioran momentul de cumpănire confuză a meditaţiei pe marginea prăpăstioaselor iviri –“sfâşiere de fiece clipă între nostalgia potopului şi beţia rutinei “- fantome ale prezentului străvezii excrescenţe spectrale pentru umbrele unui trecut dătător de fiori şi eruptiv din brunul tiv al rătăcirilor tinereţii cules cândva avid de pe buzele acum reci ale maestrului, pare mai mult un zbucium decât o anxietate ipohondric mondenă a închipuirii purulenţei – “anxiosul îşi construieşte spaimele, apoi se instalează –n ele e un cazanier al delirului –“ ori o ambiguitate modernă a instigării uneltirii virulenţei.
Hulpava lui minte în lacome cugetări îşi pierde cumpătul şi-n zile fugind printre reveriile furnicătoare ale dimineţii şi-n nopţi survolând peste coşmarurile deconcertante ale amiezei, acoperit de aşteptarea frenetică a zorilor, nu aducea aproapelui decât doar perspectiva sumbră a departelui coerenţei concretive a unui mereu virtual bine nicicând zenital – “ binele e ceea ce a fost sau va fi, ceea ce niciodată nu este” –. Atât de aproape de cerul Fiinţei şi într-atât de departe de ţărâna credinţei deasupra tuturor incertitudinilor şi dedesubtul celorlalte secvenţiale certitudini fără de care primele ar fi doar mici dizarmonii ale timpului şi mari decrepitudini ale eternităţii în Om iar celelalte ar trebui găsite la văpaia rugului vanităţilor încălzind conştiinţa sfinţilor şi înăbuşind setea dictatorilor de puterea voinţei ca forţă şi forţa puterii ca voinţă, Omul Emil Cioran este neliniştit şi permanent prins într-o efervescenţă “augustiniană”.
Neliniştea lui Emil Cioran este surâsul cast pierdut vanităţii unei priviri pătrunzătoare, răscolitoare şi îndelung anapoda. Inadaptarea la cotidianul zâmbet, râsul din refugiul riscului în agonia solitudinii împrejmuită de o societală gregaritate, guralivă-n fadul nefast festin al vorbei ca poveste prevestitoare a causticităţii morbide rostirii nimic altceva decât respingătorul freamăt pentru fiorul vulgului prins între frisonul fricii de abisala cugetare şi voalul temerilor vidului urmare a conştientizării supervicialităţii cotidiene aleatorie în insuficienţa –I disemniativă, este pentru Omul Emil Cioran imboldul teoretizării “monstruosului”.
şi ORA din NOPŢI
În amurgul Omului Cioran, lumea pare că se ridică-n anomia unui cinism anonim. Să uiţi mişcându-te în cugetări (E)terne, să înveţi a sta spre a-ţi reaminti primii paşi ai interogaţiei, să taci încercând a privi evaluativ dincolo de celelalte nerostite cuvinte, să aştepţi după hrană, tăria glasului în pustiul vociferărilor mai apoi surâzând calm. Întâlnirea cu ireversibilul bolii, fuga acum convertită dovedit la convenienţa analgezică a reversibiluiul fragil al primilor paşi înspre viaţa redusă la discreţia inerţiilor cărnii iminente găunoasei maladii.
Puţin obosit, un pic rătăcit în răvăşirea vremii prea vid sufleteşte, poate uneori doritor de dragoste şi îndatoritor iubirii unui cer prea senin pentru ochii obosiţi de atâta ţărână aruncată printre cranii ale jocului de-a viaţa şi moartea pe-o fărâmă de buză atinsă de sângele vâscos al scriiturii, Omul Emil Cioran acum tace şi ascultă aleargă prin saloane şi exultă răspunde infirmierelor că promenada lui a luat un chip desăvâşit şi totodată a fost o inchipuire necunoscută, răpune orice urmă de nerezonanţă a indiferenţei în ceea ce priveşte chipurile celor mai iubiţi de el.
Gândesc că pentru Emil Cioran în faptul nopţii zbuciumul întunerecului însemna frisonul iar freamătul străzii era fiorul, izul anotimpal trăirilor, miza gripală convieţuirilor în vremuri când timpul însemna ceva mai mult decât o banală rotire în Fiinţă.
Amiaza pe străzile bucureştene adăpost pentru alergare, fuga de penumbrele roşii care crestează orizontul ştiind parcă resimţind că timpul este firav şi rarisim în curcubeul zenital, pare mai puţin o convulsie decât o înciudată frustrare ori insuficientă răzvrătire fiind pentru Cioran urmarea ceasurilor atipice tremurânde ore dospite plăpândelor cuvinte crescute din zborul infiltrant al sângelui prin pământul garnisit de paşii noroioşi ai asasinului Cain, fugarul. Orele lui Cioran sunt clipele vieţii fiecăruia dintre noi aflaţi la cumpăna clepsidrei vremurilor vremelnicei angoase. Gândul tainic l-a dus în libertatea izbeliştilor paradisiace şi l-a împins la marginea liniştilor infernale.
Pesimismul lui ultima privire a omului înaintea incertitudinilor imuabile; strivit de anemia sufletului, ochiul care ţinteşte acum o himeră, portretul ce duhneşte a disperare surâzătoare din viaţă, rupt ca un ecou al plăcerilor refuzate dar regasit în imaginile amalgamate ca izbitoare lirisme de chipuri rarisime în frumuseţea lor virgină cunoaşterii concrete.
Neâmplinirea Omului este suficienţa care face ţăndări orice certitudine a căutării morţii prin prisma fragilă a tarelor vieţii. Cu Cioran alături ne năpădesc întrebările iar noi năvodiţi fiind de răspunsurile scriiturii încercate de încrâncenarea neânfrânată a insomniacului aflăm răspunsuri încercănate vociferărilor vorbirii la nedumeriri despre chaosul dinspre Om către neantul cicatrizat coşmarului verminei care este lumea.
Dar oare care va fi fiind ridicolul “haz-lost” al mortii ?
Acel surâs spasmodic în ochiul denivelat, să fie oare ejacularea rezultatul zbucumului cărnii într-un extaz de tavernă imbacsită. Clipa în care ţipătul este curmat de fulgerătoarea moarte; funia;defenestrarea; narcoza trecutului recent, precum şi vechiul pumnal universal valabil, abisul muntos, prăpastia din a fi fost sau în a nu mai fi; gluma surâsului luciferic adusă la extremul gest, felul amestecat al clipei, fierbinteala sudorilor, revolta şi lenea – îmbuibate prin alegerea funiei ca reper înspre neant; trenul care trece creştetul care se frânge, gustul, intermitenţa mişcărilor celor care cerşind secunde se afundă-n sufocare şi totuşi nu pare ceea ce este când în ultim spasm tremurul infestat cu evidenţa sângelui coagulat, nu mai dă posibilitate ochiului decât la susţinuta spintecată mirare; atunci când emoţia ne cuprinde în gustul mărului oprit, lasă senzaţia sufocării, iar gândul fuge spre a-şi lua elanul pentru un zbor al văz-duhului, in urma rămând bucata răvăşita de carne – marmurită.
- Căutăm în noi prin sfâşiere, spre negare oare momentul de rascruce – clipa care ne aduce în cenuşiul diafan al lacrimilor?
Moartea lui Cioran înseamnă noaptea Omului, adormirea lui Emil Cioran însumează amurgul individului, nonexistenţa lui Cioran Emil insinuează puterea de ecou a Fiinţei. Nu, nu îl vom fi văzut îngenunchiind atins fiind de lacrimile sfinţilor ori nu îl vom fi zărit atins de pasiunea iluminării sărutului cast al vanitoaselor fecioare îmiresmate-n Marii Magdalene, înaintea şi înspre cerul Dumnezeului Celui Viu ci poate el însuşi aflându-se între viziune şi vieţuire îl putem între – (re)vedea dincolo de orice înregimentări împovărător vaticinare adică exact în ruminaţia matriceală a cunoaşterii temeinic ispititoare pentru cugetătorii todeauna nostimi lui Dumnezeu şi de-a dreptul inocenţi perfizi iluminaţi ai lui Lucifer.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...