-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Omul si natura


de erzsebet la: 27/06/2005 15:38:00
modificat la: 07/07/2005 14:45:41
taguri: Eseuri 
voteaza:
OMUL SI NATURA
( 1 )

Poate niciunde nu se poate simti mai mult contopirea fiintei umane cu natura ca in munti, in paduri. Abia acum am realizat cu adevarat de ce marii sfinti s-au retras in desisurile padurilor, in munti. Aceasta mica "vacanta", ce mi-am ingaduita, mi-a permis sa savurez din plin ce inseamna sa stai, sa meditezi in singuratate, sa-ti contemplezi propria fiinta dizolvandu-se in Marea Creatie Divina, sa devii una cu Aceasta.
Intotdeauna mi-a placut sa ma plimb in munti. Muntii te-nconjoara cu un sentiment de siguranta, de protectie, de greutate , iti transmite o forta imensa si un magnetism irezistibil. Jocul divin a fost, de fapt si dorinta mea subtila de mai demult, sa ajung pe meleagurile Vechii Dacii, mai exact in centrul cultural, istoric, religios si spiritual al dacilor. Despre civilizatia daca in zilele noastre se vorbeste din ce in ce mai mult - istorici, arheologi, oameni de stiinta de diverse orientari, chiar si politicieni si altii -, atat in tara cat si in strainatate. Deci cunoasterea despre aceasta cultura a capatat o importanta destul de mare.
M-am cazat la o familie care inchiria camere pentru oaspeti, la Costesti, mai exact la un km de Costesti, la rascrucea drumurilor ce duc spre cetatile dacice, iar in fata (de fapt de-a lungul soselei), Raul Gradistii. De cum am ajuns in Costesti am fost fascinata de bogatia vegetatiei din zona. Cred ca nici Gradinea Edenului nu-ti putea oferi o frumusete si o minunatie mai mare ce am vazut in aceste locuri. Tot ce-ti putea dori ochii si inima aveai: paduri, poienite, palcuri de copaci, apa curgatoare, flori, munti inveliti in coroana padurilor cu diverse nuante de verde, parauri, minicascade, stanci, pietre etc.
Bineinteles obiectivul meu turistic era vizitarea cetatilor dacice care bineinteles, includea si multe drumetii. Pentru cei care n-au fost inca in aceasta zona va spun ca in general majoritatea turistilor se limiteaza la trei dintre ele, si anume: Cetatea Blidaru, Cetatea (Cetatuia) Costesti si Sarmisegetusa Regia. Alte cetati mai importante sunt: Piatra Rosie, Fetele Albe. Si eu m-am limitat la primele trei, la celelalte fiind mai greu de ajuns.
Dupa ce m-am instalat in camera, spre seara m-am dus prin imprejurimi in recunoastere. Am stat o perioada pe malul raului, cu picioarele in apa curgatoare, apoi m-am luat pe un drum forestier, pur si simplu de dragul plimbarii. M-a insotit si un caine, probabil mi s-a alaturat dorind sa-mi ureze bun venit si sa-mi fie calauza. Un dulau destul de mare, cu blana alba cu pete galbene deschise pe spate. Despre caini se spune ca sunt cei mai fideli omului, si asa si este. Nu m-a parasit pana nu am ajuns inapoi "acasa", desi avea ocazia ori sa se-ntoarca ori sa mearga la altcineva.
Prima constatare era cum v-am mai spus bogatia vegetatiei, de-o parte si de celelalta a drumului, padure deasa, drumul fiind de fapt in vale, ca un despartitor intre doua munti (sau dealuri). Un alt lucru interesant era drumul in sine. Era ca un sarpe, cu foarte multe cotituri spre stanga si spre dreapta, iar la marginea drumului curgea un parau care la fel ba era la stanga ta ba la dreapta ta. Parca se jucau cu tine. Poti sa mergi mult si bine, dar nu te plictisesti. N-ai timp, si nici nu-ti vine sa te plictisesti. Drumul duce spre satul Luncani, de fapt asa se si numeste valea, Valea Luncanilor.
Drumurile acestea forestiere au un farmec deosebit a lor. Stiu sa te pacaleasca. Cand crezi ca ai ajuns la capat incepe "altul", adica coteste brusc si fiind multi copaci cu coroane mari si dese ca nici razele soarelui nu trec prin ele, n-ai cum sa vezi capatul. Te ademenesc ca in basme, unde apare tot timpul cate o floare frumoasa de cules si nici nu-ti dai seama cand te-ai ratacit. Slava Domnului m-am tinut mortis pe drum si n-am avut cum sa ma ratacesc. Am fost cuminte, si nu m-am luat pe laturi. M-am luat in alta zi si m-am si ratacit, dar va povestesc mai tarziu. Fiind si destul de tarziu nu m-am aventurat prea departe, asa ca m-am intors. Camera unde am fost gazduita era la etaj si avea si o terasa. Era o placere sa admiri imprejurimile, sa vezi colinele mai apropiate si mai indepartate, mai ales seara iti oferea o priveliste nemaipomenita.
A doua zi m-am indreptat spre primul meu obiectiv mai important, si anume spre Cetatea Blidaru. M-am luat dupa un indicator care arata spre ce directie sa iau. Bineinteles prin padure. Alt drum nu era asa ca ma avant pe o cararuie. In paranteza fie spus, pentru a te aventura in aceste locuri ai nevoie in primul rand de picioare foarte bune, adica rezistente la catarat si coborasuri, si incaltaminte pe masura. Altfel nu prea ai sanse sa ajungi la destinatie. Spre norocul meu, in ciuda constitutiei mele fizice destul de slabe, am picioare rezistente asa ca din punctul acesta de vedere n-am avut nici o problema. Incerc sa ma tin dupa cararuie, daca nu esti atent o parasesti foarte rapid. Ma ghidez mai mult intuitiv, ma ajuta si sursurul raului care ma insoteste pe o bucata de drum. Dupa ce merg asa printre copaci, cu mici urcusuri si coborasuri, dar mai mult urcusuri observ pe trunchiurile unor copaci mici stegulete cu trei bare (alb-albastru-alb) si-mi dau seama ca sunt special facute pentru a ne ghida. Noi orasenii fiind obisnuiti cu tot felul de indicatoare vizibile, nu prea bagam in seama astfel de semne. Spre norocul nostru al turistilor aceste semne sunt destul de dese si nu e pericol mare de ratacire, daca te tii dupa ele. Bineinteles mai sunt si cu alte semne, cu rosu, indicand diferite grade de periculozitate al zonei. Pe alte trunchiuri sunt semne lasate chiar de turisti, nume, ani, diferite simboluri etc. Cei care au mai fost in astfel de drumetii stiu foarte bine ca o carare in padure este cu totul altfel decat o poteca sau chiar o carare obisnuita. De fapt aceste cararui nu sunt altceva decat locuri mai umblate de localnici sau padurari. Toata zona in jur este cam la fel si daca nu esti atent pasesti foarte usor pe alaturi. Asa ca vrand nevrand trebuie sa-ti pastrez atentia pe drum, sa urmaresti semnele si sa te uiti sub picioare pe unde calci altfel ori te ratacesti ori te pravalesti in vale. Imi iau si un bat, un toiag sa ma ajut. Imi vine in minte ca si sfintii asa umblau prin padure, cu toiagul in mana.
Incet si sigur am ajuns la destinatie. Dupa o pauza binemeritata sub umbra copacilor, si dupa ce am servit un mic desert imi incep investigatia cetatii. Dupa cum spun localnicii Cetatea Blidaru e asezata la cea mai mare inaltime dintre cetatile invecinate. Dacii aveau o strategie interesanta. Ei isi construiau cetatile in functie de importanta strategica parca in sens invers, adica cetatea mai putin importanta pe culmile mai inalte si cele mai importante pe culmile mai joase. De ce? Pentru ca astfel puteau sa protejeze de dusmani cetatile mai importante. Toate cele trei cetati vizitate de mine sunt trecute pe lista patrimoniului mondial ca importanta istorica si culturala. La intrarea fiecarei cetati exista o tabla metalica cu harta cetatii. Asa ca se poate identifica foarte usor structura sau ce se presupune ca ar fi fost cetatea in sine, zidurile, turnurile de veghere, sau alte incaperi mari importante. Se pot observa si zidurile sau mai bine zis valurile de pamant folosite ca ziduri sau pentru intarirea acestora. In ultimii ani prin zonele acestea au avut loc multe sapaturi arheologice, se mai continua si acum, si se pare ca se descopera din ce in ce mai multe vestigii ale trecutului, ale dacilor. In fata cetatii se afla o poienita, iar in rest e inconjurat de padure. Din pacate aceste cetati sunt destul de neglijate de cei care ar avea menirea sa le pastreze. Pacat ca unui asemenea vestigiu cu adanci radacini spirituale nu se acorda atentia cuvenita. De fapt si la celelalte cetati se observa aceeasi neglijenta. Parca Sarmisegetusa este ceva mai ingrijit.
M-am plimbat destul de mult prin cetate, incercand sa-mi imaginez cum traiau dacii prin aceste tinuturi acum mai bine de 2000 de ani. Din centrul cetatii poti vedea intreaga zona, colinele, vaile mai apropiate, mai indepartate, o priveliste panoramica de nedescris. Basmele romanesti aveau de unde sa se-nspire. Fanul nefiind cosit, e destul de inalta si e locuit cu tot felul de gaze, fluturi sau alte animale minuscule care-ti ofera si un concert specific lor.
Cum spuneam in fata cetatii se afla o poienita superba. Ma asez sub un copac umbros, exact in fata cetatii, de jur imprejur copaci, de fapt e padurea care te-nconjoara protector. Stau si meditez. In timp ce meditez am senzatia ca de fapt totul sta pe loc, ca nimic nu se schimba, percep de fapt eternitatea vesnica. Poate oamenii vin si pleaca, unii se nasc, altii mor, dar e ceva care e vesnic, care trancende timpul. Ce anume da aceasta vesnicie. Viata insasi. Viata e vesnica. Viata nu moare, doar din cand in cand se mai tranforma dintr-o forma in alta. Dar in esenta ramane aceeasi, de cand lumea si pamantul. Stau destul de mult comtemplativ sub copac, e o liniste adanca, nu te deranjeaza absolut nimic, totul sta pe loc. Dispare orice, nu mai exista timp, nu mai exista nici spatiu, nu mai esti nici tu. Esti contopit cu intreg tablou, nu mai esti ceva separat de el, faci parte din acest decor superb. Nu mai existi, esti si nu mai esti. Acel ceva care-ti spune ca "eu sunt" nu mai exista, s-a dizolvat demult. Nici nu-ti dai seama cand, dar acel "eu", nu mai exista demult. Te cuprinde un sentiment de mandrie ca si tie ti se permite sa faci parte din acest decor, chiar si pentru o scurta perioada de timp. De fapt ce inseamna timpul, cand totul este atemporal.
Incet-incet ma trezesc din reverie si ma-ndrept spre "casa", pe acelasi drum pe care am venit. Nerevenind inca complet din reverie, ma trezesc ca parca prea multi copaci sunt insemnate cu rosu. Da, trebuia sa fiu atenta, ca intr-adevar locurile nu erau tocmai "prietenoase". Un pic m-am ratacit, dar am regasit drumul corect repede, bineinteles ajutat de semnele cu stegulete tricolore (alb-albastru-alb). Padurea te invata sa fii umil si intelept. Daca vrei sa faci pe desteptul, n-ai decat, dar te pacalesti singur. Esti ghidat intr-o directie de unde nu mai poti iesi, si atunci vrand nevrand trebuie sa-ti dai seama ca e mai util sa fii umil si intelept. Natura te protejeaza, te ocroteste, te-nconjoara cu o dragoste materna infinita, doar tu s-o asculti, sa te ghidezi dupa semnele sale, sa inveti s-o asculti si sa-i respecti indemnurile. Din cand in cand ma opresc si ascult fosnetul padurii, adie un vanticel pe care-l nici nu simti doar o auzi prin acest fosnet. Nici nu-mi dau seama cand re-aud sursurul apei, care curge destul de zgomotos, incat se poate auzi si la departare. Da, am ajuns "acasa".
Urmeaza Cetatuia sau Cetatea Costesti. Se poate ajunge usor, de fapt cel mai usor, chiar si cu masina. Pe jos cam intr-o jumatate de ora. Sunt case, vile pana aproape de cetate. Aceasta cetate este mai mare si mai complexa. Este si la o altitudine ceva mai joasa, deci din punct de vedere strategic i s-a acordat o importanta mai mare. Are mai multe turnuri, doua sunt mai importante chiar pe varful dealului, fiind denumite si ca turnuri de locuinta.
Aici se poate gasi si patru sanctuare, pe asa numite terase, la nivele diferite sau unele pe acelasi nivel. Cel mai important era cel din partea de nord, puteai sa ajungi acolo pe niste trepte inguste si facute din busteni proptite cu ajutorul unor tepuse. Este destul de abrupta si daca nu esti atent poti aluneca foarte usor si sa pici sau sa te pravalesti in jos. Se vad foarte bine baza coloanelor pe care a fost construit sanctuarul. De fapt la toate sanctuarele se vad aceste pietre rotunde, care se presupune ca ar fi facut parte din coloanele de sustinere al sanctuarului. Am mai reusit sa identific inca doua dintre sanctuare. Pe al patrulea nu l-am gasit, poate este pe un nivel mai jos, spre vale undeva. Acolo nu prea am avut curajul sa ma aventurez, acea parte a cetatii fiind prea abrupta, riscam sa ma pravalesc. Asa ca am renuntat. Fireste se pot identifica foarte usor turnurile de veghere si de observatie. Se vad foarte bine si o buna parte din ziduri. Aceeasi priveliste panoramica exista si aici, fireste cu un alt decor. Si aici predomina linistea. Am avut aceeasi perceptie de eternitate vesnica, dar mai putin intens ca la Cetatea Blidaru. Poate pentru ca asezarile omenesti erau mai aproape. De fapt sunt foarte multe vile in zona punctului turistic Costesti, si sambata si duminica din pacate linistea este profund perturbata. Ei, ce sa facem? Civilizatia! Dar si aici privelistea era la fel de superba. In drum spre "casa", puteam sa culeg flori de pe marginea drumului, ceea ce am si facut. Erau multe de diverse culori, asa ca am avut de unde alege.
Duminica am facut pauza. M-am odihnit, ca sa am forta sa "atac" Sarmisegetusa. De fapt cea mai mare aventura din perioada sederii mele acolo. Si probabil nu degeaba. De fapt nimic nu se intampla de dragul de a se intampla. Totul are o semnificatie, noi doar trebuie sa descifram si sa intelegem mesajele, codurile corect.

ETERNUL PREZENT
( 2 )
(continuare)

Luni dimineata, dupa micul dejun, cu o traistuta pe spate cu apa si ceva de infulecat sunt gata de drum. Urmeaza Sarmisegetusa. Cum nu exista mijloace de transport in aceasta zona, desi turisti ar fi destui, "sarcina" de a le transporta au preluat-o masinile forestiere, in mod neoficial. Soferii sunt draguti si amabili si te iau macar pe o bucata de drum, si te lasa pana aproape de cetate. Sarmisegetusa este cam la 16-17 km de la cabana Costesti.
Asa s-a intamplat si cu mine. Dupa ce am mers vreo jumatate de ora a si venit o masina si m-a luat. Soferul m-a lasat undeva aproape si mi-a explicat pe unde sa iau, pe o poteca. Numai ca poteca despre care vorbea el nu era la fel cum mi-am imaginat-o eu, si bineinteles ca nu l-am gasit. Asa ca m-am dus mai departe pe drumul forestier, sa fiu sigura ca nu ma ratacesc. Abia dupa un timp imi dau seama ca totusi nu sunt pe drumul cel bun. In timp ce merg tot inainte, si admir tot ce se vede in jurul meu: prapastii, vai, paduri, copaci cu radacini pe jumatate in afara pamantului, stanci de ti-e si frica sa te uiti la ele, rauletul ce curge zgomotos si cu cate o minicascada, cam dupa o ora reapare masina. Soferul se mira cum de n-am gasit poteca, dar i-am explicat ca padurea era prea deasa acolo unde mi-a zis si n-am vrut sa risc. Se ofera amabil sa ma duca pana la punctul lor de lucru si de acolo sa revin pe un alt traseu.
Sincera sa fiu nu mi-a parut rau ca m-am ratacit, am avut ce vedea. Era foarte placut sa vezi Ceatia Divina in toata splendoarea sa. Ajuns sus, oamenii de acolo imi explica amabili si binevoitori pe unde sa iau. Apoi sa nu va spun ca am inconjurat tot muntele. Am trecut ca si Fat-Frumos, sau Harap Alb din poveste prin "sapte munti si sapte vai", pana am ajuns la destinatie. Dar pana la urma tot am ajuns.
Spre norocul meu era si o familie tanara acolo cu masina si s-au oferit sa ma ia si pe mine "acasa". Spre regretul meu nu prea am avut timp sa zabovesc prin cetate, n-am vrut sa retin prea mult familia respectiva, daca tot au fost atat de draguti. Asa ca m-am intors cu ei acasa.
Dar norocul mi-a suras din nou. Si am sa sar cateva zile, si anume la ziua de vineri. Fara sa programez in prealabil nimic, pur si simplu asa a fost jocul divin. Vineri fiind ziua in care vroiam sa ma-ntorc, dar nefiind mijloace de transport si oamenii locului fiind draguti, s-au oferit sa ma duca pana la Orastie, sambata dimineata. Asa ca am profitat de o zi in plus, si ce puteam sa fac? M-am dus din nou la Sarmi, cum e alintata cetatea de localnici. In aceleasi conditii, pe aceeasi ruta ca si prima data. De data asta am gasit si ceea ce numesc oamenii acestor locuri "poteca". De fapt nu e altceva decat o cararuie pe unde se umbla mai des, cu niste trepte facute din busteni in locurile mai abrupte. Nici nu-i de mirare ca nu l-am gasit de la inceput.
Nu stiu daca ati observat ca, atat in limba materna cat si in orice alta limba care se invata, primul verb invatat este "a fi" (este, exista), primul timp "timpul prezent", si diateza "activa". "A fi - prezent - activ", adica "a fi in prezent (in mod) activ". De ce? Pentru ca Natura in marea ei intelepciune te invata acest lucru. In toate drumetiile mele n-am facut altceva decat sa invat "sa fiu in prezent ativ". Cum? Foarte simplu. In primul rand frumusetea imprejurimilor iti capteaza toata atentia in asa masura ca nu te mai gandesti la nimic. Pur si simplu stai si admiri tot ce vezi, ramai fara cuvinte si mai ales fara minte, vreau sa zic fara ganduri. Uiti pur si simplu sa te mai gandesti la ceva, intri fara sa-ti dai seama in acea stare minunata contemplativa in care dispare orice gand. In al doilea rand drumurile. V-am mai povestit despre drumul serpuitor din Valea Luncanilor sau cararuia ce duce spre Cetatea Blidaru.
Ei aceasta poteca cuprindea amandoua si ceva in plus. Adica era serpuitor, cotea ba la stanga, ba la dreapta, era si destul de abrupta dar te fascina si ce vedeai in jur, daca nu te apuca ameteala, plus efortul fizic pentru ca trebuia sa urci. Si cum se punea in aplicatie aceasta "trinitate" - a fi prezent activ - in acelasi timp? Pai, sa te fereasca Cel de Sus, sa nu aplici. In primul rand tot timpul trebuie sa fii prezent activ pe unde calci, adica sa fii atent sa nu pasesti alatur (altfel te ratacesti), sa pui piciorul pe ceva solid, altfel te dezechilibrezi, sa nu te uiti nici in stanga nici in dreapta, sa nu visezi ca te poti trezi in vale, sa nu te uiti nici prea in sus nici prea in jos ca te apuca ameteala. Trebuie sa fii prezent, nu-ti poti planifica nici inainte nici inapoi, pentru ca practic trebuie sa te lupti pentru fiecare pas in plus si mai ales ca n-ai de unde stii ce te asteapta nici la pasul urmator, darmitemi peste doi-trei pasi. Asa cum fac alpinistii, ei se concentreaza tot timpul doar la pasul ce au de facut, altfel risca sa se dezechilibreze fizic sau psihic. Ei, asta am invatat eu acum, sa ma concentrez asupra prezentului, sa constientizez ca exist in prezent, si toata atentia fiind asupra prezentului normal ca n-aveai cum sa te mai gandesti si la altceva, deci si gandurile dispar, dispar astfel si toate grijile, tot ce-ti apasa sufletul. Deci vrei nu vrei trebuie sa fii prezent tot timpul, adica in prezentul etern. Cand se va termina acest prezent? N-ai de unde stii, de fapt nu se termina niciodata. Si astfel pas cu pas incet si sigur, abia mai respirand de efort, in sfarsit ajungi exact la cetatea mult visata. La coborare am ales calea mai lunga, de 5 km.
Cateva cuvinte despre cetate. Nu intru in amanunte pentru ca ar fi mult prea mult. Stim din istorie ca Sarmisegetusa Regia a fost predestinat sa fie una dintre cele mai insemnate cetati al dacilor, atat din punct de vedere istorico-strategic cat si din punct de vedere al vietii religioase, culturale si spirituale. Acest lucru reiese si din constructia intregii cetati. Pe langa acele elemente constructive absolut necesare unei cetati - ziduri, turnuri de veghere, de locuit sau de supraveghere, cai de acces etc. - sunt prezente si sanctuarele, soarele (discul) de andezit. Sanctuare sunt in total in numar de sapte (7), fiecare destinat cultului a cate unui aspect divin, mai exact a cate unui Zeu Planetar (pe vremea respectiva se stia de 7 planete). Deci si dacii, ca si majoritatea popoarelor din vremea respectiva erau politeisti.
. Cum v-am mai spus Sarmisegetusa e construit "cel mai jos" dintre cetatile invecinate. In mijloc pare sa fie un fel de mica depresiune, unde se gasesc toate elementele contructive mai importante. Fireste cele mai importante fiind cele sapte sanctuare construite pe platforme numite terase, cinci sunt rectangulare iar doua sunt circulare. Cel mai insemnat fiind sanctuarul numarul sapte, numit si Panteonul, format din trei cercuri concentrice. Se vad foarte bine zidurile de langa poarta de vest si de sud, treptele dinspre poarta de est, drumul pavat si bineinteles discul solar. Toata "cetatea" este inconjurat de munti. In fata ta se-ntinde o priveliste greu de descris in cuvinte. Coline impadurite, acoperite cu coroanele verzi ale copacilor, trecand prin toate nuantele de verde de la verde inchis pana spre albastru inchis. In esenta aceeasi vedere panoramica dar mereu se schimba decorul. In spate se-ntinde un zid viu natural protector de culoare verde inchis (fireste e vorba de copaci) iar daca te uiti in sus vezi cate un norisor pe cerul albastru deschis, si sa mai adaugam si soarele care straluceste deausupra ta.
Drumul spre cetate, dinspre Valea Alba este un drum forestier ce duce direct la cetate. Cum te apropii de cetate deja se simte o atmosfera de sfintenie in jur, simti ca nu e un loc obisnuit. Vrei nu vrei te apropii cu sfiala. Aceste sentimente iti sunt trezite involuntar, fara sa-ti dai seama din tot ceea ce vezi in jur. Urci incetisor, in dreapta ta este un "zid" care nu este altceva decat o panta mai abrupta al unei coline, iar in dreapta o prapastie adanca si abrupta cu o vegetatie variata si foarte bogata. Iar in adancul prapastiei curge rauletul care nu se lasa, isi cauta drum pe unde poate, cu o putere ceva mai mare ca deja "s-au adunat impreuna" mai multe parauri te miri de unde. Si tot urci si tot urci. La un moment dat pasesti intr-un "coridor natural". Nu-ti vine sa crezi. Este atat de umbros incat ti se pare ca e facut in mod intentionat de om. Dar totul este natural, totul este facut de natura. Ramurile infrunzite ale copacilor formeaza un fel de arcade peste drum. Simti ca te duci intr-un loc mai deosebit, mai auspicios, care are o incarcatura spirituala. Poate acest lucru simt si marii sfinti cand se apropie de anumite regiuni/tinuturi sau locuri pline de sfintenie. Chiar daca oamenii de azi au mai pierdut din aceste simtaminte, natura nu uita, natura stie sa respecte si se pleaca cu umilinta in fata acestor locuri.
Si in cetate, chiar daca nu se vad decat niste ziduri, sau urme de constructii sau pietre aparent nesemnificative, te cuprinde aceeasi atmosfera auspicioasa. Daca stai cu sufletul deschis simti si realizezi ca aici candva a fost un loc sfant, a fost un loc unde oamenii au dus o viata spirituala inalta. Stai si meditezi, contemplezi tot ce se poate vedea, tot ce se intinde in jurul tau. Dacii erau vestiti pentru curajul lor, pentru spiritul lor de dreptate, pentru dragostea lor pentru adevar. Oare generatiile care i-au urmat cat din aceste valori si-au pastrat? Ei erau foarte bogati, aveau mult aur, multe tezaure si multe comori, dar mai presus de orice erau bogati in valori spirituale ceea ce s-a reflectat in toate domeniile vietii lor: in stiinta, in religie, in cultura, chiar si in viata cotidiana.
La intoarcere o iau pe Valea Alba, cam dupa o ora - o ora si ceva - ajung la drumul "principal", Valea Gradistii, unde circula masinile forestiere. Prin bunavointa acestor soferi, amabili si draguti ajung relativ repede "acasa".
Am mai facut o plimbare lunga, intr-una din zilele petrecute acolo, pe Valea Luncanilor Am mers mult mai departe decat in ziua sosirii mele. Aceeasi liniste deplina, aceeasi senzatie de contopire cu natura. Nu mai esti ceva separat, te dizolvi complet, aceeasi eternitate vesnica, acelasi eternul prezent. Drumul serpuitor iti da o senzatie ciudata, fiecare cotitura te poarta spre necunoscut. Nu stii ce este "dincolo", de fiecare data trebuie sa fii pregatit pentru ceva "nou". Tot drumul alterneaza cu zone luminoase si umbroase. Cateodata din departare vezi doar gauri negre, zici ca te asteapta Baba Cloanta sau vreo vrajitoare, dar nu e decat umbra deasa oferita de copacii din padurea ce te-nconjoara la stanga si la dreapta. Aveam senzatia ca sunt unul din eroii basmelor populare, care trebuie sa parcurga un drum lung trebuind sa lupte cu necunoscutul pana sa ajunga la destinatie, fiindu-le testate calitatile lor interioare, taria lor interioara. Stim ca Fat Frumos trebuia sa lupte mult si bine pana s-o intalneasca pe Ileana Cosanzeana, in povestea cu "Fata babei si fata mosului", trebuia sa faca fata la diverse obstacole intalnite in drumul lor si in functie de cum au reactionat vis-a-vis de aceste obstacole si-au primit rasplata. Multi eroi din basmele populare trebuiau sa treaca prin paduri intinse si dese, luptandu-se cu diverse animale fioroase, vrajitoare sau alte obstacole ivite in drumul lor. Plimbandu-ma prin padure tot m-am gandit ca oare aceste povesti sunt doar basme nascocite de fanteziile oamenilor sau au fost si adevarate? Acum sunt sigura, chiar daca aceste povesti au fost inzestrate impodobite cu anumite elemente iesite din comun la baza a stat o poveste, o istorioara adevarata. Dar un lucru este adevarat, asa cum este omul asa se manifesta si natura vis-a-vis de el. Da, natura este prietenoasa cu cei cu sufletul curat, bun si cu inima deschisa. Asemeni eroilor pozitivi din povesti, sunt iubiti de natura, ajutati si rasplatiti pentru faptele lor merituoase, natura ii ocroteste, ii inconjoara cu o dragoste materna infinita. Acesta poate fi si explicatia de ce in toate pelegrinarile mele prin aceste locuri niciodata nu mi-a fost frica, nici prin gand nu mi-a trecut ca mi s-ar putea intampla ceva rau, ba dimpotriva simteam ca tot timpul sunt ocrotita, ca asemeni unui copil sunt inconjurata de o grija deosebita ca nu cumva sa mi se intample ceva neplacut. Gazdele mi-au spus ca nicidata n-au auzit ca s-ar fi intamplat ceva rau, talharie sau altceva in aceste locuri si sunt si destul de multi turisti, localnici care trebuie sa mearga prin padure sa ajunga undeva. Adevarul e ca si oamenii care locuiesc aici au suflet deschis, sunt binevoitori si amabili. Aici natura si omul sunt inca "impreuna", se respecta reciproc.
Sambata parasesc zona Muntii Orastiei cu nostalgie. Mi-e dor de acea liniste sufleteasca, de acea profunzime a trairilor interioare, de acea frumusete si de acea splendoare oferita de Creatia Divina, de acea dragoste imensa oferita invizibil de Marele Nevazut.
Divinul ne poarta pasii spre locuri la care nici nu visam. Apare o dorinta copilareasca, candva si uitam de acea dorinta. Dar Dumnezeu nu uita, tine minte si ne-ndeplineste visele cand deja uitasem demult de ele, cand totul deja e pregatit sa fie cat mai frumos si placut pentru noi, sa ne bucuram pe deplin de tot ceea ce ni se ofera.

Kovacs Erzsebet
Timisoara

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (7):


Exact ca in amintirile mele - de Tofan Ana Isabella la: 07/07/2005 16:53:24
Asemenea peisaje am vazut si eu in Meresti,jud Harghita. Povestirea parca e rupta din viata mea. Apropos,pe mama o cheama tot Erzsebet. Sa nu-mi spui ca nu esti de etnie maghiara ca nu te cred.
#58468 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Da, intr-adevar sunt maghiara - de erzsebet la: 07/07/2005 20:26:58
Da, intr-adevar sunt maghiara.
#58503 (raspuns la: #58468) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Multumesc! - de mireille la: 09/07/2005 19:04:53
Desi nu am mai fost in munti de aproape 10 ani si nu am fost niciodata in Muntii Orastiei, am reconstituit cu emotie fiecare sentiment ce te-a incercat in expeditia ta. Iti multumesc mult ca ai ales sa impartasesti aceste emotii aici si acum.

Mireille
#58834 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
pentru erzsebet - de dana_03 la: 27/07/2007 23:30:11
de mult timp nu am citit ceva in care sa ma regasesc atat de mult desi nu am fost in muntii orastiei. am dat de articolul tau pe net pregatindu-ma tocmai pt o drumetie acolo. dumnezeu (mama natura cum o numesti tu) este pretutindeni si pot sa spun ca problemele noastre incep in momentul in care ne indepartam de EL.
cand ne hranim cu propriul orgoliu si nu realizam cat de perfecta este o frunza.
cand uitam sa ne uitam cu atentie la un fir de iarba, dar ne lasam absorbiti de paginile unor romane de multe ori pe post de "passa il tempo"...
cand aerul proaspat al diminetii nu ne mai fura un zambet...
Loredana
#220314 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de jeniffer la: 28/07/2007 15:39:28
Ce numesti, mai precis, EL?
#220617 (raspuns la: #220314) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de dana_03 la: 29/07/2007 21:21:07
hmmm..."mai precis". religiile lumii, stiintele exacte, feng shui...pana la urma toate incearca sa explice acelasi lucru dar folosind limbaje diferite.
de ARMONIA in lume te poate convinge un calugar dar la fel de bine o poate face o rezolvare spendid de frumoasa a unei probleme de geometrie. sau variatiunile goldberg (bach). elvira madigan (concert no 21 pt pian - mozart). sa treci cu trenul printr-un un curubeu pe un cer jumatate insorit, jumatate mohorat si ploios. 5min de inot in mare sau schiatul linistit printr-o padure. incep sa cad in derizoriu...
EL?...este sigur iubire. nimic din ce ne inconjoara nu pare a fi facut in mare graba si fara dragoste. cum ar fi sa fie cerul roz?? cand esti constient de toate lucrurile astea uimitoare este imposibil sa fi mandru, sa faci rau si din mainile tale ies lucruri minunate.
nu stiu in ce masura amalgamul insiruit mai sus poate sa dezvaluie o taina dar sigur o contine.
tu ce pretuiesti/admiri/crezi cel mai mult?
L.

#221082 (raspuns la: #220617) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de jeniffer la: 29/07/2007 21:28:46
Cel mai mult apreciez naturalul, deci ideea de EL imi aminteste de spiritele fara creier inchipuite de antici, ca fiind la baza legii si vietii dupa moarte. Intre religie (magia cu acestea) si natural este o mare diferenta si o alegere in favoarea naturalului implica sa nu il poti personifica cu EL, pentru ca face aluzie la duhul imaginat in religie.
#221086 (raspuns la: #221082) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...