Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Clopotele României


de PARAU la: 25/07/2005 18:06:00
modificat la: 26/07/2005 21:32:58
voteaza:
Trilogia "PROIECTUL UNEI LIMBI UNIVERSALE"
Vol. II - NEGURA

Capitolul II - Poveşti şi povestiri cu şi despre clopote


2.1 - Clopotele României

“România este patria noastrã şi a tuturor românilor.
E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.”
(B.Şt. Delavrancea)

Prin mărturisirea cu care am pornit volumul I - “SUFLETUL” al acestei trilogii, am deschis deja cartea de istorie a neamului cu o poveste pe cât de cutremurătoare, pe atât de frumoasă. Cei peste 1.700 de ani de creştinism atestat în arealul carpato-danubiano-pontic au curs nu tocmai liniştit, generând o dezvoltare a civilizatiei care s-a plămădit prin adăugarea celor mai felurite ingrediente culturale, modificând forma, dar lăsând în final nealterat fondul de credinţă cu adevărat ortodoxă.
Celor aproape 19 milioane de trăitori ortodocşi li s-au adăugat în timp, completându-i, credincioşi aparţinători de alte biserici şi religii: romano-catolici (1.026 mii), reformaţi (701 mii), penticostali (324 mii), greco-catolici (191 mii), baptişti (126 mii), adventişti de ziua a şaptea (93 mii), musulmani (67 mii), unitarieni (67 mii), creştini după Evanghelie (44 mii), creştini de rit vechi (38 mii), Evanghelici Lutherani sinodo-presbiterieni (27 mii), Evanghelici (18 mii), Evanghelici de confesiune augustana (8,7 mii), mozaici (6 mii), de altă religie (89 mii) precum şi un număr neîngrijorator de persoane declarate fără religie (12,8 mii), atei (8,5 mii) sau alţii cu religie nedeclarată (11,7 mii) consemnaţi de ultimul recensământ.

Aceşti 21,6 milioane locuitori au constituit comunităţi exprimate tot statistic sub forma a 97 municipii, 171 oraşe, 2.698 comune şi 13.089 sate.
Iar în toate aceste localităţi, comunităţile locale au durat de-a lungul timpului peste 16 mii lăcaşe de cult, identificate astăzi ca fiind:
·14.777 biserici ortodoxe,
·cca 1.000 romano-catolice,
·265 aparţinătoare Bisericii Lutherane CA de Sibiu,
·56 ale Vicariatului ortodox sârb,
·29 ale Vicariatului ortodox ucrainian,
·cca 800 aparţinătoare Bisericii Reformate,
·16 bisericii armeneşti,
·57 ale Cultului crestin de rit vechi,
·50 ale Bisericii Lutherane sino-presbiteriene de Cluj.
Lipsesc din această enumeare lăcaşele ruinate de trecerea timpului, sau cele şterse din statistici şi din realitatea noastră geografică şi culturală de practici umane nepotrivite (tiranice, hegemonice, dictatoriale sau ateiste), cunoscute tuturor mai mult sau mai puţin din ultima mie de ani extrem de frământaţi şi cu prea puţine perioade de linişte pentru ctitorie cu foloase maxime.
Dar, sunt incluse în totalul de peste 15.000 de lăcaşuri de cult ortodox, şi bisericile din mânăstirile noastre, care o să vedeţi că fac din România “CEA MAI PUTERNICĂ ZONĂ ORTODOXĂ DIN LUME” Pe ce mă bazez când fac această afirmaţie? Tot pe date statistice, pe care vă invit să le analizaţi:

Mânăstiri Româneşti:
Alba (23) Arad (4) Argeş (22) Bacău (22) Bihor (9)
Bistriţa-Năsăud (9) Botoşani (12) Brăila (2) Braşov (10) Bucureşti (5)
Buzău (10) Călăraşi (4) C.-Severin (18) Cluj (14) Constanta(4) Covasna (4) Damboviţa (8) Dolj (8) Galaţi (6) Giurgiu (1)
Gorj (14) Harghita (5) Hunedoara (8) Ialomiţa (8) Iaşi (36)
Ilfov (8) Maramureş (17) Mehedinţi (6) Mureş (11) Neamţ (58)
Olt (4) Prahova (14) Sălaj (5) Satu Mare (6) Sibiu(9)
Suceava (33) Teleorman (3) Timiş (-) Tulcea (4) Vâlcea(20)
Vaslui (16) Vrancea (18)

TOTAL 498

Alte Mânăstiri Ortodoxe stabilite în România = 13 – din care:
Ruseşti (5) Sârbeşti (5) Armene (2) Ukrainiană (1) = TOTAL ŢARĂ = 511

Europa (fără România) = 129 + România 511 = 640
Albania (2) Bulgaria (19) Bosnia-Herzegovina (10)
Cyprus (1) Croaţia (1) Franţa (2)
Finlanda (1) Germany (3) Grecia (31)
Italia (2) Irlanda (1) Muntenegru (0)
Norvegia (1) Polonia (1) Romania (511)
Rusia (28) Serbia (21) Elveţia (1) Marea Britanie (4)

Orientul Mijlociu + Africa = 14
Egypt (3) Ethiopia (2) Iraq (2) Israel (3) Liban (5) Syria (4)

America de Nord = 108
Canada (11) United States (97)

America Centrală şi de Sud = 1
Guatemala (1)

Asia = 2
Korea (2)

Australia = 5
Australia (5)

Total general = 770 mânăstiri ortodoxe în lume

Prezentarea datelor menţine acurateţea acestora la sursă (http://www.orthodox-monasteries.com ), dar este evidentă ponderea dată de interpretarea procentuală. Pe teritoriul Romăniei lucrează 80 % dintre Mânăstirile Ortodoxe ale Europei şi 69 % din totalul mondial al acestora, lucru care, pe mine cel puţin, mă face să mă simt stăpân pe istoria noastră şi asigurat în ceea ce priveşte stabilitatea religioasă a timpului prezent şi viitor.

Să trecem însă peste această lume de date şi cifre, reîntorcându-ne la tema noastră -clopotele- pe care le vom privi prin prisma unor poveşti şi povestiri acolo unde se află, sus în turle, în turnuri sau zvonere, în lumea credinţelor, sau despre clopoţei, talăngi şi zurgălăi, aflate mai aproape de noi, de natură şi de lumea animală, în cadrul practicilor laice.

Vorbind despre clopote în acest spaţiu geografic, am amintit deja că: “mai devreme decât grecii, Regele Rhesus al Tracilor decora harnaşamentele cailor săi cu clopoţei”.

Ştim deci că tracii şi mai apoi dacii stăpâneau o dată cu munţii şi minele metalifere şi meşteşugurile prin care-şi obţineau cele trebuincioase traiului şi apărării teritoriilor pe care se practicau pe scară largă şi păstoritul şi creşterea animalelor. Tot ei au fost deschişi contactelor cu populaţiile din teritoriile cu care se învecinau şi cu care făceau un susţinut schimb de bunuri şi valori culturale totodată.

Legiunile macedonene au plecat din teritoriul balcanic spre răsărit, şi au cunoscut acolo clopotele şi clopoţeii dacă nu-i ştiau deja, şi s-au întors beneficiind şi de această nouă unealtă-instrument.

Ştim apoi de faptul că romanii care veneau dinspre sud-vest, utilizau clopoţeii din perioada precreştină, tot ei fiind anterior cuceririi şi colonizării Daciei, în contact cu civilizaţiile orientului şi Africii de Nord.

Au venit, s-au aşezat, sau au trecut şi multe alte naţii din toate vânturile, dar mai ales din adâncurile Orientului, din estul care -am văzut anterior că stăpânea meşteşugul facerii clopotelor şi clopoţeilor până la nivel de artă.

Deci, să ne îndreptăm atenţia spre descoperirile arheologice de perioadă precreştină ale unor clopote şi clopoţei pe teritoriul nostru, să dăm crezare izvoarelor istoriografice.

Cea mai vechie piesă descoperită pe teritoriul traco getic este clopoţelul de bronz descoperit la Şomhid, judeţul Arad. Este format dintr-o parte conică, un mâner care reprezintă un animal stilizat şi o limbă de o forma deosebită.

(foto)
Clopoţel de bronz - Şomhid, Arad

Un clopoţel asemănător, confecţionat din bronz a fost descoperit la Gorneşti, jud. Mureş. Acesta este decorat cu un relief care reprezintă o cervidă tânără. Vasile Pârvan, citându-l pe Joseph Hempel arată: “aceste piese fac perte din categoria vestigiilor specifice perioadei migraţiilor cimero-scytice din sec. X-VI î.e.n.” Nu vom insista asupra dezbaterilor privind prezenţa scyţilor în zona Transilvaniei, această sarcina revenind istoricilor. Pe noi ne atrage existenţa unor clopoţei la o dată atât de avansată, aceştia fiind de origine tracă, sau poate iraniană sau agatârşe, dar perfect adoptaţi aspectelor vieţii sociale şi culturale. Tot Vasile Pârvan îşi extinde afirmaţiile spunând “clopoţeii sunt obiecte care ornau baldachinele carelor cu care aceste populaţii se deplasau, sunetul fiind produs de o fărâmă de fier care lovea marginile de metal”.
Dintr-o perioadă următoare acesteia, sec. IV î.e.n. provin obiectele ritualice descoperite la Enisala, Jud. Tulcea. Unul dintre mulţii clopoţei găsiţi în necropola de aici-vestigiu al culturii geto-dace, este, conform descrierii lui Gavrilă Simion “negru, parcă trecut prin foc”. Alţi doi clopoţei de bronz, de forma conică cu gura evazată, măner cu orificiu dar corp comun cu clopoţelul, au 2,3 cm înălţime şi 1,7, respectiv 1,8 cm diametru la bază, au fost descoperiţi în mormântul nr. 8. Un alt clopoţel de bronz din aceeaşi perioadă este descoperit într-un Kantharus din mormântul 11.
Complexul funerar de la Teliţa, jud., este cel care relevă date despre maturitatea civilizaţiei getice din vremea lui Zalmodegikos, sec. III î.e.n. şi conţine printre altele mai mulţi clopoţei de bronz, de dimensiuni mici cuprinse între 2,5 şi 2,0 cm înălţime. Toţi aceştia sunt păstraţi la Muzeul de Arheologie din Tulcea.
Interesant pentru periplul nostru dar şi pentru comunicarea între populaţiile din tot arealul tracic o constituie o marturie venită din zona clopoţeilor. Astfel, un clopoţel de bronz care se potriveşte izbitor descrierii celor de mai sus a fost descoperit în situl arheologic de pe teritoriul Bucureştiului, cel cunoscut ca Militari-Câmpul lui Boja. O dată cu scoaterea la lumină a atelierului de prelucrare a bronzului de lângă bordeiul B 23 / 1999, iese la iveală şi un clopoţel de bronz, “negru ca ars în foc, de formă conică cu marginile evazate, mâner-corp comun şi perforat”; acesta are 6,5 cm. Înălţime, un diametru al bazei de 5,2 cm. Şi este păstrat în inventarul Muzeului de Istorie a Bucureştiului sub nr. 72.726.

(foto)
Clopoţel de bronz, sec. III î.e.n.-Militari-Bucureşti

Mărturii despre clopote în epoca precreştina pe teritoriul geto-dac mai avem din diverse zone ale acestui spaţiu vast. Clopotul apare ca simbol pe un sarcofag de 2,70 x 2,40 x 1,70 m, sculptat din marmură albă cu reflexii violacee, păstrat la Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa. Sarcofagul are sculptate reliefuri cu simboluri ale lui Men – protectorul morţilor, o zeitate locală de provenienţa din Asia Mică. Pe faţa anterioară, panoul din stânga, apare un clopot cu mâner bogat ornamentat.

(foto)
Clopot – detaliu sarcofagul lui Men

Clopotele sunt atestate ca utilizare în continuare la dacii liberi (ex. Mătăsaru, jud Dâmboviţa), dar mai ales în teritoriul supus ocupaţiei romane. El era folosit în cultul Cybelei, pentru a alunga spiritele malefice, pentru protecţia turmelor şi recoltelor, ca piesă de harnaşament ş.a.

(foto)
Talăngi de fier - Mătăsaru

Clopote romane (tintinnabulua), foarte variate tipologic, s-au descoperit la Buciumi-Sălaj, Ghirbom, Surducu Mare, Răcari, Slăveni, Locusteni-Dolj, Barboşi-Galaţi etc. În mediul carpic se răspândesc, sub influenţa sarmaţilor, clopoţeii conici cu inel de suspensie, cunoscuţi din cercetarea necropolelor de la Moldoveni-Gabăra, jud. Neamţ (sec. II-IIIe.n.), Ştefăneşti, jud. Botoşani, sau Târguşot, jud. Prahova, dar şi la Callatis (Mangalia).

Clopote cu forme particulare, scoase din tipologia “romană” sunt descoperite ca un element de continuitate în diverse alte zone. Iată mai jos un clopot de bronz, cu mâner inelar sudat, care are o forma tubulară, cu dimensiuni 12 x 6,3 cm; piesa se află în custodia Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (nr. inv. 18.534), este datat sec. I e.n., a fost descoperit în habitatul civil de la Sarmisegetusa Basileion-centrul statului dac de la Grădiştea Muncelului şi, în opinia autorilor, are o asemanare de formă foarte apropiată de cea a clopoţeilor utilizaţi în spaţiul Siberiei centrale şi al Mongoliei .

(foto) Clopoţei de bronz

Dacia-Grădiştea Muncelului şi din Zona Mongolia

O altă apropiere interesantă a fost constatata de noi în ceea ce priveşte o altă descoperire: clopoţel quadrangular de bronz, dimensiuni 6 x 4,5 cm, piesă se află în custodia Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (nr. inv. 18.533), este datat tot în sec. I e.n., a fost descoperit în la Sarmisegetusa Basileion-terasa III; şi acest clopoţel are o asemănare izbitoare cu exemplare aflate la mare distanţă geografică şi temporală, respectiv culturile din zona central-africană.

(foto)
Clopot quadrangular de la Grădiştea Muncelului, sec I e.n.

Din aceeaşi perioadă provine şi colierul de podoabă cu patru clopoţei de bronz, poziţionaţi alternativ cu trei alte amulete protectoare, descoperit la Ulpia Traiana între obiectele din Palatul Auguştilor şi datat ca aparţinând primului secol e.n.

(foto)
Colier cu clopoţei de la Ulpia Traiana

Dimensiuni miniaturale au şi clopoţeii de bronz reliefaţi ca decoraţie-simbol dionysiac pe bolul aparţinând începutului dominaţiei romane, descoperit la Tomis în mormântul 459 sau clopoţeii de bronz din castrul roman de la Buciumi, jud. Sălaj (4,0 x 3,5 cm şi 3,5 x 3,2 cm), păstraţi la Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău.
Carpii, populaţie de origine geto-dacă dezvoltată în sec. II-III e.n., utilizau clopoţei de bronz de formă conică, prelungiţi cu agăţătoarea inelară de suspensie; două astfel de piese au fost găsite la Moldoveni-Gabăra, jud. Neamt, unul în mormântul 40 de incineraţie iar celălalt în mormântul 203 de înhumare, tradiţie dezvoltată sub influenţa sarmaţilor, cf. istoricului G. Bichir. Tot el ne semnalează descoperirea unor clopoţei de bronz din sec. III-IV e.n. în necropolele de la Târguşor, jud. Prahova sau Ştefăneşti, jud. Botoşani.
Clopoţei de bronz de mărime mică şi provenind din aceeaşi perioadă, sunt descoperiţi la Mangalia ; aceştia au formă conică şi dimensiuni de 1,3-1,8 cm înălţime şi cca. 1,3 cm. diametru.
Pe lângă rolul decorativ sau ornamental, clopoţeii şi talăngile au fost permanent utilizate de o populaţie care dezvoltase creşterea animalelor şi păstoritul ca activităţi economice de bază. G. Bichir presupune că la gătul animalelor mici se atârnau clopoţei pentru a nu se rătăci de turmă, sau la animalele de tracţiune pentru a semnala deplasarea atelajelor. Clopote de tip talangă s-au descoperit la Sucidava pe malul Dunarii (actual Celei, jud. Olt) ; aceste 15 piese sunt confecţionate din tablă de bronz deformată manual şi sudată în lateral, iar la partea superioara era sudat un inel din acelaşi material.

(foto)
Talăngi de bronz de la Sucidava-sec. V e.n.

Clopoţei cu forme deosebite întâlnim în descoperirile de la Adamclisi – aşezarea romano-bizantină Tropaeum Traiani. Primul, descoperit în zona porţii principale are o formă conică, agăţătoare inelară corp comun şi limbă de fier de o mărime neobişnuită.

(foto)
Clopoţel de bronz cu limbă de fier, sec. V-VI e.n.

Al doilea clopoţel descoperit aici are o formă neobişnuită şi este de o frumuseţe deosebită; este din bronz, are înălţimea de 8 cm. şi diametrul cel mai mare de 5,5 cm. Din păcate, limba acestuia nu s-a păstrat.

(foto)
Clopoţel de bronz, sec. VI, Adamclisi

Al treilea clopoţel datează din sec. VI şi a fost descoperit la Dinogetia. Este de bronz şi are forma şi decoraţiile aşa cum le vedeţi în imaginea de mai jos.

(foto)
Clopoţel de bronz de la Dinogetia, sec. VI

O prezenţă constantă în viaţa laică de pe teritoriul Traciei şi al Daciei de mai târziu şi prelungită până în zilele noastre o reprezintă zurgălăii. Astfel de piese din aramă s-au descoperit în mormintele unor copii din sec. VIII de la Obîrşia Nouă, jud. Olt. Pentru confecţionarea acestora se foloseau două tehnici diferite. Prima presupunea sudarea verticală a două jumătăţi care duceau în final la realizarea unui zurgălău cu secţiune ovoidală, având partea superioară-de agăţat ca fiind corp comun cu cea globulară şi o tăietură în cruce la partea inferioară. În interior se afla un grăunte de metal. A doua tehnică presupunea sudarea orizontală a două emisfere, cu marcarea zonei de îmbinare. Acest tip de zurgălău are o tăietură simplă la bază şi o perforaţie în cea superioara. În interior este inserat un cub de fier care asigură sonoritatea prin mişcare.

(foto)
Zurgălăii de la Obîrşia Nouă

Piese asemănătoare ca formă şi destinaţie au fost găsite şi la situl de la Păcuiul lui Soare-insula din apropierea localităţii Ostrov, jud. Constanţa. Zurgălăii erau folosiţi ca decoraţie pe costumaţia de sărbătoare (vezi căluşarii), ca jucărie, sau piesă de ornare a harnaşamentului cailor.

Tradiţia continuă de-a lungul secolelor iar performanţele metalurgiei locale se regăsesc şi în forma şi nivelul de finisare al clopoţeilor din ce în ce mai mari în timp. O mărturie extrem de interesantă este cuprinsă în notele lui Nikitas Choniates, secretar imperial al lui Issac II Anghelos, pe durata campaniei acestuia împotriva rebelilor Sciţi (Cumani) şi Valahi în 1188 : « pe durata deplasării acestora spre munţi…se auzea mugetul teribil al trompetelor, sunetul puternic al clopotelor… şi şuieratul aerului care trecea prin capetele de dragon (lup) din vârful suliţelor …asta făcea să se creadă că oastea lor era mai numeroasă… »

(foto)
Clopot de bronz, sec. X-XI, Dinogetia

O ultimă descoperire a unui clopoţel dintre sutele găsite pe teritoriul actual al României, este cea prezentată mai jos: un clopoţel de bronz din ultima parte a sec. XIII, de la Bragadiru-Zimnicea, jud. Teleorman. Are o înălţime de 5,5 cm. şi diametrul circumferinţei bazei de 8,2 cm.

(foto)
Clopoţel de bronz, sec. XIII

După aceste pagini de istorie atestată şi susţinută documentar, să aruncăm o privire şi asupra miturilor clădite în timp despre clopote, care apar în viaţa bisericii ortodoxe din sec. XI-XII şi sunt o sursă la fel de bogată în referinţe.

Site-ul Mânastirii Putna ne învaţă că: “Apariţia clopotelor, în general, şi utilizarea lor în practica vieţii spirituale creştine, mai ales, nu sunt coincidente cu însăşi apariţia cultului creştin şi cu cele mai vechi forme de manifestare ale acestuia. Dealtfel, dacă avem în vedere funcţia lor primordială, de comunicare sonoră a unor masaje convenţionale, introducerea acestora în serviciul primelor comunităţi creştine nici nu ar fi fost indicată, chiar dacă clopotele ar fi existat încă de pe atunci. După cum se ştie, până la Edictul din Milano, emis de împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, creştinismul a evoluat şi s-a răspândit ca o credinţă interzisă, adepţii acestuia fiind persecutaţi cu cruzime în toate provinciile uriaşului Imperiu roman. În asemenea împrejurări, serviciul religios trebuia să se desfăşoare discret şi în locuri bine tăinuite, fapt pentru care credincioşii erau chemaţi la slujbe prin intermediul diaconilor sau al unor mesageri secreţi, numiţi cursores. După promulgarea edictului amintit, care proclamă libertatea cultului creştin în tot cuprinsul Imperiului roman, se adoptă noi mijloace pentru anunţarea serviciilor religioase, cum ar fi trâmbiţa, toaca de lemn, toaca de fier etc. Abia către sfârşitul secolului al IV-lea îşi fac apariţia primele clopote, care, potrivit unor izvoare, ar fi fost inventate de către Paulin din Nola (353 - 431), guvernator al Campaniei, mai întâi, apoi preot şi episcop în această parte a Italiei. De la numele regiunii în care au fost inventate, clopotele se numesc în limba italiană campane, iar construcţiile destinate adăpostirii şi funcţionării lor campanile, deci clopotniţe, termeni folosiţi cu aceleaşi accepţii şi de unii cercetători români mai vechi.
La data inventării, clopotele nu au primit însă destinaţia religioasă pe care o cunoaştem noi astăzi. Introducerea lor în uzanţa vieţii bisericeşti are loc pe la începutul secolului al VII-lea şi este atribuită episcopului roman Sabinian. Procesul de generalizare a utilizării acestora evoluează totuşi lent şi va dura până prin secolul al VIII-lea în Apusul Europei şi până prin cel de al IX-lea în Răsărit, coexistând până-n zilele noastre cu procedeul mai vechi al vestirii slujbelor şi prin baterea toacei. S-ar părea că în Răsărit clopotele au fost aduse mai întâi din Italia. Se ştie, de pildă, că în anul 865 însuşi împăratul Bizanţului, Mihail al III-lea, supranumit Beţivul, primea în dar de la dogele Veneţiei, Ursus Patricianus, o garnitură de 12 clopote pentru faimoasa biserică Sfânta Sofia din Constanţinopol.
Potrivit tradiţiei creştine, sunetele clopotelor simbolizează glasul lui Dumnezeu şi al slujitorilor săi. De aceea, înainte de a intra în funcţie, ele sunt mai întâi aghezmuite şi tămâiate, primind adeseori şi câte un nume, fie simbolic, fie de ctitor, fie de sfinţi, întocmai ca la un autentic botez. Cele mai vechi clopote din ţara noastră, ajunse până la noi, datează din secolul al XIV-lea şi se păstrează la bisericile de la Sântana Nirajului, Şeica Mare şi Cotmeana. Din prima jumătate a secolului al XV-lea, menţionăm un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur şi două de la Cozia, acestea din urmă datând sigur din 1403 şi, respectiv, din 1413. Mai numeroase sunt clopotele care s-au păstrat din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în special cele moldoveneşti dăruite de Ştefan cel Mare mănăstirilor: Putna, la 1484 şi 1490; Voroneţ, la 1488; Bistriţa, la 1490 şi 1494. Nici unul din aceste clopote nu s-a păstrat intact până-n zilele noastre. Toate s-au dogit cu vremea, fiind scoase din funcţie sau prefăcute de mai multe ori”.

Izvoarele istorice ne spun că Mânăstirea Neamţ este cu siguranţă cea mai veche mânăstire din Moldova. Tradiţii locale puternice, în mai multe versiuni, ca şi inscripţia de pe un clopot din veacul al XIV-lea <> dovedesc existenţa mânăstirii la sf. Sec. 14. În tradiţia locală, înregistrată de cronicari, se pomeneşte însă de nişte călugări care ar fi venit de prin părţile Dunării (unii spun ca aceşti călugări ar fi fost discipolii lui Nicodim, organizatorul vieţii mânăstireşti în Ţara Românească) şi ar fi întemeiat un schit aici, chiar cu un veac mai înainte. Ei au ridicat aici o biserică din lemn, numită de istorici “Biserica Albă”, refăcută din lemn de stejar la 1402 de Alexandru cel Bun. Gala Galaction a îndrăgit Mânăstirea Neamţ în chip deosebit, dându-i şi tribut literar. Dupa unul din primele drumuri şi popasuri în ea, a scris reveria literară “Clopotele Mânastirii Neamţu”, lucrare pe care v-o recomand cu căldură pentru sufletească lecturare. Peste alţi aproape 50 de ani, George Călinescu, auzind clopotele Mânăstirii Neamţ, a remarcat sunetul lor răscolitor despre care a notat: “Cântecul clopotelor Neamţului este indescifrabil; în tot cazul e de ordinul simfonicului celui mai bethovenian”.

Mai sus de Neamţ, găsim o altă ctitorie de marcă, Mânăstirea Bistriţa. Din pisanie aflăm că <>

Turnul clopotniţă are forma unei prisme cu baza pătrată, sprijinit la colţuri de patru contraforţi puternici. La nivelul solului, clopotniţa are o încăpere izolată, iar deasupra două încaperi suprapuse. Prima, cu trei ferestre şi o calotă sferică, a fost transformată în paraclis, iar în cea de deasupra sunt instalate clopotele. Camera clopotelor şi paraclisul sunt boltite. Aici se mai păstrează două clopote din vremea lui Ştefan cel Mare:

·primul are o inscripţie în limba latină care arată locul şi data turnării: “Leopoldi, anno domini MCCCCLXXXX” (=1490);
·al doilea clopot are inscripţia în slavonă: “Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut acest clopot în anul 7002 (=1494) , iulie 25, iar al domniei sale anul al 38-lea curgător”. Pe acest clopot Voievodul a cerut şi s-a pus şi stema ţării.

Ctitorul unei alte mânăstiri de suflet a românilor - Voroneţ - a avut grijă să fie turnate două clopote făcute din bronz, căruia i s-a adăugat argint şi aur, făcându-le să sune cu un timbru grav şi pătrunzător. Pe ele s-a adăugat inscripţia: “Ştefan-Vodă, din îndrumarea lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996 (1488) luna mai” . Iar tradiţia spune, că mâini îndemânatice le dau glas când sună, şi ele chiamă numele Voivodului: “Ştefan-Vodă…, Ştefan-Vodă…”

Mai ştim despre astfel de ctitorii străvechi, aflate pâna azi în viaţa noastră. Lui Dragoş Voievod, legenda îi atribuie construirea unei bisericuţe de lemn, în satul Boureni-Suceava. Însuşi numele satului e pus în legătură cu descălecatul lui Dragoş, de către unul din Letopiseţele Moldovei. Tradiţia consemnează că, în jurul anului 1610, schitul de la Boureni a fost restaurat de către Andrieş Munteanu. Probabil că plecând de la tradiţia locală, s-a pus pe unul dintre cele trei clopote data <<1352>>.

Cea mai veche ctitorie românească în fiinţă, este cea de la Streisângeorgiu (oraşul Călan, jud. Hunedoara). Ea a fost ridicată la începutul sec. XII cu navă şi altar dreptunghiulare, turn-clopotniţă şi a fost pictată în 1313 de zugravul Teofil la iniţiativa Cneazului Bâlea. A fost restaurată în 1409, iar tabloul votiv îl înfăţişează pe Cneazul Laţcu Cândreş şi soţia sa, Nistora.

Tot veche este şi ctitoria de la Strei, jud, Hunedoara, ridicată la sfârşitul sec. XIII cu un turn-clopotniţă pe latura de vest, cu piatră de talie la colţuri, acoperiş conic de piatră, friză în zig-zag în partea superioară. În interior are un valoros ansamblu de pictură lucrat de Grozie.

- Din Evul Mediu avem şi Biserica Parohială Sf. Mihail din Cluj-Napoca, începută la 1349 şi încheiată la 1450. Ea este reprezentativă pentru ctitoriile de stil gotic, de tipul biserică-hală, cu trei nave şi două turnuri-clopotniţă.

În Transilvania se distinge BISERICA NEAGRĂ. Brasovul, situat intr-un peisaj de o rară frumuseţe, se poate mândri cu o istorie de aproape 800 de ani. Aşezarea lui la poalele munţilor Carpaţi, la întretăierea vechilor drumuri comerciale, care leaga teritoriul danubian cu bazinul carpatic, a determinat în decursul istoriei rolul Braşovului ca important centru industrial, comercial şi cultural, nu numai pentru Transilvania, dar şi pentru celelalte două ţări româneşti - Muntenia şi Moldova. Printe monumentele istorice şi de artă ale oraşului, Biserica Neagră ocupă un loc deosebit. Din punct de vedere arhitectonic ea domină centrul medieval al Braşovului. Numele de “Biserica Neagră” l-a primit biserica parohială evanghelică lutherană din Braşov, după marele incendiu al oraşului din anul 1689. Fumul şi flăcările au înnegrit zidurile, însă nu au putut distruge măreţia sa. Biserica Neagră, cu o lungime de 89 m, este cel mai mare edificiu religios între Viena şi Istanbul (Constantinopol).
Construcţia bisericii în stil gotic a început in anul 1383 în timpul parohului Thomas Sander, pe locul unei stravechi biserici în stil romanic din prima jumătate a secolului al XIII-lea. La prima invazie a turcilor in anul 1421, biserica, încă neterminată, a fost distrusă în mare parte. Construcţia bisericii a durat până în anul 1477. Din cele două turnuri proiectate iniţial, la faţada vestică a bisericii a fost ridicat numai turnul sudic cu o înălţime de 65 m. În turn au fost aşezate trei clopote, din care BOANCĂNUL -cel de 6.300 kg- este cel mai mare clopot din Romania.

Despre Clopotele din Biharia ştim că iniţial au fost 3: unul de 198 kg (din 1786), unul de 358 kg (din 1815) şi un clopot mare de 573 kg (din 1805). În urma dispoziţiilor din primul război mondial la 9 aprilie 1917, primele două clopote au fost duse pentru scopuri militare şi a rămas unul. Lângă aceasta s-a montat un clopot mic în 1955. Tot în turn se găseşte un vechi orologiu, care este originar din fabrica de orologii din Budapesta a lui Müller János. Acest orologiu cu 3 greutăţi funcţionează şi astăzi. În urma marii reconstrucţii ce s-a terminat în 1802, bisericii i s-a schimbat în întregime structura, a primit a formă nouă atât în interior cât şi în exterior.

Mânăstirea Cetăţuia -cea închinată Patriarhiei din Ierusalim, sub administraţia căreia a rămas din 1670 până la 1863 la secularizarea rânduită de Domnul Cuza- avea dăruite la 1669 de către domnitorul Gheorghe Duca, două clopote, comandate unul lui Andreas von Andrasovschi din Braşov şi al doilea lui Gherardus Benning din Danzig., fiind comandate şi inscripţii, pe unul în limba greacă şi pe celălalt în limbile latină şi greacă. Clopotul turnat la Danzig, deteriorându-se, a fost topit şi re-turnat în anul 1816. Ambele clopote se află expuse în incintă, lângă turn.

Peste Carpaţi, la Sibiu, se detaşează pentru subiectul nostru Biserica Evanghelică. Clopotele Turnului sunt valoroase exemplare ale vechilor turnătorii în bronz de la noi. Unul dintre ele, “clopotul ceasului” (126 cm. înălţime şi 3 800 kg.) poartă o inscriptie în majuscule gotice, care îl situează în sec. al XIV-lea, întrucât în Transilvania de la începutul sec. al XV-lea se impune <> în inscripţiile pe clopote. “Clopotul nopţii”, datat 1411, cu 89 cm. înălţime şi 1 400 kg., a fost turnat de meşterul Johann von Wertheim; al treilea clopot –cel mai vechi cunoscut în Transilvania- a fost iniţial turnat de meşterul Johannes Csylag la 1350, şi turnat pentru a treia oară în forma actuală în 1874, la apariţia unei crăpături. Inscripţia sa, cuprinzând ca dată anul 1350, dovedeşte existenţa clopotniţei la acea dată.

Nepăstrată, dar cea mai demnă de amintit, este însă basilica atestată documentar la Sucidava (Celei) la mijlocul sec. VI. Afost construită aproape de zona începuturilor creştineşti pe teritoriul Daciei şi în teritoriul unuia dintre cele 15 episcopate situate în centrele urbane de-a lungul Dunării şi până la mare. Înfiinţarea acestor episcopate s-a făcut ca un răspuns firesc la modul în care a prins sămânţa credinţei, demonstrată de jertfa martirilor lui Diocleţian din anul 304 de la Niculiţel, Axiopolis şi Halmisis din Dobrogea.

Clopotele acestea, ştiute sau neştiute, au vegheat vremurile românilor aşa cu vor fi fost ele, vremuri aşezate, vremuri de frământări sau vremuri de urgie, toate alternând în interiorul fiecărei generaţii cu vremuri de pace, bucurie sau sărbătoare, greu încercând sau uşurând poporul cu vestirile lor.

Iată, acum, o pagină din romanul ”Ieşirea la mare” al lui Paul Anghel, a zecea carte din ciclul “Zăpezile de-acum un veac” dedicată perioadei naşterii şi consolidării României moderne după Războiul de Independenţă şi care descrie atmosfera zilei revenirii oştilor române victorioase în Capitală: “Băteau clopotele peste Bucureşti. În poiana din Pădurea Băneasa, Armata şi Prinţul (Carol) se descoperiseră pentru rugăciune. Toată suflarea masculină din poiană s-a descoperit. Suflarea feminină şi-a plecat frunţile şi a privit în pământ. Încă nu se auzeau tobele, paşii ritmici, alama fanfarelor. Se auzea doar arama clopotelor care cântau victorios în zare. Auzul tresărea şi se bucura, Capitala era toată cu sufletul în văzduh. Dar urechea bucureşteanului alegea, deosebea, culegea, desprindea din aer partea de sunet ce revenea sufletului său inundat de bucuria sonoră:
- Astea-s clopotele de la Mitropolie. Astea-s clopotele de la Sărindar, de la Sfânta Vineri, de la Boteanu, de la Pantilimon, de la Bucur, de la Stavropoleos, de la Domniţa Bălaşa, de la Sfântul Gheorghe, de la Sfântul Ioan cel Nou, de la Bărăţie, de la Sfântul Iosif, de la Cotroceni, de la Biserica Albă, de la Biserica dintr-o zi…
Un altul număra în gând alte biserici şi alte turle, spulberate în vremi, din care nu mai rămăsese urmă –oraşul fiind mereu sub vremi, rând pe rând certat de cutremure, năvăliri, revărsări de ape, incendii- acelui om părându-i-se însă că şi acele clopote dispărute sună, încă se mai aud.
- Astea-s clopotele de la Stâlpari, de la Biserica Sfintei Muceniţe Ana, de la Petrea Haiducu, de la Banu Antonache, de la Hagi Chirea, de la Negru Vodă…
Nici el n-a putut istovi pomelnicul bisericilor duse, căci s-au pornit şi alte clopote, de la Batişte, de la Frumoasă, de la Mavrogheni, de la Zlătari, de la Mătăsari, de la Tabaci, de la Biserica Doamnei, de la Silvestru, de la Cuţitul de Argint, până când numărul de trei sute de lăcaşuri s-a împletit într-un sunet unanim suitor în slăvi. Dincolo de zarea de la miazăzi, băteau lin, în ecou, clopotele de la Cernica.
Armoniile se topeau acum în aer, îndulcite, stinse. Încă mai vuiau văzduhurile, încă neaşezate, tinzând către ţărmii de dincolo de cer, când au ţipat goarnele. Pe zare, în lumina răsăritului, se vedea Arcul de triumf.”

Tot legat de timpuri grele, dar altfel frământate, să îl ascultăm pe Barbu Ştefãnescu Delavrancea cu spusele articolului despre “Soarta clopotelor bisericilor româneşti din Transilvania în timpul primului război mondial” :
“Primul război mondial, provocat de marile puteri europene cu scopul de împărţire a teritoriilor coloniale şi a sferelor de influenţă, a avut ca pretext asasinarea la Sarajevo, în Serbia, la 28 iunie 1914 a arhiducelui Franz Fedinand moştenitorul tronului Austro-Ungariei...
De la declanşarea primului război mondial, România, până în august 1916, a adoptat poziţia de neutralitate şi espectativă militară.
Situaţia de neutralitate a fost determinată în afara cauzelor imediate şi de prevederile tratatului secret de alianţă încheiat de către România cu Austro-Ungaria la 30 octombrie 1883, tratat la care, în aceeaşi zi, a aderat şi Germania.
Desfăşurarea evenimentelor a obligat însă România, ca la data de 27 august 1916, să declare război Austro-Ungariei, cu scopul declarat de eliberare a teritoriilor româneşti - Transilvania şi Bucovina.
Această acţiune, a agravat mult situaţie românilor din Transilvania, iar autorităţile austro-ungare au luat măsuri discriminatorii drastice.
Una din aceste măsuri ordonate de la Viena şi Budapesta, mai puţin cunoscută, a fost cea de rechiziţionare a clopotelor bisericilor româneşti din Transilvania, precum şi a unor învelitori ale bisericilor acoperite cu folie de cupru sau pe plumb, pentru a fi topite şi folosite în industria de armament.
După acţiunea diabolică a Curţii de la Viena, din a doua perioadă a secolului al XVIII-lea, când sub comanda baronului Bucow a început dărâmarea şi incendierea celor aproximativ 300 de lăcaşuri de cult ortodoxe (biserici, mănăstiri şi schituri) din Transilvania, în localităţile în care românii s-au opus catolicizării, păstrându-şi credinţa strămoşească, s-a săvârşit un nou act de profanare a bisericilor româneşti.
Aceste acte au fost cu atât mai reprobabile cu cât au fost săvârşite de un stat considerat creştin şi care în plus se pretindea a fi în fruntea statelor civilizate din Europa.
Ordinele date cu privire la această acţiune, prevedeau ca în localităţile unde erau mai multe biserici româneşti să fie lăsate clopotele doar la o singură biserică, iar de la celelalte biserici să se rechiziţioneze toate clopotele.
Din exemplele care urmează se pot trage cu uşurinţă concluziile.
În oraşul Alba Iulia s-a stabilit să rămână clopotele de la biserica Maieri II.
După cum se ştie, biserica a fost construită în anii 1714 -1715 din materialele rezultate ca urmare a demolării de către autorităţile austriece a clădirilor în care a funcţionat mitropolia construită de Mihai Viteazul în anul 1597 pentru românii ortodocşi din Transilvania.
Trei dintre clopotele existente de la această biserică confirmă vechimea şi provenienţa lor, prin anii înscrişi prin turnare 1620, 1624 şi 1677, deci cu mult înainte de apariţia la români a religiei greco-catolice.
Celelalte trei biserici româneşti existente în Alba Iulia - Lipoveni, Centru şi Maieri I la fel ca şi altele din Transilvania, au funcţionat mulţi ani fără clopote.
Pentru localităţile rurale în care a existat o singură biserică, ordinele date au fost însensul de a se rechiziţiona toate clopotele mari, fiind lăsat în funcţiune doar unul singur, cel mai mic.
O situaţie mai deosebită s-a înregistrat în satul Ampoiţa din apropierea oraşului Alba Iulia. Locuitorii acestui sat de munte fiind cu toţii români ortodocşi, la aflarea “poruncii” cu privire la rechiziţionarea clopotelor au hotărât să le coboare din turnul bisericii şi să le ascundă în pădurea satului, până va trece “primejdia”. În acest fel, clopotele bisericii care au fost aduse cu cheltuiala credincioşilor din Grecia în anul 1800, au fost salvate. Locul unde au fost ascunse clopotele a rămas până în zilele noastre cu denumirea “Huda Clopotelor”.
Atmosfera generală a acestei perioade nefaste de rechiziţionare a clopotelor bisericilor româneşti a fost consemnată admirabil de către preotul bisericii ortodoxe din satul Pâclişa (lângă Alba Iulia) Nicolae Cado, în cronica bisericii sale iniţiată în anul 1901.
Pentru amănuntele consemnate şi pentru frumuseţea exprimării, redăm în întregime textul respectiv.
“După terminarea primul război mondial şi făurirea României Mari, credincioşii români din parohiile vitregite, în funcţie de posibilităţile lor financiare au înlocuit clopotele jefuite din bisericile proprii.
La bisericile româneşti exemplificate din Alba Iulia, noile clopote au fost turnate şi instalate astfel:
-la biserica din cartierul Lipoveni, 3 clopote în anul 1925 iat al 4-lea în anul 1926;
-la biserica din Centru clopotele au fost turnate şi instalate în anul 1926. Unul dintre ele a fost donat de către dr. Dominic Medrea, membru al familiei Căpitan Florian Medrea care a fost comandantul Consiliului Militar Român constituit la Alba Iulia pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a marelui act de la 1 decembrie 1918;
-noile clopote instalate la biserica din Maieri I au fost turnate la Sibiu, fiind instalate în anul 1921.
Aceste clopote au o valoare deosebită, confirmând prin înscrisul turnat în relief, acţiunea diabolică săvârşită împotriva bisericilor româneşti în perioada 1916-1918.
Pe fiecare din cele trei clopote sunt înscrise următoarele:
“TURNAT GRATUIT ÎN LOCUL CELOR JEFUITE ÎN ANUL 1918. DIN BRONZUL TUNURILOR VRĂJMAŞE CAPTURATE ÎN ANUL 1919”

Cu regret şi întristare a trebuit să constatăm că asemenea samavolnicii s-au repetat şi după Dictatul de la Viena, în Ardealul de nord-vest, cedat Ungariei.
Pe lângă cele 145 de biserici româneşti care au fost dărâmate şi devastate s-a început şi jefuirea clopotelor de la celelalte biserici româneşti.

Avertismentul mareşalului Ion Antonescu dat autorităţilor maghiare în sensul că va proceda la fel cu clopotele de la bisericile maghiare aflate pe teritoriul României, nu a fost luat în considerare, decât în momentul când s-a trecut la realizarea lui faptică, în primul rând la Catedrala Episcopiei Romano-Catolică din Alba Iulia ale cărei clopote au fost coborâte din turnul catedralei.

Cele de mai sus au rămas ca o filă tristă în istoria românilor din Transilvania, confirmând, în acelaşi timp, importanţa actului de la 1 Decembrie 1918, iar în cele ce ne priveşte sperăm că asemenea fapte anacronice şi necreştineşti să nu se mai repete niciodată.
Marea majoritate a clopotelor au rezistat însă timpului şi urgiilor omeneşti. Fiecare din cele circa 25 mii clopote în viaţă, din lăcaşurile de cult din România, sunt purtătoare de cronică tremurată în vânturi spre toate zările, iar fiecare dintre Dumneavoastră puteţi cu siguranţă adăuga poveşti ca acestea, mai multe sau mai frumoase. Dacă unele dintre clopote au notorietate mai mare, dată de evenimentele istorice la care au fost martore peste veacuri şi pe care le-au vestit, toate celelalte clopote mai puţin ştiute, au avut o importanţă deosebită pentru traiul obştilor lor.

Privind pe hartă la întâmplare vom pomeni:
·două dintre clopotele de la Voroneţ dăruite de Ştefan cel Mare.
·Biserica din Dragomireşti-Maramureş, ctitorită la 1722 şi care avea clopot falnic;
·Biserica Sf. Dumitru din Chişinău, ca şi Biserica Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus au fiecare câte cinci clopote;
·Palatul Episcopal din Iasi are 8 clopote care slujesc; în 1925, un carillon cu clopote a fost instalat la Iaşi in turnul Palatului Culturii, de catre inginerul Horia Pascalovici, reprezentatul firmei J.F.Weule Bockenem din Austria. La oră exactă, redă melodia „Hora Unirii”;
·acoperişul de şindrilă al bisericii “Buna Vestire” din Sărata-Neamt, ocroteşte şi el două clopote;
·patru clopote între 300-1000 kg. -din care trei poartă inscripţii- lucrează şi azi la Mânăstirea Hurezi-Vâlcea;
·Tecuciul se mândreşte şi el cu patru clopote inscripţionate, a căror turnare este legată de Mitropolitul Theodosie;
·în comuna Bârnova din Iaşi există o turelă ce serveşte de clopotniţă cu trei clopote;
·alte patru clopote chiamă la ascultare din înaltul Bisericii din Glogoni;
·cele două clopote ale Bisericii din incinta Mânăstirii Niculii au fost dăruite de Doamna Kornis;
·Mânăstirile Găvanu şi Aninoasa au câte trei clopote “treptelnice”;
·Episcopul Baksici înzestrează Parohia Sf. Apostol Iacob din Câmpulung Muscel cu două clopote încă de la 1640;
·două clopote harnice găsim şi la Biserica din Ţara Hălmagiului;
·Ţarii ruşi au dăruit Mânăstirii Pantelimon patru clopote;
·clopotniţa Mânăstirii Plumbuita a fost recladită în piatră şi înzestrată cu glasuri de aramă de către Matei Basarab la 1642;
·orga cu trei registre a Mânăstirii Şumuleu este vestită în Europa şi îşi amestecă armonios glasul cu cele patru clopote, din care cel mare are 1.133 kg.;
·Catedrala Mitropolitana din Timişoara are şapte clopote sfinţite în 1938 de Episcopul Andrei Marga. Dintre acestea, clopotul mare, zis episcopal, a fost turnat la 1783 de Joseph Steinstock la Buda în Ungaria;
·la Drobeta Turnu Severin, Parohia “Sf. Fecioară Neprihanită Zamislită” are din 1904 trei clopote turnate în atelierele Anton Novothny din Timişoara;
·biserica medievală din Homorod îşi înalţă turnul de 27,7 metri pentru a susţine cele 3 clopote refăcute la 1932;
·biserica în stil renascentist din Odorheiul Secuiesc ocroteste în turnul estic două clopote.
·Diferită de ea este Biserica din Praid, de lângă Gheorghieni, construită la 1796 şi care are două harang (clopote);
·mai spre sudul ţării, Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti are din 1925 şase clopote, care sunau alături de toate celelalte cca. 500 de clopote ale capitalei din acele vremi.

Unele din clopotele ţării au fost turnate în străinătate de către meşteri renumiţi, dar şi la noi acest meşteşug era cultivat. Pe lângă turnătoriile ce fiinţau în mânăstiri, cunoaştem pe cea a lui Ionescu “zis Clopotaru” în Bucureştiul interbelic, ştim de Lang Moritz-turnător de clopote din Sibiu, sau Iacob – din Sighişoara, tot aşa cum renumite erau turnătoriile de la Plumbuita, Bistriţa ardeleană, Arad, sau Cluj.

Timpurile s-au schimbat mult, dar credinţa şi obişnuinţa de a ctitori şi înzestra lăcaşele de cult continuă, pâna în zilele noastre.
V. Filip relatează în Ziarul “ADEVARUL” din 18 octombrie 2003 despre Clopotele noii Catedrale a Aradului, arătându-ne că oamenii de azi au înţeles această nevoie, iar lucrurile intră pe un făgaş normal:
“Urmare poruncii lui Dumnezeu, Legiuitorul Moise a facut trâmbite de argint, iar fiii lui Aaron şi preoţii au trâmbiţat din ele atunci cand au jertfit Domnului Dumnezeu, ca poporul lui Israel, auzind glasul trâmbiţei, să fie gata de a se închina Domnului. În acelaşi scop şi pe baza aceluiaşi argument, Biserica a confecţionat de la obârşia ei, clopote care, prin glasurile lor, pe cei vii îi cheamă la Biserica sa cea preasfântă, pe cei morţi îi plânge pentru păcatele lor, fulgerile le frânge şi potolesc valurilor învolburate ale acestei vieţi pământeşti, semanând în sufletele oamenilor echilibrul, pacea şi armonia.
P. S. Episcop dr. Timotei Seviciu al Aradului, alături de toţi cei ce-l înconjoară şi-l sprijină în munca de edificare a Catedralei Episcopale, a dorit şi a realizat confecţionarea a cinci clopote pe seama acestei monumentale Biserici, ce au fost turnate la Innsbruck (Austria) vineri, 10 octombrie, 2003.
Clopotul cel mare are o greutate de 4.050 kg si va produce nota La-0. El va purta inscripţia "Acest clopot, închinat eroilor şi martirilor neamului românesc, pentru unitatea neamului acestuia, s-a turnat prin dărnicia tuturor credincioşilor din eparhie pentru Catedrala Sfânta Treime din Arad, în anul Mântuirii 2003, sub arhipăstorirea P. S. Părinte Episcop dr. Timotei Seviciu." "Slavă Numelui tău, Dumnezeule!”
Pe al doilea clopot, care cântăreşte 1.070 kg, şi va produce nota Mi-1, este înscris urmatorul text: "Acest clopot şi celelalte trei mai mici s-au turnat pe cheltuiala familiei ing. Mircea si Livia Frentiu, pe seama catedralei Sfânta Treime din Arad in anul 2003. Preasfântă Treime Miluieste-ne..."
Pe clopotul al treilea (de 745 kg) care va produce nota Fa diez 1, este scris: "Doamne curăţeşte păcatele..."
Al patrulea clopot, care cântăreşte 450 kg şi produce nota La-1 poartă inscripţia "Stăpâne, iartă fărădelegile..."
Iar clopotul mic, care cântăreşte 250 kg şi produce nota Do diez 2, are textul: "Sfinte, vindecă neputinţele noastre”
Pe toate clopotele vor fi turnate ghirlande şi aplicată icoana Maicii Domnului cu Pruncul, ce vor fi executate de vânzător în mod gratuit. În baza prevederilor contractuale, testarea calităţilor sonore se va face după montarea clopotelor în turn, data de la care intră în vigoare termenul de garanţie de 20 de ani.
Pentru o execuţie cât mai corespunzatoare scopului, delegaţia firmei reprezentante a Episcopiei Aradului, însoţită de specialişti, au fost conduşi de către dl. Grassmayer în mai multe biserici reprezentative din Austria, între care Catedrala Episcopală Sf. Jacob şi Pramonstratenser Chorherrenstift Willen - din Innsbruck, inclusiv la Clopotul Păcii din Mösern, Tirol, care cântareşte 10 tone.
Suma totală ce s-a investit în clopote este de 75.300 euro, din care 35.000 euro a sponsorizat familia ing. Mircea şi Livia Frenţiu, 2.500 euro suportă S.C. ICIM S.A. Arad, acoperind contravaloarea limbilor pentru cele cinci clopote, iar diferenţa o suportă Episcopia, din banii credincioşilor şi sponsorilor, ceea ce reprezintă contravaloarea clopotului mare, motoarelor de acţionare ale celor cinci clopote, limitatoarele şi contactoarele, interfeţele cu roţi şi lanţuri (instalaţia de acţionare completă pentru cele cinci clopote), calculatorul pentru comanda acţionării celor cinci clopote precum şi contravaloarea celor 4.490 litere majuscule reprezentând inscripţiile.
De la data turnării clopotelor trebuie să treacă minim o lună de zile pentru producerea unei răciri controlate şi totale, după care vor fi aduse şi instalate în turla noii Catedrale. Pe baza documentatiei deja predate în acest răstimp se va confecţiona suportul de susţinere a clopotelor, unde vor fi instalate şi accesoriile necesare acţionării lor electronice.
În acest important moment al edificării noii Catedrale a Aradului, P.S . Dr. Episcop Timotei Seviciu ne-a declarat: "Adresând şi pe această cale sentimente de aleasă gratitudine tuturor contribuabililor la inălţarea Noii Catedrale, înzestrarea şi impodobirea ei cu cele necesare, nădăjduim că Bunul Dumnezeu ne va ajuta tuturor să ne rugăm în acest mareţ Altar pentru Pacea Lumii, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, pentru unirea şi mântuirea tuturor credincioşilor. Fie ca Bunul Dumnezeu să dea tututor celor care au jertfit şi jertfesc în continuare pentru realizarea idealului propus - Catedrala Episcopală din Arad - cele veşnice în locul celor vremelnice, cele spirituale în locul celor materiale, multă sănătate, împlinirea în folos a rugăciunilor ce le vor înălţa."

Acestea sunt doar căteva din istoriile clopotelor din lacaşurile de cult din ţară, consemnate în cronici sau surse bisericeşti. Literatura româna surprinde şi ea pagini de încăntare, care preasfinţesc sunetul clopotelor de-a lungul vremilor. Dintre nenumăratele lucrări de referinţă parcurse de mine, vă îndrept atenţia spre doar câteva care m-au marcat pe drumul pâna la aceasta carte.

Domnul-scriitor Dimitrie Cantemir vorbeşte în “Descrierea Moldovei” despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni : “Trupul mortului nu se îngroapă chiar din ziua cea dintâi, ci se aşteaptă până a treia zi, ca nu cumva să se socotească mort un bolnav căzut numai în nesimţire şi să se îngroape de viu. Vecinii se adunã când aud clopotele şi îşi arată întristarea către rudele de sânge care stau în jurul mortului". Iar despre îngropăciunea domnilor:”Mitropolitul aruncă peste sicriu cel dintâi pumn de ţărână. În vremea aceasta se slobozesc tunurile, iar dangătul clopotelor, care face o larmă asurzitoare şi care nu se opreşte până nu se umple groapa, se amestecă cu sunetele muzicii”.

Anatol E. Baconsky îşi descrie unele trăiri la mal de mare în romanul “Biserica Neagră”: “…întotdeauna, spre amurgit, când întunericul venea cu mareea lui monotonă invadând oraşul, clopotele îşi începeau deconcertanta lor melopee prelungită uneori ceasuri în şir, potolindu-se abia târziu, la răsăritul stelelor, sau, în serile colindate de vântul pustiu şi tiranic al ţărmului, îndeosebi toamna şi iarna, contopindu-se imperceptibil cu izbucnirea rafalelor şi cu vuietul posomorât al valurilor izbite în cheiul de piatră... Dar în seara aceea, nu atât auzul, cât mai ales sufletul meu se lovea de clopote…”

Gala Galaction ne spune că “La Schitul Sihastru, dimineaţa începe la ora trei, cu chemările străbune din toaca şi din clopote…”

Mihail Diaconescu în “Adevarul Retorului Lucaci” ne arată cum clopotele subliniază nemulţumirea obştii cănd e mânată de nelegiuirile chiar unor Domni: “Cele ce urmară mai departe se petrecură ca într-un vis rău, plin de aşteptare îngrozită şi de spaime. Măria sa umblă fără odihna peste tot în palat veghind cu străşnicie toate amănuntele plecării. Până spre seară bunurile strânse cu atâta sârguinţă în tot timpul domniei, dar mai ales lăzile cu galbeni, hârtiile condicarilor de la palat şi odoarele de mare preţ fură cu grija urcate în căruţe şi acoperite cu pături sau poclăzi. Oştenii care înţelegeau să-i rămână credincioşi se despărţiră de cei ce fugeau şi astfel se ştia acum într-adevăr pe cine putea pune un dram de temei.
O parte din aceşti oşteni credincioşi fură trimişi înainte pe uliţele care duceau spre curtea domnească să traga cu tunurile în mulţimea turbată. Tâlharii şi nebunii cărora li se dădu drumul de pe unde erau închişi porniră să prade prin case şi să se încaiere cu oricine le sta împotrivă. Căzură astfel morţi şi răniţi din toate părţile şi oraşul părea cuprins de căpiala smintită a celor scăpaţi de la balamuc.Clopotele care sunau peste uliţe, casele arzând în vâlvătăi, părăsite de izbelişte, dar mai ales urletele mulţimii şi bubuiturile tunurilor însoţiră clipă de clipă ieşirea lui Iancu Vodă din Suceava pe drumul către Siret. În afară însă de căpitanul Ursu şi de jupân Oană Cristescu nu-l mai însoţea nici un boier.”

Lucrarea dramatică “Pentru cine trag Clopotele Mitică?” sau cea intitulata “Bat clopotele pentru Basarabia par inspirate de numele celebrului roman al lui Ernest Hemingway “Pentru cine bat clopotele”.

Ca o altă extensie, mai sunt cunoscute publicaţii care au împrumutat acest nume:
- “CLOPOTUL” – foaie clandestină apărută la 1/13 august 1865, conţinând cea mai violentă campanie împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost sub redacţia lui Eugen Carada (după unii) sau a lui D.A. Sturdza (după alţii);
- “CLOPOTUL LUI HERZAN” – publicaţie din Polonia în 1864 ca presă a opoziţiei de stânga. Aceasta circula şi era cunoscută şi în România sub formă de articole ale lui B.P Haşdeu, reproduse în presa românească;
- mai tărziu, în 1917, la Iaşi, pentru o scurtă perioadă, ziarul “Deşteptarea politică” va purta numele “CLOPOTUL”, ca un efect al dorinţei de a se sustrage vigilenţei cenzurii. Pâna la această denumire, publicaţia îşi mai schimbase anterior numele în “Chemarea”, “Facla” sau “Torţa”.
- în 1933, apare la Botoşani ca periodic “CLOPOTUL” – organ legal al Comitetului naţional antifascist din România.

Literatura populară vorbeşte despre Joimăriţa ca fiind închipuită chiar prin cete de colindători, care, miercuri, în Săptămâna Patimilor, sau în ziua de Joimari, o iau cu aşternutul prin sat, cu clopote la gât…. De anul Nou, cetele de colindători sunt înarmate cu bice şi clopote pe care le frământă şi al căror zgomot însoţeşte textul strigăturilor sau al colindelor.

Despre ceangăi se spune, şi vorba a rămas, că atunci când au venit strămoşii lor pe meleagurile Moldovei, au venit cu tălăngi (csengő) la fiecare animal din turmă. Aveau şi ei clopote în mână, cu care, pe unde umblau sunau din clopot şi cântau din viori, trăgeau cu puştile şi erau foarte veseli, şi toată lumea care îi vedea şi îi auzea, toţi au spus că au venit şi s-au aşezat nişte oameni cu clopote (csengős /csángós), şi de atunci aşa au fost numiţi: ceangăi maghiari.
Într-o legendă culeasă la mijlocul secolului XIX în Cleja de preotul satului, Petrás Incze János, se povesteşte că strămoşii ceangăilor au făcut parte din armata regelui maghiar Szent László (Sfântul Ladislau), care a alungat păgânii din Moldova. Pentru că aveau clopote puse la cai, László a întrebat: "Ce-i cu aceşti csángatók (oameni cu clopote)?" Şi aşa le-a rămas numele.

Tradiţia orală ne supune atenţiei obiceiuri ancestrale. Astfel, clopotul atârnat de gâtul unui animal are rosturi precise pentru respectivele ciurde, cirezi sau turme şi că, cel puţin la origine, ca orice sunet sau zgomot, rostul lui a fost unul superstiţios, anume îndepărtarea spiritelor rele, între care şi deochiul. În conformitate cu această realitate, ca şi cu alte fapte relatate, se poate afirma că şi numeroşii clopoţei ce-şi leagă Căluşarii daco-români de la genunchi în jos, precum şi cei ce se leagă de gâtul cailor de sanie, par a avea aceeaşi semnificaţie: alungarea demonilor sau, cel puţin îndepărtarea deochiului. Alte documentări care spun că sunetele tari au scop alungarea spiritelor, arată că atiunci când se întâmplă întunecimea vremii rele, prin unele părţi, oamenii trag clopotele la biserică, alţii trag cu puştile, bat în tingiri, tăvi, toace, tocmai cum fac şi tătarii din adâncurile Asiei.

Sau, când clopotele sună singure, atunci de vină sunt numai strigoii, iar mântuirea se face când aceştia sunt (re)ucişi în mormintele lor, înfigându-li-se câte un par în inimă.
Alteori, clopotele sunt semne divine şi sună numai în mintea celor aleşi. Am întâlnit astfel de relatări în săptamânalul “FORMULA AS” care vorbeşte despre Îngerii de la Turnu Roşu, unde bisericuţa din acest loc, fostă mânăstire construită la 1601 a fost dărâmată de generalul Bucov la 1761, cel care a omorât şi călugarii care n-au apucat să fugă. Astfel, cineva plecat din Sebeşul de Jos al Sibiului, de la poalele nordice ale Munţilor Făgăraş, spune că “eu mergeam acolo de când eram copilă; mă ducea mama de mâna, parcă mă văd, că şi pe dânsa o dusese bunica, şi toate cele de parte femeiască din familie ştiam să mergem acolo, că era loc puternic peste munte, de se auzeau glasuri de îngerincare cânta şi clopote care băteau pentru călugării omorâţi de Maria Tereza, împărăteasa; păi eu am auzit îngerii de când eram copilă, ca şi mama, ca şi bunica mea, şi clopotele cerului le-am auzit, numai că nu toate femeile le-aud, numai unele, şi nu pot spune de ce, poate că sunt pacătoase…” Iar Părintele Petroniu adaugă: “eu n-am auzit vocile lor şi nici clopotele, dar asta nu înseamna că n-au fost, pentru că vin aici, din generaţie în generaţie, oameni cu credinţă mare, şi multe minuni s-au înfăptuit prin puterea Maicii Domnului, aşa de multe, că s-a dus vestea şi vin acum oameni din toată ţara ca să se roage”

Despre minunea relevării unor glasuri sau arătari, iacătă că poate surprinzător pentru noi creştinii, aflăm din tainele CORANULUI că Profetul Mahomed pretindea: “descoperirile mele divine le primesc prin Duhul Sfânt”, care era un înger după părerea sa şi pe care în surele medinense îl numeşte Gjibrail. La întrebarea în ce fel primeşte descoperirile, el i-a răspuns odată Aisei că: “aude câteodată zgomot ca sunetul clopotului, şi aceasta îl zguduie cel mai mult” Acest fel de a primi descoperirile “cu sunetul clopotului” este considerată ca a 5-a dintre cele 8 trepte ale descoperirii tainelor sfinte.

Privind spre alte zări, au pornit spre adevăratul Răsărit alţi literaţi români, căutând înţelegere pentru varii începuturi. Cel dintâi a fost Spătarul Nicolae Milescu, cel care poartă cu el mesajul Ţarului rus al cărui sol era pe acest drum spre răsărit la curtea Împăratului şi notează în “Jurnal de calatorie în China” despre: “…marele banc de nisip de la Kolokolnaia, unde se leagănă un clopot în vârful unui brad, ca să-i prevină pe călători că se apropie de locul cel mai periculos ce se află de-a lungul râului Ket. Acolo obişnuiesc să ierneze cazacii care transporta grâne la Eniseisk. Mai menţionează şi Markovo, care a un post de cazaci, părăsit însă de aceştia pentru a se muta în cetatea Keţkoi, din pricina duşmăniei ostiacilor”

Pe urmele sale ajunge Ion Andreiţă, care arată în “Misterul Fluviului Galben”, cercetând adâncurile istoriei imperiului de la răsarit : “între 1122 – 770 î.C. se impune în China dinastia Zhou şi se descopera ţigla. Tot în această perioada apar primele inscripţii pe vase de bronz şi pe clopote..”

Iar Mircea Eliade, descifrând şi tainele bronzurilor pe lângă multe altele, scrie într-un reportaj din Calcutta în 1929 ”…era soare şi cele câteva sute de congresişti nu izbuteau să sfarme liniştea parcului. Dimineaţa un clopot şi imnuri ne deşteptau din somn… “

Înainte sa închidem acest capitol, adaug că, despre clopoţei, talăngi şi zurgălăi în spaţiul românesc, au spus –cred eu preaîndestulat- poeţii aşa cum aţi văzut în vol. I – “Sufletul”. Aţi găsit acolo, în versurile poeţilor români şi de pretutindeni, descrieri felurite şi aţi putut afla confirmarea utilizării acestora în cele mai neaşteptate forme, tipuri, timpuri şi anotimpuri.

Concluzia mea dspre clopotele din spaţiul românesc nu poate fi decât una: strămoşii au descoperit şi utilizat mai întâi clopoţei din ceramică şi talângi sculptate în lemn; acestea au evoluat apoi în epoca bronzului şi fierului ca formă şi mărime, aducând ca noutate clopoţeii globulari-zurgălăii; apariţia şi dezvoltarea creştinismului a impus clopotul de cult de formă aproape standardizată, variaţiile fiind doar de mărime şi de conţinutul inscripţiilor adăugate. Mărimea, compoziţia şi numărul acestora era direct proporţională cu puterea economică a obştilor.

Varietatea limitată de forme ne convinge că aceste obiecte au evoluat unitar sub influenţa constantă ale obiceiurilor şi credinţelor populaţiei, pe un fond de stabilitate şi durabilitate extremă a acesteia, în ciuda unor dese invazii şi pe fondul unor influenţe multiple în timp.

Dar, să ne îndreptăm atenţia spre capitolul următor, continuându-ne drumul tematic spre Soare-răsare.

Prof. Ovidiu OANA PĂRĂU
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (2):


Ajuta-ne Doamne, sa te cunoastem si sa fim templul Tau viu - de ADAM la: 28/07/2005 01:09:33
La ce folosesc atatea biserici si manastiri cand majoritatea "crestinilor" romani, de la vladica pana la opinca, fura, inseala, ravnesc la bunurile aproapelui,isi judeca semenii etc.As fi preferat ca oamenii sa se zideasca interior, sa devina temple vii ale lui Dumnezeu.
Eu cred ca miile de biserici si manastiri care s-au construit dupa 1989 din contributia benevola a oamenilor e o dovada ca oamenii au nevoie, si il cauta pe Dumnezeu, dar pastorii nu sunt la inaltimea misiunii ce si-au asumat-o..Cel putin la nivelul bisericii ortodoxe prea multi preoti sunt doar niste meseriasi interesati in primul rand de castig material,iar catehizarea enoriasilor este inexistenta; astfel ca oamenii se inchina dar nu stiu ce-i acela Dumnezeu.sau ce inseamna sa fii crestin.
Toate acestea sunt constatari pe care le spun cu durere si cu speranta intr-un viitor mai bun.

homo homini deus
#61852 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
CREDINŢA - de PARAU la: 28/07/2005 21:23:54
"În cazul adevărului nespus, tăcerea poate deveni asurzitoare"

Eu personal înca mai cred că religia/credinţa/recunoaşterea divinităţii sunt o chestiune personală şi mai ales interioară.Sigur ca o mulţime de influenţe externe pot deveni supărătoare, dar asta nu ar trebui să modifice atitudinea spectrală a celui ce crede, indiferent de forma de respect pe care o capătă credinţa şi dorinţa sa.

Dacă vei reciti capitolui despre "clopotele Europei", paragraful 3, vei regăsi această apreciere a lui Mircea Maliţa pe care şi eu o susţin: "Construcţia catedralei(bisericii) nu este dominată nici de rege, nici de episcop/preot. Autoritatea episcopulu/preotului începe de la altar. Maşina socială care le construieşte este uluitor de neierarhică. Organism colectiv, capitolul (le chapitre-comunitatea) este responsabil(ă) de construcţie şi de administraţie. Catedrala aparţine poporului. În ea, teoretic, intră toată populaţia oraşului..."
Poate sună ciudat ce spun, dar preotul poate să facă parte de drept din credinţă, sau să rămână doar prezent în zona ritualurilor. Depinde doar de el cum se propune comunităţii şi cum este sau dacă este recunoscuţ de către aceasta. Cu sau fără el, Dumnezeu, oamenii şi credinţa, într-o relaţie directă (chiar dacă diversificată), există.

PĂRĂU
#62028 (raspuns la: #61852) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...