Romani in nefiinta

Germani, francezi, italieni, spanioli sau englezi, toti au trait un moment de saracacie lucie, o autoflagelare entuziasta, un moment situat sub steaua lucrului intodeauna bine facut, caci cum remarcase Cioran, atat succesele cat si nenorocirile le reuseau, deopotriva. Toti au impartit prapastia nesigurantei, a fricii zilei de maine, a destinului potrivnic. Atrasi de luminile hiperbolelor ideologice inventate de ei insisi, precum fluturii de seara de un oarecare bec, mistificandu-se in nume propriu si uitand universalitatea umanitatii, s-au topit la caldura unor pasiuni care inutil sa aduagam, arde aripile oricarui Icar.
Toti au cunoscut gloria si, la fel de bine, toti au sfarsit intr-un recviem. Insa nici sub cele mai rele auspicii nu s-au coborat la lamentabilul unui comportament care sa nu le mai permita sa dea macar un umil si onest buna ziua aproapelui cu care a impartit la un moment dat o fastuoasa sarbatoare nationala sau religioasa, o baricada, o transee sau chiar o revolutie.
Cand ma gandesc la Romania, de multe ori o fac cu gandul intoarcerii, a gestului revansator, tara care mi-a dat, mi-a luat, dar careia mereu ii datorez ceva. Vazand-o insa in aceiasi agonie, in aceiasi duplicitate a identitatilor, acelasi joc al mainii intinse care inventeaza nu splendori ci povesti jalnice, pacatoase si patetice, simt ca incet incet, ranile dezradacinarii mi se inchid.

Dintre marile mele curiozitati e aceea de a afla, lucru imposibil, care mi-ar fi fost personalitatea prin exercitiul cotidianului spaniol. Nascut dintr-o mama cu voce guturala, fiinta mandra cu mereu o mana in sold si un umar scos orgolios inainte. Mergand mai departe, ma imaginez avand ca parinte un tata caruia sa nu-i fie frica sa adoreze femeia, sau de ce nu, pragmatic, sa-i puna rational doua cuburi de zahar in ceasca ceaiului de la ora cinci.
Ma gandesc uneori cum as fi fost francez fiind. Nu ma pot adresa insa decat din pozitia unui no men´s land cultural, pozitie ingrata dar privilegiata in acelasi timp: nu mai platesc bir nici gorunilor, nici teilor si nici stejarilor, dar, in cazul meu, nici pe Don Quijote nu-l contin. Fara radacini se poate (re)simti uneori, libertatea, si de obicei zborul se naste din cenusa, din ruine, fie ele foste constructii bombardate, fie subrede edificii sociale, constructii culturale, ethos popular si constiinta colectiva mincinoasa.

Nu este natie europeana care sa nu fi simtit gustul indoielii ultime, caci nimic nu e mai dureros decat sa vezi ca lucrurile in care credeai la un moment dat au disparut, iar pasii care se credeau ca duc la perspective mult mai ample, intodeauna vitale, nu erau in fond decat urcusul pe o panta ce se termina intr-o prapastie. Insa orice cazut va avea grija ridicarii, si orice olog isi va fortifica macar bratele. Nu e cazul romanului. De aceea poate, una dintre cele mai mincinoase imagini ce-l insoteste azi e cea a Ganditorului, caci nu-i apartine, nu are cum, sigur a pierdut-o un alt popor, ce cu mult timp inainte migrase pe acolo. Nu, un simbol al reflexiei, al gandului asezat, n-are cum sa-i apartina. In schimb, romanului i-ar trebui donat un Tipat etern, cel a lui Munch de pilda, jalea sa-l insoteasca, sau daca nu, macar sa-i fie sculptate scene sadomasochiste mult iubitei lui Coloana a Infinitului, caci cu asta se hraneste romanul incremenit in momentele lui de simtire. Altfel, lipsit de cel mai esential sentiment autentic, se va inghesui sa adopte, sa copieze si sa plagieze, sa imprumute infatisari si forme vecine, caci daca nu poate schimba nici macar lumea lui, cel putin ii va putea schimba aparentele si look-ul.

M-ar putea napadi indiferenta si blazarea postuma iubirilor ce sint transformate din cauza intensitatii sentimentului, in exact opusul lor, as ajunge chiar la o oarecare noblete tragica, insa nu pot fara sa ma enervez. Ori asta e macar un semn bun. Spre diferenta de altii, pot spune ca macar sint inca viu. Si atata vreme cat ripostez, macar pot spune ca sistemul meu imunologic functioneaza si ca oricarei imagini violente, ce-mi dezechilibreaza sanatatea mea sufleteasca, ii voi genera sub forma de anticorpi figurativi alte imagini, combatante. Si doar asa imi permit sa sugerez ca viitoarei Catedrale a Neamului sa-i fie pusa in altar crucificarea maicutei de la Tanacu, care a murit legata in lanturi nu de un calugar ce vroia sa o exorcizeze, ci de obscurantismul intretinut de o institutie ce involueaza hotarat spre Evul Mediu. Icoane a acestei catedrale sa fie marile modele ale neamului: Becali si Adrian Copilul Minune, sau Adi de Vito pentru intimi. Televizoare sa mai fie in anvon si politisti semianalfabeti. Senatori tampiti si deputate aseptice. Iar la slujbe sa vina intodeauna mistici barbosi cu priviri pierdute de ei insisi, babe mirate cu mereu mana la gura, barbati incruntati cu pumnii grei. Si toti vor asculta slujbele privind piosi in sus, neaparat in sus, ca orice lucru care tinde spre nefiinta, caci doar nefiinta mai salveaza zona aia de o geografie unica, un mic paradisiac ecosistem, cu delta, zapezi in munti si canicule estivale pentru o mare de oameni prosti. Doar nefiinta, caci nici inundatiile, nici cutremurele, nici tornadele si nici integrarea europeana nu poate schimba mare lucru.